Pe sub rădăcina acestui cais,
cândva o să m-ascund
să-i caut ița spre vis
și să-i gust din ecoul
somnului mare.

Puntea va fi stropită cu vin
din apusul de toacă
și soare.

Așteaptă-mă!

Va fi doar o joacă…
Nu cumva
din vreun sâmbur amar
lacrimei umbra să-i bei.

Tărâmul
nici chiar de luceafăr ajuns,
pe unde genunea-și
dormea, încă-n mugur,
scânteia de-aprins începutul
din somn către vis,
când veacul era nepermis,
tărâmul acela
nevrâstat cu târziu
numai în brațele tale îl știu.

Îmbrățișează-mă!

Până-n duhul visat de cais
flacără luiși – părutul,
ca-n începuturi de lumi,
când nu era decât
fiat lux,
adică sărutul.