Ce simte oare ochiul când lacrima-i se naște,
El care doar luminii îi bea dumnezeirea?
Chiar de-ar avea cuvinte, i-ar sta în raclă moaște,
Că braț să-l facă şoaptă nu are ca Iubirea.

Văzut-a sâni obraznici, cu in de rit în coarne,
Trufași, de fragii tainici ascunși sub cusătură,
Cântau fără de strună, de tobe și de goarne,
Dar n-a fost greu, că geana sărutulu’-i fu gură.

Pe lacrimă n-o știe nici gândul, nici rărunchiul!
Se înspăimântă ochiul sorbind a frică timpul,
Doar inima simțind-o, când și-a plecat genunchiul,
Învață cum coroanei de Rege să-i porţi ghimpul.

Taci, ochiule! Născutul de răsărit e semnul
Iubirii, ca un fluier cărând vecií cu lemnul.