A DOUA INVIERE

La noi în sat bătrânii mai vorbesc
de-a doua Înviere.
Uluitoare-i prima, vorba nu-i cunoaște
lumina toată spre-ai cuprinde zborul,
când cu făclii în noapte
facem înconjorul
prin taina ne-nțelesului de Paște.

Dar e frumoasă
și-nvierea-a doua –
aceeași pască, dar altcum aroma,
când peste moarte
pecete și-a pus Spicul,
nu-i nimeni să vorbească despre moarte,
ci despre Toma,
cum doar zugravu-a moșmolit tipicul.

După o noapte lungă-n priveghere,
ne-ntoarcem iar după amiază
cu ucenicii Lui în foișor…
Dar cum adica-a doua Înviere?
A înviat de două ori Hristos?
Zugravul tace până-a opta zi,
pe Toma cel necredincios
cu degetul în rană-a-l zugrăvi.

Ne place necredința și-am vrea așa să fie,
dar nu e,
punând penelul rana să I-o lipăie.
Imaginați-vă, ce om flămând
înloc din pâine să se-nfrupte,
rupându-o în două
ar încerca nepăsător precum un doftor
să o pipăie?

”Cât, Doamne, Te-am dorit!
Cuprinde-mă
și arde-mă de-i cu putință,
în învierea Ta ca să mă strâng,
să Te culeg.
Cu cât Te-mbrățișez mai mult,
mi-s brațele
tot mai setoase-n necredință.
Nu pot să cred, Te văd dar parcă-s orb,
nu-mi ești de-ajuns iubirii să Te sorb.
Nu cu un deget, ci-mbrățișarea plină!
Ai înviat și nu Te las fiindului părere.
Iubirea Ta o simt acum deplină!
Prin mine ești a doua Înviere –
hemoglobină cu hemoglobină!”

Zugravul n-a cetit
ce lui Ioan i s-a părut că nu ai spus,
când inima lui Toma – o singură suflare –
cu cea a lui Iisus
se contopise și slovă și dicteu.
Și ucenicul cel iubit
i-a răzuit lui Toma oftat amar și greu
și-atât a scris,
doar: ”Domnul meu
și Dumnezeul meu!”

Și evanghelia a-nchis.