– Ți-aduci aminte,
când am gustat din lacrimă?
Duhul sărat al mării
ce mi-o fi spus, ce mi-o fi scris
în seara aceea?

”Vei fi mai frumoasă
ca orhideea
ce-a băut din propriul ei vis
otravă de cântec și har,
dar…”

A mai zis
că moartea-i
în tot ce e viu.
Credeam că atunci când iubești,
nu există târziu.
Ce-nseamnă să mori?
Nu mai ești?
N-auzi sub nisipuri fierbinți
apa vie
gâlgâindu-și chemări dedesubt?
Târziul cumva e spre floare,
sau e propriul lui frupt?

– Nu pune-ntrebare-ntrebării.
Lacrima știe
tot zbuciumul mării,
de-aceea-amândouă
au gustul salinei și-al zării,
ce doare mai rău decât ghimpul.

De ce ispitești înserărilor steaua
pe unde greșit-ai cu timpul,
când deasupra prin cântec
migdalul e-n floare?

Tu-n brațele mele
vei rămâne mereu orhideea.
Iubirea
întotdeauna e zborul,
cum veșnicia se-ascunde în clipă,
de-aceea
nu ni s-a dat
povara de cer în aripă,
că frunza presimte
ce n-a văzut norul
de-a lungul lumii, de-a veacul,
cum se pitulă moartea,
pe sub sămânță, în cufăr.
De umbră te dezbraci
unde sfârșește tina,
da-ți primenești lumina
prin dorul alb de nufăr.

Oare tu știi, când toate-ale lumii
or fi ca să tacă
precum a fost Începutul,
care-ar fi tâlcul
ce morții-ar putea ca să-i scape?
Buzele tac, ochii se-nchid
și totuși…
Cer nou, și pământul mai pur, se vor naște
când le-o sfinți sărutul,
precum un luceafăr și-aprinde pe ape
nestinsele flăcări de lotuși.