…dar dacă văile aceste,
pline de cuiburi
(și ele văi rotunde)
se vor gândi în luna mai,
de-atâta cântec
împletit de păsări
și de-atâtea flori
cu ochi sfioși de mari,
să se întoarcă în poveste?

”Nici când, răspuns-au munții.
Spre unde – născocirea de aripă
scrisă pe plosca nunții?
Unde
e loc de înălțat,
de-mbrățișări
și de sărut
sub veacul ce s-ascunde-n clipă?

Ceru-i prea strâmt în scoarță;
apusul lui
nu-i prea aproape de târziu?
Iar puntea și pârleazul către basm
nici Diogene și nici Heraclit
nu știu,
ci numai muntele
când se-ascunde după nori
cu toată veșnicia strălucind în ochi,
și-n cele de pe urmă întrebându-L:
Cum o fi, Doamne,
când ești îndrăgostit?”