Până la vară
va trebui să-nvăț toamna
cum cerul să-i fie
melancolic de-albastru,
dureros de adânc
până-n străfundul
(al cărui abis?),
pe unde lumina începe să doară
ca rana de jar sub văpăi,
până când strugurii, sub borangicul lunii,
iau forma de cântec
a sânilor tăi.
Numai îndrăgostiţii vor ști
cum să-și îmbrace toamna
cu tristețea aramei și flacără nouă
ispitelor rod.
Altfel,
o să plouă, o să plouă,
putreziri or să plouă bolând,
până când
inima se va face de glod.

Până la vară
va trebui să-nvăț iarna
lin colind,
cu fulgi mari,
de Crăciun!
Sănii
cu aripi negre la cai,
zurgălăi până-n cer,
zurgălăi de argint , până hăt…
Râsul tău – zurgălăi,
și bătăi –
hohot alb rotunjit din omăt!

Până la vară,
cine-o s-o-nvețe pe iarnă,
cum să țese-n minune aleasă
izvoarelor
suflarea dantelei
pe sân de mireasă.
Până la vară,
iarna-i prostuță de n-ai s-o înveți,
nespălată va fi, cu zăpada-i murdară
peticită-n noroi și bandaje
de viscol turbat și îngheț.

Până la vară,
trebuie să-nvăț și primăvara
cum să te-mbete,
dar din ce, să nu știi,
explozii de orgă și verde,
să crezi că ți-e creanga străină,
săruturi promise
să-nmugure merii,
dezlănțuiri până-n țipăt
stihiei
din duh și din ape,
iar în pleoape
verzuiul acord – ghiocel.
Altfel,
zloată murdară pe-un gând în ruină,
ploaie și frig și zvârlite patine…
Ea nu ar ști
cum poate fi primăvară
de nu i-aș cânta despre tine,
iar timpul i-ar curge
urât, pustiu și lălâi.

Până la vară…
Dar pân-atunci, amândoi…
Vivaldi,
vrei anotimpuri noi?
Ia-ni-le, spune-le
până când strunele
vor atinge solstițiul înalt
din sărutarea noastră
dintâi,
din fără de timp,
când prin noi deveneai
propriul tău anotimp.