Cred că iubirii noastre,

întregul ei arcuș,

din îndelunga mângâiere

a strunii

să-l rostească,

i-ar trebui mai multe trupuri,

și, de ce nu?,

chiar timpuri

ne-nveșnicite încă prin altoi.

 

Dimineața –

un trup de ape să alerg spre tine.

La amiază –

un trup de tei.

Din umbră și mireasma lui

să afli ce-ai dori,

numai pe vârf de șoaptă să-ți îngân.

În pragul serii,

tu, cu-obrazul tău

pe-obrazul meu,

din trupu-mi de vioară,

ecouri de prin început de lumi

vei destrăma din cântecul amar

al florilor

pelerinând agale

aleanului de rod.

Iar noaptea,

în loc de lampă vom aprinde-un Platon.

O, cum vor râde până-n miez de lacrimi,

și miez de flăcări și chiar miez  de noapte

prin trupurile noastre Ideile căzând,

ca îngerii căzând…

Setoase-or fi ca noi de patima sorbirii

din nepermisul șipot

al Luminii,

prin luturile noastre

ca îngerii căzând…

Ce Platon nu știa,

doar numai tu și eu,

că nu-n Idee,

ci-n lut de om îndrăgostit    

e drumul cel mai scurt spre Dumnezeu.