Cum suflă mama,
ori de câte ori
copilul s-a lovit,
ca să nu-l doară,
așa în ziua-a șasea
ce n-avea iz de seară,
suflai ușor deasupra
peste pământul
meu,
ca respirarea lunii
prin brădet.

Încet
frământul
uitând că e țărână,
a început să vadă,
să simtă,
să cânte,
să audă
nuntirii lui stihira crudă.

Și-așa cum mă țineai în mână,
pe cine spre voroavă
ai invitat la cină
cuminecându-i
fiorul și mirarea?
Turnaseși
în ulciorul tânăr
irmosul de vin vechi –
cântarea
din mine,
propriul Tău suflet să mi-l bei,
lumină din lumină.

Apusului
mă spală de-ntrebare:
De ce oftezi,
Ascunsule,
adeseori sub ghimpe greu?
Știu, că pe-acolo
Fiul Tău purces-a ca un om,
dar Ți s-ntors ca Dumnezeu…
Și totuși
umbra cuielor mai doare
ca dintele de viperă-n călcâi.
Apleacă-Ți inima, Părinte,
să suflu peste ea,
cu ultima-mi suflare s-o mângâi.