Foto: Igor Zenin, The spirit of the sands

Mă tot gândesc, grăit-a Sanherib,
la inul,
asemenea porfirii de răcoare,
subțire ca părerile de rău
dintru mireasma strunii,
ce-o fi cântând pe trupul tău
când tu adormi ca răsăritul lunii?

Ori poate firul în scriptura lui
visează
că sânii albi,
ce nici în șoapte nu-i văzură crinul,
tac unul altuia ca inul
când înflorește.

Tu dormi…
Ce-i fi visând
că pieptul îți tresaltă
tristeților de trestii,
pândindu-te,
când negrăitul tău se scaldă
în Eufrat
precum lumina-ntr-o smaraldă?
Poate…
Bujorii încă băsmuiesc de îngeri,
că înainte aripi să le crească,
din unda ta când au băut
au început să înflorească.

Știi oare inul de vison
că pe furiș stihira ți-o sărută?

Dormi,
că văzduhu-ți cu steaua în cercel
până în zori o să ți-l cânt din alăută.
Ca înnoptarea de safir în piatra de inel
îmi ești, dar mult mai dragă!
Și chiar, mai mult
decât luceafărului care-a plâns
de dorul tău cu prima-i rază.

Dormi,
că lăuta-mi chiparoasă te veghează,
că nici măcar luminii n-o să-ngădui
din fragii tăi sălbatici să culeagă.