DUMNEZEU  RESPINGE ARDEREA DE TOT A LUI IOV

 

Adevărata ardere de tot

nu-i boul ars din corn până-n copită

cum cere steaua

canoanelor și herbul,

ci inima de poți ca să o prinzi

pe piscul care-l știe numai cerbul.

 

”Rămas-am, zise Iov,

doar piele, os și cântec,

dar inima ieri sară

prin psalmul spart s-a-ntors;

din milă oare, sau descântec?

Cum se uita la mine

cu-april de căprioară!”

 

”Hai,îndrăznește

ora e anume

ca să-i ridici rătezul, eu socot,

că spre ieșirea ta din lume

numai pe mine poți să mă aduci

lui Savaot

ca ardere de tot.”

 

 

Și  împreună lemnele cărară

spre-altarul de jertfire holocastă,

iar când fu gata

s-o junghie pe sub grumaz și coastă,

de braț îl prinse

arhanghelul, iscat dintr-un răstimp pustiu,

cu grai amar ca verdele de nuci:

” Cum îndrăznești lui Dumnezeu s-aduci

o inimă ce n-a-nvățat să zboare?

Sau bănuiești ceva de vreun pariu

din vreun ecou zălud?”

 

S-a-ntunecat privirea celui rigă peste Uz:

”E-un neînțeles sucit prins de auz?

Domnul a dat, de ce n-a vrut să ieie?”

Iar inima-i răspunse: ”Știi, și-n

răscrucea cu amnarul scăpăratei clipe

poate să fie-o cheie?

Gustă lumina – simt odrăzlind aripe

pe umeri

și-or înflori ca timpul alb de vișin!

Ce-i arderea de tot?

Cenușă e? Zici: fum?

O, nicidecum! O, nicidecum!

E doar atunci

când poți îmbrățișa pe Savaot,

sorbindu-I limpezime limpezimii

și să-L cuprinzi nu-n două brațe omenești,

ci-n șase vâlvătăi de-aripe,

ca heruvimii

când zbor în jurul Lui

ca ardere de tot.