Mai mândră ca balada-ți, a cui reîncarnare,
Spre niciodată mie, din fostul niciodată?
Prin câte trupuri fiară, scăpând de vânătoare,
Acum țâșneşti ca râsul şi fugi nesărutată?!

Duh nins, rotunzi prin cetini, albi sânii crizantemii!
În mai vor fi iar susur, stihie, curcubeie…
Fântâna e aceeași, doar drumurile vremii
Se-opresc, de-i luna plină, foc din descânt să beie.

Amurg în prund – uitarea! Prin câini pierduți ne latră,
Metalic, ca un ornic când își încuie clampa.
În ochi, mai porți blestemul din nestemata piatră,
Când dezbrăcați de-aripă am stins în lotus lampa.

Ce-ar fi uitând de toate, de-a viața-n joc cu zarul,
Veciei, cu sărutul, să-i bem puțin amarul?