Ce bine în liceu ne pregăteam
la fizică,
algebră,
trigonometrie
și ”silva,silvae”-le latinei
pân’ la hotarul lui Apolo!

Pe banca
din spatele morii,
din spatele morii,
din spatele morii,
eram numai noi.

Nimeni
nu trecea pe acolo,
decât doar mălinii,
și ei din când în când,
ducând ca pe-o mireasă
cântecul alb al luminii
și norii.
Se auzeau
numai aplauzele morii
și verdele apei curgând.

Dar cine în noi izvodi
într-o zi
învolburările altor chimii ,
că jefuind soarele
de păpădii
ți-am făcut din vocalele lor,
hora inelelor –
salbă.
Părul tău,
lăstunind fața albă,
mirosea ca bujorii,
iar când ți-am cântat-o de gât
prin străvezimea ochilor tăi
am văzut
cât de adânc poate fi Dumnezeu.
Și n-a fost nimic altceva,
decât,
doar atât!
Niciodată
n-am fost mai aproape
de cerul primului sărut –
părândului părând…
când
se-auzea în spatele nostru
roata morii,
roata morii,
roata morii
sporind pentru lună
din spumă bujorii,
verdele apei curgând:
Amore,
more,
ore,
re…

Oare mai știi
ce s-a-ntâmplat
cu salba ta de păpădii
și râsul tău –
copilărind întreg un clopoțel?
Mai simți pe deget în fior rotund
inelul păpădiei
sub aurul strălucitorului inel?