Nu cu-ntuneric
singurătatea noastră
se măsoară.
Cu-atât mai puțin
cu lumina, ce din târziu
se face amară.

O măsurăm
cu năpraznica,
groaznica
întâlnire cu sinele.

Oh, dacă-am putea
să ne-amintim
de graiul de-aripă
al îngerului sfânt,
ce încă-l știu
albinele
spre floare întrupându-l în descânt,
nu ne-ar mai fi
nici frică, nici cutremur
de umbra sinelui târzie!

Au lutul,
cât o fi de lut,
nu-și poartă prevestirea-n căpătâi
spre ceara nouă de făclie?

Că ardere va fi sărutul,
grădina
cea dintâi
a buzelor
ce și-au gustat lumina
cu frică și cutremur.