Când vinu-ţi cer,
din neam domnesc şi vechi,
de ce-o fi oare tristă
roua
purtată la urechi,
când cu cârcel de aur
o povestesc cerceii?

Când cer,
eu cerşetoru-ţi, vinul,
ca oaza din deşerturi şi din puste,
de ce agatei vecinând rubinul,
ce ispitirea de grumaz au vrut să-ţi guste,
li se aud numai suspinul,
pândind spre sânii tăi, în jos,
cu fiecare ochi din colier?
Le-auzi doar şoapta
oglindită,
mac ce-i răsfrânt în fluturi.
Au soarelui
afierosirea-n grai nepământean
nu tu i-ai spus:
Cât fire-ai tu să fii de soare,
de n-ai ajuns iubirii să-i răsari
eşti tot apus
şi în apusul tău te scuturi.
Cum oare vinul să nu-l cer?
Spre cine-i gâlgâitul din ulcică?
Întredeschiderea de buze
atât e de aproape
să-mi soarbă lutul!
Sărutul
nu se aude,
dar ele parc-ar vrea să-mi zică
un nu ştiu ce, un nu ştiu cum,
da-n flacără-s atât de crude,
ca vişinele ude,
dar mai departe să nu zic,
c-aud plăpândul alb
de-a stihul cum tresaltă
luminile-ţi sub borangic…
Au nu tu soarelui i-ai spus,
Ninlilul meu, Ninlil,
când de la mâna ta îl înţepau
cu străluciri, în neastâmpăr de copil,
inelul şi brăţările,
au nu tu soarelui i-ai spus:
Cât fire-ai tu să fii de soare,
de nu ştii tâlc de-mbrăţişare –
iubirea cuprinzându-şi mările,
iar din sărut – nespusul,
au nu degeaba ţi se-ngăduie
apusul?
Cum oare vinul să nu-ţi cer?
Atunci
de roşul tău cum aş putea
ca altfel să ţi-l beau şi să ţi-l cânt,
Regină?
Au nu tu soarelui i-ai spus
afierosirea greu de dus:
Cât fire-ai tu să fii de soare,
de n-ai gustat din fructul de pământ,
nu ştii cum vinul se preschimbă
în lumină,
cea fără de-nserare,
când buzele apun fără apus!