E-n îngânări safirul… Tot mai adânc prin ram ne
Sfâșie limpezimea, precum un dor de moarte
Din alte calendare, ce ierni n-au să condamne.
Unde te-ascunzi, Iubire, că-n toate mi-eşti departe?

Și totuși, precum seara, când o închid pleoapei,
Te simt atât de-aproape, că frunzele-mi se scutur.
Nu-mi ești în pretutindeni, nu-i valul firea apei?
Oglindă nu-i răsfrântul de mac zburând ca flutur?

Mai verde-mi este ierbii, în toamnă, catifeaua.
În răsărituri crude, ‘naintea iernii-s merii.
Negându-și crisalida, prin noapte crește steaua,
Ușor, boare de șoaptă, din somn să nu mă sperii.

Safirul din tărie mă doare de iubire!
Îmi ești mai drag ca ochiul, cum să nu-Ți fiu privire?