Tags
ICOANĂ DE CRĂCIUN
Înainte de seară
se aduceau perdelele de afară,
ale sărbătorilor.
De sus până jos –
pânza de cer
cu răsărituri rare.
Miroseau a tămâie și ger
la ferestre.
Bunica scotea din scrinul de zestre
sfânta icoană a Nașterii
cu Pruncul și Sfânta Fecioară.
Îi aranja ștergarul de in,
de o parte și de alta
ca poveste în jur de mireasă
reîntrupată din crin.
Candelei
îi aprindea litera ei
pioasă
a minune în licăr de tei.
Apoi cu magii împreună
îngenunchea și ea.
Pe urmă toți ai casei
intram în icoană
prin ușa deschisă de stea.
Mirosea
a tămâie și-n nenuntite tăceri –
frământul rotund din cuptorul de ieri.
POVESTE DE CRĂCIUN
Întreb melodul
care știe
pe unde basmului
se poate trece podul:
”Unde sunt porțile?
Unde e satul?
Unde-s ștrengarii din copilărie
din Valea Uzului cu drum de fier?”
El tace
și-mi arată-n sus,
apoi printre tăceri ningând:
”S-au dus
cu colindatul,
ca melcii’ncet urcând în cer
cu casele în spate, cu tot satul…”
Apoi dispare printre fulgi și el
și-nchide poarta de tropar.
Numai de sus,
colindul lor
cu vocile curate
ajuns acum la Dumnezeu, pe prispă,
se-aude-ncet, dar tot mai rar,
până-nfloritul
abia se mai distinge.
În peștera icoanei
s-a ascuns melodul.
Închisă-i poarta și a tras și podul.
…și ninge, ninge, ninge
și peste-a fost și peste drum
și peste seară,
până ce satul de demult coboară
întreg,
cu fiecare casă
legată,
ca-n pomul de Crăciun,
cu sfoara hornului, de fum,
de creanga lui a fost odată…
MAICA DOMNULUI
Maica Domnului,
a lună plină codrul gol plinind,
zâmbește deasupra Lui,
cum numai o mamă
poate să fie colind.
Oare ce o fi visând
de s-a întors spre ea,
cu mânuța
agățându-se de-un canaf?
Boul suflă deasupra Lui
mireasma de flori
din neamul celor ce se aduc
în Vinerea Mare pe epitaf.
Steaua a purces să se culce
în poala lui Dumnezeu.
”Dormi, Puișorul meu,
primăvară dulce…”
Maica Domnului
veghind,
precum luna îngândurându-și crinii,
îi acoperă piciorușul dezgolit
cu-n sărut,
cum numai o mamă poate fi
nu doar colind,
ci însăși Născătoare a Luminii!
Poarta Marelui Colind
Peste Atlantic e o casă,
acolo’n deal mai jos de schit,
salcâmi îi ţin într’un luceafăr
acoperişul putrezit.
Ferestrele’s bătute’n scânduri
şi stâlpii prispei au căzut,
iar ploaia a stropit pereţii
cu-amurg şi zeamă de năut.
E-aşa pustiu că însăşi luna
cu-ulcica face vrăji la uşi
când noaptea-şi uită liliecii
să mestice prin anii duşi.
O, cum te văd măicuţă casă
în zilele de sărbători!
Covoare pe pereţi şi’n geamuri
cânta lumina printre flori!
Colindători veneau în cete –
coşarca plină ca la magi,
iar noi la masă’n voie bună
cu toţi ai noştri şi cei dragi.
E dor, sau creanga de visare
m’atinge lin cu lerui-ler,
că mă trezesc în vremea-aceea
cântând cu îngerii din cer.
Nu’ntârzia genunii steaua –
icoana’n mijloc, clopoţel
cu Maica Domnului şi Pruncul
şi un păstor pe-atunci Mitrel.
Cântam, ce veselie’n casă!
şi tot mereu bătăi la uşi…
Iar astăzi parcă-aştept să vină
tot neamul după steauă duşi.
E’n vis la fel lumea cealaltă,
nu mi se pare că visez,
mă deapăn din colinda veche
cât noaptea încă nu-i la miez.
La peste-a lunii mănăstire
se-aude toaca sau vreun ceas?
Cu toţii s-au ascuns sub iarbă
şi numai eu am mai rămas.
In spate-odaia e pustie
şi ca pe-un melc o port primind
obolul lunii când voi trece
prin poarta Marelui Colind.
Floarea de foc
In vremea aceea
când steaua îşi răsucea ultima rază pe fus
magii în mâini cu coroana de aur
se închinară până la pământ
Pruncului din iesle – Iisus.
…da’ ce se’nghesuiau,
în îmbulzeala de-acolo,
florile
pe care norii le
crescuseră pe măguri şi prin poienile din rai !
Măi, şi ce dantele
daurite cu stele
şi ce rochii alese,
că numai luna le-ar fi putut ţese
firetu-i de aur mai subţire ca spuma
de’nveşmântat poveşti cu prinţese !
Dar afară, cu picioare desculţe,
zgribulita şi tremurând de frig,
îmbrăcată în zdrenţe,
cu ochii mari, cuprinsă de frică
privea spre Pruncul din iesle
a nimănui şi orfană
Fetiţa din neam de urzică.
O, ce zloată’n vânt bătea,
dar Fetiţa-aşa cânta:
“Tari-i frig şi tari-i greu
Prunc născut la timp resteu,
fără tată şi bunic,
sugi de foame deştiu’ mic.
Tari-i frig şi tari-i vânt,
ca caţi Doamni pre pământ?
Veacu-i cărpănos şi-a plâns,
m-aş vrea foc, dar lemnu-i stâns,
n-am nici flacără, nici rază
să-Ti fac cald, gerului piază…”
“In vremea aceea…, mai spune-ne mamă,
Maica Domnului, Prea Sfânta Fecioară,
grăit-a Bătrânului Iosif:
– Vezi, că-a mai rămas vreun înger pe-afară.
Du-te şi-l cheamă.
– Nu îndrăznesc să intru,
zise Fetiţa a caină.
Eu sunt urzică şi nu am haină
de nuntă, cum să apar în faţa
Prea Sfintei Fecioare.
Eu nici măcar nu sunt floare,
ci Fetiţa sărmană.
Uf, cea mai urâtă buruiană…
Zâmbind Bătrânul Iosif o sărută pe frunte:
– Acum de Crăciun te
va face Maica Domnului cu har
Prinţesă de lumină cu frunză de jar
cum nici o floare n’a cunoscut noroc,
în scutec verde – flacără şi foc.
Hai, intră,Crăciunițo,
continuă, ca’n vis, Bătrânul bun,
te-aşteaptă Pruncul Sfânt să-l încălzeşti.
De azi ‘nainte toată lumea
colindul tău vor pune în fereşti,
floare de foc şi floare de Crăciun!
Ingerul fără Crăciun
Doarme cerul la ştiubeu,
nani, nani pruncul meu.
La schitul de mărgărint
doarme clopotul de-argint
cu ecoul nins a bing.
Candele pe iaz se sting…
Flori de măr în somn-ningai
dorm pe pragul de la rai.
Lunii-n vale apele
i-au închis pleoapele.
Sus e steaua rămurită,
iar jos Maica’ngândurită.
– De ce eşti îngândurată
Maică sfântă, Preacurată?
– Cum să n’am freamăt de sânger
că din mii, numai un înger,
nu ştiu unde singurelul
jertfei pregătindu-i mielul
lăcrămează prin străini
freamăt veghei de măslini.
Primul vis de Crăciun
Ninge’n drumul runcului…
Azi se naşte Pruncul Lui!
Steaua şi-a ieşit în tindă
torcând cerul în colindă
pentru faşă – curcubeu –
îi ţese lui Dumnezeu,
Dumnezeu cel mititel,
în scutec de bumbăcel…
Dormi, ca apele’n oglindă
somnul vrând ca să şi-l prindă.
Pe prichiciul de la lună
noaptea-i sfântă, noapte bună!
Noapte lină-a linelor
din neamul aminelor
care zbor spre cuib de foc
cu tămâie în boboc !
Lin amin tăcerea fură
ducând degetul la gură:
Soaptele şoptite ni-s…
Râde-n somn şi-i primul vis!
CANDELA DE SUB COLIND
Am văzut în noaptea de Crăciun
candela pâlpâind,
aproape să se stingă.
N-o fi fost vreun înger
răsuflând cu greu
de-atâta colind
și doar două aripi
din el înflorind?
Nu, s-a speriat!
Duhul Sfânt lumină
a-nceput să ningă –
cântec lin de leagăn
visul să-I atingă.
Săracul Prunc din icoană!
Prin somn atât de greu a oftat
că era aproape
candela s-o stingă!
CÂND ANIMALELE VORBESC
In noaptea de Crăciun nimeni n-asculte
ce animalele vorbesc!
Lăsați să se audă numai corul îngeresc,
fluierul de păstori,
mai ales, dar totul
asurzitor de tare!
Aduceți pe prispă
colindători
din vremea vremii ce-o rechem,
când drumu-i tot mai lung
spre Betleem.
In noaptea de Crăciun nimeni n-asculte
ce animalele vorbesc.
Aceeași iesle.
Pruncul, Maria și Iosif cel Bătrân.
Miroase-a aleluie și a fân,
iar boul suflă
căldura din poieni și toată floarea runcului
deasupra Pruncului.
FLORILE DALBE, FLORI DE MĂR
Întâi
vocalele s-au limpezit tăcerii,
până când toate cuvintele
au căpătat înălțime străină,
atât de albastră,
că, printre ele, merii
deprinseră gust să-nflorească
zbor spăimântat de lumină.
După aceea fulgii
m-au învățat
nespusul alb de taină fără umbră,
că fără să-mi dau seama
am început să ning și eu
în limba tăcerilor albe.
De fapt, Dumnezeu,
la rândul Lui
ne-nvățase omeneasca
de la Fiul care
gângurea după Maica Domnului
vocalele albe
ale somnului,
din florile dalbe…
Și apoi
Dumnezeu Tatăl
a început să ningă peste noi.
NOAPTEA AJUNULUI
Copiii dorm
cu visul lor sporind
plăpânda răsuflare
a candelei din colț.
Ecouri din colind
se-aud în noaptea sfântă
pâlpâind
vocala literei de foc.
Miroase a colaci, a pâine coaptă
și-a amintire veche
uscată-n busuioc.
Bătrânul Iosif
spune ceva Fecioarei,
dar foarte-ncet, în șoaptă.
Se-ntoarce apoi tiptil,
cu o găleată plină
asinul să-și adape.
N-a trebuit prea departe să meargă
pentru unda lină
povestită de ape;
afară
steaua-ncepuse să curgă de-aseară
pe șipot colind de lumină.
LIMBA FULGILOR DE NEA
Iți amintești ninsoarea de Crăciun,
după solemnul cu: ”In vremea-aceea…” ?
Pe-atunci și brazi și pruncii lor
vorbeau asemeni ca și noi
pierduta limbă-a fulgilor.
Și tâlcul ca o pasăre
zbura albastru prin tăceri,
până-n străfund
tăcerilor.
Să fie înger clopotul de brad
nins se lăsa și înflorea cu noi
pierduta limbă-a merilor.
Îți amintești scrisoarea de Crăciun
după solemnul cu: ”In vremea-aceea…” ?
Azi bradul e cu noi, dar pus în colț;
pe tăietura lui cum de uitarăm cheia?
Ne-ar fi deschis acel atunci din taine,
fluent vorbind în limbi de fulgi și măr
ce ning și astăzi ca în vremea-aceea,
dar pe cărări pierdute și pe haine.
SĂ NU-NTORCI PAGINA ALBĂ
De prin verbe,peste lunci,
la fel ninge ca atunci,
peste lunci și peste peste…
Locuiam într-o poveste;
Moș Crăciun cu cerbii lui,
( Taci, la nimeni să nu spui!)
când dormeam, din vis – minune
( Taci, de asta nu mai spune!)
bradul – raiul înflorea!
( Taci, că nu era așa!)
– Cum? Da’ nu a fost odată?
– Ba a fost, dar niciodată.
– Unde-i Moșu’ din colindă?
– Nu-i deschide, e-n oglindă
și te-așteaptă ca atunci
când îi gângureai de ”balbă”.
Las’ să ningă, las’ să ningă
peste verbe, peste lunci.
Nu-l lăsa să te atingă
întorcând pagina albă!
BETLEEM
Mai subțire decât dorul
ghiersu’ e.
Aproape șoaptei spuse
îngerii zboru-l !
Precum lumina în ceară,
se-nghesuie
măcar c-o privire să-L soarbă.
Printre ei un păstor
are în brațe un nor
adus de sus, de la stână,
coborându-și runcul.
Pruncul
e gata să adoarmă
ținând în mână,
ca pe o floare,
degetul mic al Sfintei Fecioare.
ULTIMUL BRAD DE CRĂCIUN
Mă voi preface că dorm,
iar bradul,
ce-ar fi putut să-mi fie carte,
o să mă ia
de partea cealălaltă
din departe,
pe-un drum mai scurt,
dar spre cărare multă.
Și o să-mi zică:
”Nu deschide ochii!
Visele
numai așa se ascultă,
precum sărutul
și poemele lui –
nescrisele.
Vom ajunge după apusul magilor
și al păstorilor…
Spre Eghipet, pe drum o să-ți spun
cum Irod a tăiat pe fratele meu –
primul tău brăduț de Crăciun.”
NOAPTEA DE CRĂCIUN
Deja în icoană
a sosit Crăciunul.
Colindătorii
nu s-au mai întors la cer
și dorm acum
ca fluturii petala odihnind
pe lăicer.
Se-aude ningând pe afară…
Boul bea apă din colind
și-i face loc și asinului
să se adape.
Se-aude ningând pe afară
ca șoaptele inului
rostite în pleoape.
Candela
și Maica Fecioară
una pe alta se luminează.
”Mireasma de pâine,
din dreapta Fiului de Domn
oare ce-o fi visat
de suspină prin somn?”,
o-ntreabă candela iară.
Una spre alta,
se privesc spre-nceput de colind,
dar acum pâlpâind
că se-aude ningând pe afară…
DARUL STELEI DE CRĂCIUN
Nouă luni i-a trebuit pentru drum
lui Gavriil
s-ajungă-n Betleem,
dar steaua a ajuns și mai târziu.
Acum
aștepta la rând, în spatele lui,
să se închine Pruncului,
cu taina curată ca visul
din ochii soarelui când era copil.
Trimisul,
ca-n Nazaret, avea aceeași floare,
dar stând în fața luminii,
umbra de cruce a crinului
căuta culcuș peste iesle.
Boul și asinul
priveau cu mirare.
Zice boul asinului:
”Când va fi mare
Acesta va duce,
ca boul sub bici,
jugul de cruce.”
Asinul a văzut numai floarea,
cu neastâmpărul
făcliilor:
”Acesta va fi Împăratul
Floriilor.”
Fecioara a luat crinul
și l-a dat lui Iosif să-l țină,
iar mângâind asinul
se-nclină către stea mulțumind
pentru scutecele
colindului de in
abia nins din lumină.
PRIMUL CRĂCIUN
Așa cum Biblia cuvântă,
în vremea-aceea’n Țara Sfântă,
spre Betleem Sfânta Marie
mergea cu Iosif să se’nscrie.
Tot drumu-i tors și s-a-noptat,
dar loc să doarmă n-au aflat
și într-o peșteră s-au dus
și-acolo s-a născut Iisus.
Din ceruri îngeri cu-aripi albe,
parcă ningeau florile dalbe,
cântând atât de lin și sfânt:
Mărire-n cer și pe pământ!
Păstori cu fluiere în mână
cu-n miel veniră de la stână
și magi și toți cântau voios –
primul Crăciun pentru Hristos!
PĂIENJĂNIȚA
S-au întors ciobanii sus, la stână,
iar Maica obosită
mai,mai, să-nchidă somnului portița,
când
pe marginea de iesle,
de la’nceputul veacului – bătrână,
cu acu’n mână,
duios privea spre Ea
păienjănița.
”Nu tresări de frică pentru Fiul tău,
că am venit și eu să mă închin,
iar nu să-I fac vreun rău.
Nimic.
Vezi raza asta de la stea?
Prin gaură de ac încerc
ca să-i strecor
firul de aur tors a borangic,
dar mâna tremură
și ochiul tot mereu mă’nșală…”
Și Maica ajută păienjănița,
de toate pentru toate mulțumind,
dar gândul care fură, peste vremi o duce
și tresări văzând pe haina ei însemnul
ce semăna atât de mult cu-o cruce…
… și un suspin se strecură pe sub colind.
DORMI IISUSE ,MĂCAR DE CRĂCIUN
Clopote albe, clopote ning,
pentru Fecioară de veac se ating.
Ingerii urma’n omăt nu’ndrăznesc.
Ninge colindul – pretutindenesc.
Clopote dalbe bing-bingul de nea
de-azi noapte la magi le-a nins peste stea.
Taina’nflorește – colindul pe fașă –
când veșnicia de timp se ghioașă .
Florile dalbe lin peste lin se adun:
Dormi Iisuse, măcar de Crăciun!
COLINDUL INGERILOR
– Somnul cearcă vrând să-L prindă,
cum îl legeni somnului,
Sfântă Maică-a Domnului
ne primești pentru colindă?
După noi și-alți îngeri vin,
parcă ning, tot ceru-i plin,
c-au umplut și cărăruia
ca să-I cânte aleluia.
– Dulce-i somnul de copil,
dar intrați – tiptil, tiptil,
să-I cântăm până la ușă
colindul de legănușă!
– Nani, nani, Prunc din cer
dormi sub ram de lerui ler,
nani că Te-ai întrupat
pentru noi Fiu de-mpărat,
dormi lumină fără seară,
născut astăzi din Fecioară,
linu-i lin din undă lină,
dormi Lumină din Lumină,
somnul lin, tot mai aproape,
ca sărut șoptit pe pleoape.
***
Pe trifoi a ler cosit –
somn mușat din cer sorbit !
Mărul lângă El visează
dalbu-n psalm cum se’ncrustează
și sfios să nu-L trezească
s-a ascuns să înflorească.
Steaua își apleacă spicul,
ca să vadă Pruncul, micul…
Doar colindul mai adie:
… somn ușor… mărire Ție…
Ave Maria
‘Nainte de timpuri şi spaţii pornite spre noi,
nu era nici pământ, nici soare, nici lună,
nici somn, nici trezvie, nici vis şi nici moarte,
ci numai Fecioara Lumină
cu Tatăl de-a pururi şi fără’nceput.
‘Nainte de timp,
de unde priveşti în jos spre etern,
‘nainte de spaţiul flămând de-a fi spaţiu –
Fecioara Lumină. –
‘nainte ca veacul spre noi să se’ngroaşe.
-Fiat Lux!, o strigă Dumnezeu.
– Iată-mă Tată, Fecioara răspunse,
cu Tine şi’n Tine am fost, de ce mă mai chemi?
Fiica Mea, lumină a Luminii,
Prea Curată Fecioară , Prea Sfântă,
te-am chemat să te fac maică a Luminii
pentru ca fiecare mamă să fie lumină.
Tu vei fi lumina care naşte,
tu vei fi mama care lumină.
000
En arhe en o Logos, kai o Logos en pros ton Theon
La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu
kai Theos en o Logos. Outos en en arhe pros ton Theon.
şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era în început în Dumnezeu.
en avto zoe en, kai e zoe en to phos ton antropon
întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor
kai to phos en te skotia phainei, kai skotia avto ou katalaven
şi lumina luminează’n întuneric, iar întunericul nu a cuprins’o.
000
Bucură-te Maică ce ne-ai născut Lumina!
Putem trăi fără pâine, fără de apă, fără de case, fără gazette,
făra de haine, fără de ziduri, dar nu fără Lumină.
Un ochi fără de ea este-o gheenă a lumii –
imensul perpetuum al morţii.
Nici măcar nu putem muri
că moartea ne-o purtăm în săhăidac.
Si singuri, singuri, singuri…
Tipăm în cor: “Mi-e sete, mi-e sete, mi-e sete!”,
dar din burete sugem oţet de frig şi viscole amare.
Nu avem tată şi nici copii – sunete doar, atât avem,
copaci de pâslă şi molton,
dar în lumină presimţim poienile
şi codrii din prima Grădină fremătând
hotarul pierdut în noi şi pentru ceas şi pentru drum.
Infloreşte mărul crud printre luceferi
şi-i mireasmă noaptea înflorind pe ape
drum de îngeri rătăcind prin cer.
E noapte târziu, pietrarul intră în casă:
“Băieţii lui tata, ce frumos dorm…!
Ce poveste le-o fi zicând îngerul de zâmbesc prin somn?”
Cireşul a tras cu urechea la geam
şi cuvintele furate de la înger
toată dimineaţa le-a cântat soarelui –
petală cu petală.
000
Ia-ne viaţa, dar nu Lumina.
Moartea e noapte, noaptea nu e moarte –
altfelul de întuneric al luminii
din care ne hrănim.
Muşcăm din pâinea neagră a nopţii – Lumina,
iar moartea ne-o sorbim din lotusul-potir
spre viaţa cea de veci.
Moartea e noapte, dar noaptea nu e moarte.
Ce multă noapte-i în spic şi-n mugurul de strugur!
Azi-noaptele-de-aseară al lor a fost gazdă
pentru tot felul de stoluri plecate spre noi:
stele desculţe de prin mahalale de ceruri,
stele flămânde scârţâind covata goală de făină,
stele necunoscute dulăilor ochilor noştri,
stele sărace, şcolăriţe cu găuri în pantofi, fără caiete dictando,
fără radiere, căutând prin gunoaiele inimii noastre
hârtie cât de cât albă ca să ne scrie lecţia,
stele fricoase, stele bătrâne, stele bolnave,
stele făra pijama şi periuţe de dinţi, dormind prin metrou,
staţii de tren, pe sub poduri şi ganguri mirosind a urină.
0000
Ave Maria , gratia plena, Dominus tecum,
benedicta tu in mulieribus,
et benedictus fructus ventris tui.
Bucură-te Marie, cea plină de har,
Domnul este cu tine.
Binecuvântată eşti tu între femei
şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.
Ora pro nobis. Roagă-te pentru noi
rătăcitori prin noapte şi neştiind de stele,
rătăcitori pe mare şi neştiind de ţărm,
rătăcitori prin lacrimi şi neştiind de tine
care ne-ai plâns toate lacrimile noastre
până la ultima din cer
când întuneric mare s’a făcut pe pământ
de la ora a şasea până la ora a noua,
iar catapeteasma templului s’a rupt
pentru că El era viaţa şi Viaţa era lumina oamenilor.
000
O, cum plângeai! Au cum să nu plângă o mamă
văzându-şi pe unicul fiu omorât
ca şi cum ar fi fost un tâlhar?
Au nu fusese Betleemul cu toţi îngerii
lângă Pruncul tău ? Si acum e mort.
Il vedeai pe deal galileean
când crini sălbatici se plecau ca să-I sărute mâna –
si -acum e mort.
Il vedeai cum toate florilor din Nazaret
le poruncea să se închine ţie
şi-acum e mort.
Il vedeai când tot Ierusalimul I-a ieşit în cale:
Osana, osana, bine este cuvântat
cel ce vine întru numele Domnului!
Venea Regele Israelului şi Impăratul lumii.
Venea Fiul tău ce l’ai purtat în braţe – şi-acum e mort!
Si cum să nu plângi
toate lacrimile veacurilor şi toate posibile veacuri
când unicul fiu ţi-a fost răstignit,
când unicul Fiu al lui Dumnezeu ţi-a murit.
000
Ora pro nobis! Prea Sfântă Fecioară,
lină lumină, cuvine-se cu adevărat să te fericim
Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită
şi prea nevinovată
şi Maică-a Domnului nostru.
Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii
şi mai mărită făr’ de-asemănare decât serafimii,
care fără stricăciune pe Dumnezeul-Logos ai născut
şi ne-ai învăţat cuvintele noastre pre Logosul-Cuvânt;
iar de atunci mamele nasc cuvinte
care surâd prin somn văzând livezile’n Cuvânt
cum pârguiesc sorocul împlinit.
000
Mamă, de ce plângi? Fiul tău nu e mort. E numai departe.
A fi departe e sinonom cu aproape în speranţă.
Speranţa şi credinţa – cele două cârji care ne poartă duhul
prin pământeana fire.
Ne duc până la ceruri,
dar noi cădem în rostogol din porţile de rai
până’n hârnăul iadului.
Pe lângă cârji, de asta suntem noi cei ce suntem,
avem şi aripi, aripi de iubire,
să ne zburăm prea nevăzute ceruri.
In iubire nu există timp
pentru că’ n iubire nu este distanţă –
mirele şi mireasa sorbesc taina veşniciei
din potirul de Unu
cu o singură gură, că nu sunt două guri
când buzele setoase se sorb într’un sărut.
Mamă, de ce plângi? Fiul tău nu e mort. E numai departe.
A fi departe e sinonim cu aproape în nădejde,
dar,mamă, în dragoste eu nu mai sunt aproape, ci acasă,
nu în apropiere, ci în braţele tale.
Mamă: Când eram copil vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil,
judecam ca un copil;
dar când m’am făcut bărbat am lepădat cele ale copilului.
Acum vedem ca’ntr’o oglindă afumată, ca într’o ghicitură,
dar vine vremea, mamă, când vom vedea faţă către faţă.
Deşi departe sunt acasă mamă:
şi în credinţă
şi în speranţă
şi în iubire
nu ca un drumeţ pe lângă inima ta
ci fiul tău – moştenitorul fără de hotar
al inimii de mamă.
Mamă,
strigă numele meu şi-ţi voi răspunde cu toate apele,
cu toate luncile raiului din cer!
Privighetoarea va semna pentru mine
prisaca nespusului meu cu un tril pe păduri
şi codrii vor răspunde cu numele tău.
Ai uitat că numele meu era “puiul mamii”?
Ai uitat că “puiul mamii’’ era fratele meu cireşul?
Când înflorea era catapeteasmă
de ne’ncetate axione Fecioarei – de – Lumină.
Sunt tot cireşul crud. Cascada de lumină vegetală
cu rădăcini în candela aprinsă
spre-un ochi triunghiular
ce din pământ chemă Adamul
şi Eva – spaima de pământ – numită Işa –
Viaţa – Maica a tot ce e viu pe pământ.
ooo
Ave Maria, gratia plena…
Bucură-te Marie, cea plină de har…
Dominus tecum… Domnul este cu tine…
Ora pro nobis… şi în special pentru o mamă
cu haina cârpită şi cu strugur de lacrimi în ochi,
văzând în fiecare copil pe-al ei ce l’a pierdut,
văzând în fiecare tren o teamă,
o mamă tăind lemne când crivăţul o muşcă,
dar dincolo de viscol era pustiul rece.
Când noaptea e’n genunchi, coboară Maico din icoană.
Sterge-i obrazul şi ca între mame vorbeşte-i.
Spune-i că fiul ei nu e pierdut, e doar departe.
Povesteste-i cum şi tu a trebuit să fii departe
şi ai plecat din satul drag la piramide.
Sau poate când ţi-ai pierdut Fiul în templu…
Ce frică ţi-a fost! Cum gâfâiai alergând înapoi
să-ţi găseşti Pruncul la care veniseră îngerii din cer,
regii pământului, albinele şi căprioarele,
unicul Fiu pierdut printre străini.
Cum alergai să-l găseşti? Intrebai pe oameni:
“Nu mi-aţi văzut băietu’ ?” şi ei nu răspundeau.
Drumurile erau pline de străini
că fusese sărbătoare mare în Ierusalim.
“Nu mi-aţi văzut băietu’ ?”
şi prin tăcerea lor îţi făceai cale cu coatele,
întrebând în stânga şi în dreapta:
“Nu mi-aţi văzut băietu’ ?”
De frică inima ta era ca o cremene.
Oh, dacă ochii măcar ar fi putut să plângă!
Dar ochii îngheţaseră în disperare
frica tuturor mamelor din lume,
din toate veacurile şi posibile veacuri,
care şi-au pierdut fiul prin străini.
Fusese sărbătoare mare unde luaseşi pe Iisus cu tine.
Avea numai 12 ani. Si îl pierduseşi deja.
Aminteşte-ţi Maică a Domnului cum ai plâns când l-ai găsit!
Din ochii tăi se renăştea din nou.
Veniseră în Betleem din ceruri cor de îngeri,
dar acum din inima ta de mamă
porneau spre ceruri codri nenumăraţi, de îngeri,
păduri cu aripi albe
ce nu’ncăpeau pământul şi nici măcar nici cerul.
000
După ce trenul a plecat ea a rămas ultimă pe peron.
O văduvă şi mamă a rămas ultima pe peron:
”Dă-i noroc Maică a Domnului
şi-l păzeşte printre străini!”
Aceasta i-a fost rugăciunea.
Se simţea fericită de sărbătoarea cea mare
unde va merge fiul ei.
Stia că va sta în mijlocul cărturarilor şi fariseilor,
băietu’ ei din Dărmăneşti,
şi va fi ascultat apoi de oamenii mari.
Apoi ca mamă:
“Cu mâna mea i-am făcut bagajul ca să plece,
ce mamă pot să fiu?
Cu mâinile mele am frământat pâinea şi pregătit
merindele să plece.
ca mamă. Ce fel de mamă pot să fiu?
Cu mâinile mele i-am cules fructele ce-i plac din livadă
şi i le-am pus în valiză.
Cu mâna mea i-am împăturit hainele cusute de mâna mea
pentru plecare, ce fel de mamă pot să fiu?
Cu mâna mea i-am cumpărat biletul de tren pentru plecare,
ce fel de mamă pot să fiu?”
Maică a Domnului, ţie ţi-a spus puţin
pentru că ştia ca mamă cât ai suferit,
dar ea cumpărase cu mâna ei biletul de tren,
cu mâna ei şi aştepta ca îngerul din cer să o oprească
aşa cum i-a oprit lui Avraam
cuţitul sprea junghia pe Isaac.
Dar nici un înger nu a oprit-o.
Cu mâna ei, cu propria ei mână şi-a aruncat copilul prin străini
ca să ajungă la sărbătoarea cea mare.
Ca şi fiul tău avea 12 ani.
ooo
Ora pro nobis… că nesfârşite au fost gările.
Oameni în uniformă, ori de câte ori era să adorm pe valiză
îmi cereau biletul de control – scârţâit de linii pe macaz.
ooo
Ave Maria…
Niciodată nu te-au lăudat îngeri din ceruri
ca moldavele mele păduri.
Avem 12 ani şi trei cireşi când după gări şi gări
am ajuns la Mănăstirea Neamţu.
Acolo te-am descoperit
ca ocrotitoare a Moldovei, regină a îngerilor
şi împărăteasă a ţării.
La Neamţu era icoana ta de veacuri
cu Pruncul în braţe.
ooo
Miserere nobis, Maria…
Te-a iubit neamul acesta , Maică a Domnului,
mai presus decât heruvimii
şi fără de asemănare cum nici chiar serafimii
n’ar fi ştiut să o spună.
De ce ne-ai părăsit Maică a Domnului?
Pe aici îţi cânta privighetoarea,
iar acum lăcuste, viermi cu mustăţi,
gândaci şi omizi, iar cei dragi ni s’au dus
unde este durere, întristare şi suspin…
Requiem eternam dona eis, Domine:
et lux perpetua luceat eis!
ooo
Pe-aici creşteau dumbrăvi în suflete de oameni,
şi-acum năpârci şi şerpi
şi scorpia de frig ce bântuie venin.
In fiecare zi la amiază
cortegii funerare pe încă-un fluier rupt:
“Absolve, Domine, animas omnium fidelium defunctorum
ab omni vinculo delinctorum
Et gratia tua illis succurrente,
mereantur evadere judicium ultionis…
Dezleagă, Doamne, sufletele adormiţilor robilor Tăi
din ori ce cătuşă de păcat. Si prin ajutorul harului Tău
slobozeşte-i de răzbunătoarea judecată..
000
De ce ne-ai părăsit, Mamă!
Căutându-ţi Fiul ai călcat prin glodul ţării noastre;
noi ţi-am luat urma de pas sângerând şi am făcut-o candelă.
Cerul l-am cules ca pe cireşul din hotar cu Dumnezeu
şi fiecare coşuleţ de urmă a ta
l’am atârnat hemoglobinelor – stea albă de mag.
De atunci fiecare om este o noapte de Paşte –
un codru de făclii –
crescând prin inimile noastre, iar cerul e sărac în străluciri,
că Hristos învie pe pământ în fiecare om – alt cosmos crud
şi-acelaşi Dumnezeu.
De ce ne-ai părăsit regină a îngerilor
Impărăteasă a Sfinţilor Arhangheli de ce ne-ai părăsit?
Te-a iubit neamul acesta Maică a Domnului, iubitu-te-a foarte,
mai presus decât heruvimii şi fără de asemănare
cum nici serafimii nu îndrăzniră spre grai.
ooo
La Mănăstirea Neamţu – icoana făcătoare de minuni –
ghiocelul aplecat asupra Pruncului din braţe –
Sfânta Fecioară,
prea slăvita de brazi şi acatistele de munţi.
Icoana e scoasă Moldovei
în vremi de năpastă şi urgie.
………………………………………………clopotele
sună în dungă. Pe vârfuri de inimi se aprind focuri
……………………………..lacrima Făcătoarei de minuni
curge pe obrazul Moldovei……………………………….
din bucium în bucium că vin varvarii……………….
Maica Domnului îşi ia Pruncul şi urcă în munţi.
Tară se urcă în munţi ca o răsuflare a munţilor.
Varvarii….
…………….vin iarăşi, varvarii, varvarii…..
ooo
Requiem eternam dona…
Dona eternam requiem… varvarii, vin iarăşi varvarii…
et lux perpetua… Prea sfântă Născătoare…
requiescat in pace…
varvarii, vin iarăşi varvarii… “cum veniră se făcură
toţi o apă şi-un pământ”… Ave Maria… Roagă-te pentru noi…
Ora pro nobis… varvarii, vin iarăşi varvarii………………………..
ooo
De ce ne-ai părăsit Maică a Domnului?
Fiecare floare de colţ e un “Si acum..” al Născătoarei.
Bujorii sfătoşi, păstori din Betleem, înfloresc lângă prispă.
Trandafirii plâng rouă coroanei de spini şi copiii îi pun
rotundului de aur spre chipul Invierii.
Toporaşii, brâul Precistei, lacrima Curatei, ghioceii, crinii,
ochiul Maicii Domnului, floarea Paştelui,gladiolele cu săbii,
piroanele, coroniţa, trestioara, ne amintesc de tine
şi durerile Fiului Tău.
Mai ales lăcrămioarele, flori atât de spornice la noi,
că nu e calendar să nu ne înceapă spre purcedere
fără de ele,
lăcrămioarele ce cresc pretutindeni prin sufletul nostru:
lăcrămioare de munte, lăcrămioare de spaimă, lăcrămioare de deltă,
rotunde ca ale tale pe obraz –
spicul tău încovoiat cu stele de lacrimi
căzute pe furiş, în noaptea când eram noapte,
din genele lui Dumnezeu pentru noi.
ooo
Icoana de la Neamţu – ghiocel din Dumnezeu…
Precista era aplecată spre Fiu ca o lăcrămioară.
Si cum privea către noi?
ooo
Ce sfânt foşcăia hârtia de sac în dormitoare
când ne împachetam lucrurile să mergem acasă!
Numai tu puteai să ne înţelegi aducându-ţi aminte de Egipt
din care plecai acasă’n Nazaret.
Nu-i aşa că ţi-era dor de satul tău de acasă?
Duminica Floriilor! In braţe maldăre de sălcii
aduceam de pe Nemţişor să-ţi întâmpinăm Fiul.
Incepea vacanţa. Chiar inima devenea salcie crescând din noi afară
împingând policandrele până în Dumnezeu.
Adio, ni-pa-vu-ga-ni-che-zo-ni! Adio, coridoare lungi!
Adio, pedeapsa la cartofi – fugisem spre păduri fără bilet de voie!
Adio, pedeapsa la apă – uitasem fereastra deschisă!
Adio, pedeapsa la porci – fuseserăm prinşi nedormind!
Rămas bun Maică a Domnului de la Neamţu,
plecăm în vacanţă!
Rămas bun Mănăstire şi Cetate a Neamţului!
Ora pro nobis!
ooo
Pentru fiecare din noi era un acasă, dar pentru toţi
o Săptămână a Patimilor. Iisus trebuia prins,
judecat,
batjocorit,
bătut,
scuipat,
schingiuit,
răstignit.
Atunci cărturarii şi fariseii şi mai marii preoţilor
sfătuitu-s-au cum să-l prindă pe Iisus şi să-l omoare.
……………………………………………………………………….
Posteam şi ne rugam să nu fie prins: Cu noi este Dumnezeu
înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!
000
Un acasă exista pentru fiecare din noi, dar pentru toţi
o Săptămână a Patimilor. Pretutindeni o Joie Mare:
“Intristat e sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici
şi priveghiaţi împreună cu Mine!”
Cu patul puştii oamenii legii izbeau noaptea în uşă.
Cismele grele…In casă năvăleau scormonind peste tot….
tropot de cisme… şi tu erai cu El? Unde l-aţi ascuns pe Iisus?
Unde este inamicul poporului şi al Cezarului?
…iar unul dintre ei, pre numele lui Iuda,
s’a dus la mai marii preoţilor, cărturarilor şi fariseilor:
“Ce-mi veţi da de vi-L vând
pe Iisus din Nazaret?”
… şi i-au dat treizeci de arginţi….
Sunau clopotele în Vinerea Mare:
A fost prins Iisus……………
Bang!
A fost scuipat Iisus…………..
Bang!
A fost bătut Iisus…………….
Bang!
A fost batjocorit Iisus……….
Bang!
A fost schingiuit Iisus……….
Bang!
A fost răstignit Iisus…………
Bang!
A fost omorît Iisus……………..
Bang!
Tot satul era numai lacrimi. Patru bătrâni Il duceau pe umeri
înconjurând biserica de trei ori.
Tot satul era numai prohod…
Pe afară înfloreau cireşii şi mălinii, dar noi vedeam cum Maica,
Preacurata, se jelea Cuvinte, pre Tine mort văzându-Te :
“Primăvară dulce,
Fiul meu prea dulce,
frumseţea unde Ti-ai ascuns?
O, a mea lumină,
Fiul meu prea dulce,
cum Te-ai ascuns în mormânt?”
Era Vinerea Mare. Cei patru îl duceau pre Iisus
ca pre un mort în jurul bisericii.
000
Maică a Domnului de la Neamţu, ocrotitoarea Moldovei mele
şi regină a îngerilor,
ce binecuvântate îţi erau privirile când ne întorceam de acasă!
Cu Pruncul în braţe – lăcrămioară genuni înspicând!
… a înviat Hristos prin satele noastre
de-aceea ne-am întors la Neamţu, să-ţi spunem că
pe înger l-am auzit strigându-ţi cea plină de har:
“Fecioară, bucură-te! Că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt!”
Ave Maria, gratia plena…. Bucură-te Marie, cea plină de har…
Dominum tecum… Domnul este cu tine. Dominus nobis…
Colindul Maicii Domnului
Maică-a Domnului, Mărie,
steaua toarce în tărie
în firet şi nestemat
drum de magi spre Impărat.
Maică-a Domnului, Fecioară,
îngeri ning a crin spre seară
depănând în Betleem
veşnicii pe muchi şi ghem.
Maică-a Domnului, Preasfântă,
fluier de cioban descântă
slavoslovie-n smarald,
şi-n scăfiţă lapte cald.
Maică-a Domnului, Lumină,
Noaptea-i sfântă, noaptea-i lină…
Stinşi cărbunii? Ba se-aprind –
suflă inima’n colind !
Reporter:
dumitruichim 