Foto: lune et cerf, Isabelle Ferchaud

Cerbul a văzut,
alături,
în oglinda de apă,
cu gene subțiri, ca de iarbă,
neașteptată, o ciută.

Ca pe-un luceafăr
o strânge sub pleoapă,
dar numai în gând o sărută,
și nu-ndrăznește s-o soarbă.

Întoarce capul spre noi.
În ochi
e seara de corn dinspre stână,
când stele aprind din acioi,
pe izvor
descântecul lor
de dragoste.

Cerbul nu-nțelege
de ce ne ținem de mână,
ca două aripi
de-aceeași rândunică,
și nedumerit dă din cap:
”De ce le-o fi frică?
Oare-n pădure
nu fiecare-i
staroste?”

***

O, brațele mele cum știu să te fure,
ca din miresmele bradului,
și mă asculți cu spaimă:
”Ai grijă de murele iadului!”,
dar ochiul mai apoi,
când stele se-aprind din cioi,
adumbrirea îngaimă
pe umărul meu,
ca răsăritul, de floare prea greu,
scuturând din prisos de voință.
Dintr-odată
tot trupul, ca ars, îți tresare,
zvârlugă scăpând printre dește:
”Cine bea după cerb,
să-și pună-o dorință!
Oricare-ar fi ea,
se-mplinește!”

Dar hoțul din mine
mocnit meditează:
”Oare-ai știut
că buzele tale
le-ai uitat fără pază?
Pedeapsa ți-o meriți,
cu vârf și-ndesat.
Închide ochii!
Să-ncepem cu primul sărut!”