Pe unde au cinci strune chitarele, azi du-mă!
Spre-un continent Vivaldi’s catarg de zări flămând.
Cum porți dumnezeirea pe-altar fragil de humă,
Din netrăite lacrimi fântânii suflet dând?
Jur împrejur, ca focul cumplit în ispitire,
Mă-mbracă-n stih stiharul înaltelor stihiri.
Păduri voievodale Te-ntâmpină ca Mire
Magdalenând lumină din nard de trandafiri.
Dând buchii-ntregi văpaia, aripi să aibe cerbul,
Te-ascunzi în dorul morții, și-o prinzi în trup, ca nadă.
Tu cine ești, Iubire? Fără trecut Ți-e verbul,
C-a fi e-n toate fire, fiindului livadă.
– Sunt crescător de stele, din lut le știu aroma…
De n-aș fi Eu, Iubirea, tu cui i-ai mai fi Toma?
dumitruichim 
„Mă-mbracă-n stih stiharul înaltelor stihiri”
…….
„C-a fi e-n toate fire, fiindului livadă” aliterații de Maestru, poem stea între stele!
,,Fără trecut Ți-e verbul,”… conjugati la prezentul continuu… ca Dumnezeu :)… bine si frumos conjugati…
La asta nu m-am gândit, doamna Ronescu! E o deformare profesională de bisericism…
După câte-am îndurat la franceză cu ”si condisionela” (avea efecte secundare ca solmonela) e normal să conjug numai la prezentul continuu. Mulțumesc, Anca!
ps
Moise l-a întrebat pe Dumnezeu care îi este numele și i s-a răspuns: ”Eu sunt cel ce sunt”, prezentul continuu, cum ai observat, fără trecut și fără viitor, pentru că amândouă SUNT în prezentul divin. În acest sens, Dumnezeu nu-și ”amintește” pentru că El ESTE și nu poate deveni ceva pentru că el ESTE – EU SUNT și alfa și omega!