Numai ei vorbeau limba lor ,
Pădurile-de-Dincolo-de-Moarte-care-Râd.

Într-o toamnă
au plecat spre ”Cascada-Calului-Alb”.
Frunze de-arțar
toată noaptea au plâns după ei,
roșii
ca sângele lor din coroana de pene,
ca vocalele Pieilor Roșii
plecați într-o toamnă
spre ”Cascada-Calului-Alb”.

Din când în când Wapiti,
regele cerbilor duși după ei,
cel nevăzut de urmă omenească,
se-ntoarce noaptea spre ”Lacul Pomenirii” –
părintele tuturor apelor,
cu nume de-al Pieilor Roșii:
”Rubinele-Suspinului-de-Soare”.

Numai ale lui
sunt cărările spre ”Lacul-Pomenirii”
și ale lunii.

Pe frunte,
împărăteștile-i coarne
poartă rădăcinile
”Pădurilor-de-Dincolo-de-Moarte-care-Râd”.

Plecându-se cu-ngenuncherea mare,
Wapiti bea din ele
”Singurătatea-Rotundului-de-Lună”,
apoi
din cântecul lor,
roșu
ca flacăra din frunza de arțar.

Dimineața
fiecare copac răsfrângând un Wapiti –
varsă din numele Pieilor Roșii
frunze
care-au sorbit din vinul pomeniților,
plecați, cu drum cu tot,
spre ”Cascada-Calului-Alb”.