Întotdeauna copilul
are vârsta mării
și a soarelui.

Copilul, soarele şi marea,
au limba lor
numai de ei cunoscută
cu care unul din altul
pe rând se culeg.

Îl mustrăm:
Ți-am spus
să nu te joci cu străinii!
Să mergem de-aici
că se face târziu.

În urma noastră-au rămas
din mare –
un murmur,
din soare –
apusul.

Umbra copilului
înainte-ne,
aleargă
țipând ca pescărușii:
știu, știu, știu!

L-am învățat
făcutul de târziu
și făcutul de frică din zare.
Acum
este ca unul dintre noi!
Umbra lui
e croită din același giulgiu
și pânză de catarg
a omului mare.

În spatele nostru,
cu valurile roșii ale mării
se joacă de-a răsăritul
apusul de soare.