Tu ştii ce ştii
când din lăută-ţi cânt,
că simt cum treci prin boarea-mi
ca umbra otrăvită prin cuvânt,
câteodată,
verde ca de cobră,
iar alte ori,
precum privirea ta de lazurit
când bolţilor tăria le-a rostit.

Tu ştii ce ştii
când las lăuta lin să te culeagă
asemenea ca stupul
ispitele poienii.
Nici zeii tăi, nici pământenii,
nici vântul când întrupu-l,
nu au ajuns să te îmbrace-n psalm
atât de crud
precum rodirea genii,
când pe sub plânsul strunii
te mângâi, fără ca să ştii,
când mă prefac lăutei că-i şoptesc
ce ochiul pe furiş,
aproape prins, cerca să te culeagă:
Ninlil, Regină
luminii mele
deltă de lumină,
de zeci de ori mai dragă
şi decât chiar
undirea cântecului pur!

Azi noapte,
spre-nceput de dimineţi,
am mânecat cu-adâncă mânecare,
spre templul din Nippur,
să îţi aduc ofranda de cântare,
nu bou de jertfă, capră, sau legănatul său
de taur,
ci spuma stihului ce se încheagă
întreagă
ca fagurul
ispitelor ce-ţi strânse poienirea
şi tot văzduhul tău
cântat de trestii,
mult mai de preţ lucindelor tristeţi
ale tiarelor de aur.

Azi noapte,
spre-nceput de dimineţi,
am întrebat portarii de la templul tău,
pe cei cu pungi,
sau greblă pentru dăjdii,
pe somnoroşii preoţi în odăjdii
cu gâtul lănţuit în aur greu,
cu nestemate
ca ochiul viperin
pândindu-te prin stuh:
”Nu aţi văzut pe-aici Ninlilul meu
înveşmântată-n cântec şi văzduh?
Rogu-mă-n rouă
şi mă cuceresc vouă,
înţelepţilor cu sceptrul de mag:
Spuneţi-mi pe unde să caut
Ninlilul meu şi-al primului văzduh
ce mi-a-nflorit în prag?
Pre cea neagră-n sprâncene
ca noaptea şi zborul de lăstun!”

O, cum râdeau de mine
hohotind c-aş fi nebunilor nebun
şi nimeni nu era ca să le-ogoie
repetat croncănit
din hârnău în hârnău.
Spune-mi, Regină,
de zidul lor ai nevoie,
când templu viu şi cantore
e Sanheribul tău?

Privirea ta mi-e şi pârjol şi cer,
cum nici un zeu, nici pământean
dintre cei vii,
nu te-a iubit vreodată,
ca focul pe tăbliţa din Sumer.

Cum aş putea altfel
văzduhul pe oglinda mea să-ţi spun?

Tu ştii ce ştii
când din lăută-ţi cânt
Regina mea, Ninlilul meu…
De ce sprânceana-ţi arcuieşti
cu noaptea, dar şi zborul de lăstun?

Tu ştii ce ştii
când cu lăuta-mi de foc şi de pământ
de boala veşniciei te descânt…
De ce sprânceana-ţi arcuieşti
cu-ntreaga-ţi noapte
din pana şi din zborul de lăstun?

Eu ştiu ce ştiu,
dar niciodată n-o să-ţi spun.