Lansare SCAUNUL GOL DINTRE NOI cu artistul SERGIU CIOIU
25 Wednesday Sep 2024
Posted in Uncategorized
Author Archives: dumitruichim
24 Tuesday Sep 2024
Posted in Uncategorized
Horia Groza – ”Prezența Părintelui-Poet Dumitru Ichim în ”FIINȚA PIETREI (fragment)
24 Tuesday Sep 2024
Posted in Uncategorized
PREZENȚA PĂRINTELUI POET DUMITRU ICHIM ÎN ‘’FIINȚA PIETREI’’
Motto:
„Puterea deosebită a simbolurilor constă în faptul că ele sunt semnele văzute ale realităţilor nevăzute.” (Sfântul Augustin)
„Iubim până la vorbă, în rest rămâne piatra” (Dumitru Ichim, Sonetul CCXCIII)
„La nesfârşit / aud piatra cuibărită-n tine.” (Paul Celan, Partea zăpezii)
PIATRA CA SIMBOL
…
Piatra din capul unghiului
Domnul Iisus este de asemenea „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii” şi care „s-a făcut în capul unghiului” (Psalm 117,22). Cheie de boltă a templului şi a cerului este această „piatră din capul unghiului” (Luca 20,17). De aceea Judecata Sa este aspră, nepărtinitoare. „Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi” (Luca 20, 18). Şi totuşi este o piatră iubitoare, căci El este cel Care S-a jertfit pe cruce pentru binele omenirii: „Deşi ca o piatră, / Tare şi tăioasă, /Ai primit a Te tăia, dar ne-ai izvorât/ Râu de viaţă vie, veşnice Izvor” (Prohodul, Starea 1, 68).
…
Deşi rămâne organic legată de întregul univers, Piatra îşi păstrează unicitatea sa pentru exploratorul marilor sale întinderi interioare. Ea creează senzaţia de profundă tăcere şi singurătate, proprie solitudinii meditative, în contrast cu lumea vie, trecătoare, vegetală sau umană. Cu inspirată viziune, sensibilul poet Dumitru Ichim scrie: „Singurătăţilor pietrei / numai vidul le / absoarbe genunea / născătoare de stea, / dar tu, molidule – / geamăn de-aceeaşi oglindă – / ce vrei să faci / cu umbra mea?” (Dumitru Ichim, Singurătăţile pietrei, în Nelogoditele tăceri, Rozava, Prishtinë, 2013).
Piatra, prieten intim al omului
…
Un colind românesc străvechi povesteşte un basm în care Piatra joacă un rol sacru de intermediar în mireasa trimisă lui Făt-Frumos de către Dumnezeu: „Sus în vârful munţilor / pe creştetul pietrelor / la porţile zânelor / din plaiul Năculelor / vine o dalbă lebejoară / de la Dumnezeu trimeasă / şi de Dumnezeu aleasă. / Ea prin ceruri mi-a zburat / şi-ntre pietre s-a lăsat; / ea din zbor s-a abătut / la Făt-Frumos a căzut / ca să-mi ia de soţioară / mica dalbă lebejoară” (vezi Vasile Lovinescu, Steaua fără nume). Remarcabilul poet-preot Dumitru Ichim propune perceperea unei serii de noi nuanţe, provenite din propria sa intimitate cu bogata simbolistică a Pietrei. După el, Piatra cuprinde „acea taină nevedită: mai fină decât aerul şi puţin.
Remarcabilul poet-preot Dumitru Ichim propune perceperea unei serii de noi nuanţe, provenite din propria sa intimitate cu bogata simbolistică a Pietrei. După el, Piatra cuprinde „acea taină nevedită: mai fină decât aerul şi puţin mai aspră decât lumina de felinar”, o taină care coboară din Cuvântul de pe Horeb şi în care este cuprinsă cheia vieţii trecătoare a omului. „Numai Tablele Legii, scrise cu arc euharistic, au purtat taina în lespede. Şi ele au îngăduit-o pietrelor de munte şi de râu, pietrelor de hotar şi pietrelor de drum. O fi în ele scrisă trecerea noastră? Au cele douăzeci şi patru de vămi ale zilei până la răsăritul cel de sus?” În minunatul său poem în proză, poetul sintetizează curgerea acestei taine pe tărâmurile noastre ca o subtilă binecuvântare. Închinarea la Pruncul născut în „cremenea colţuroasă” face ca taina să fie preluată de păstori care primind atingerea Luminii, au învăţat a aprinde din amnar focul, biruind ameninţările întunericului, înfricoşând fiarele pădurii, şi sfinţind locul ca Piatră a Craiului. Piatra pe care şi-a pus capul Iacob ca să doarmă, piatră peste care s-a ridicat scară cu îngeri, a adus pe plaiurile noastre „obiceiul de-a pune la capul celui plecat o piatră. Ca o părtăşie cu muntele, plugarul şi-a zidit casa pe piatră. Pe una din treptele heruvimilor. Şi temelia s-a fost chemat [la noi] Piatra Teiului”. Duhul dăruit cioplitorului în piatră „a descoperit Nespusul’ Iar acesta „pentru a-l grăi, a cioplit 12 scaune a comuniune cu El”, cu Domnul. „Unul în 12. Numitorul comun – numele Lui. Unul în Piatra Oltului şi Piatra Dacilor, Piatra Dunării şi Piatra Netimpului, Piatra Lacrimei şi a Teiului… Toate la Cină de Taină. La Masa Tăcerii. Cuvintele Lui pretutindeni a 12, pretutindeni a unu. Linişte. Genunile au îngenuncheat. ACESTA ESTE TRUPUL MEU” (poemul în proză Piatra în Cerşetorul porţilor de rouă, Ed. Albatros, 2001). Poetul apelează des la acest simbol care, ca un semn, marchează un loc, un timp, o lumină, o eternitate, o transcendenţă – Piatra albă, Piatra coloanei de foc, Piatra izgonirii din piatră, Piatra osului de timp, Piatra ţestoasă a luminii. Aflăm chiar şi un succint poem, superb, despre efortul poetului de a ţintui inefabilul pe pagina scriiturii sale: Piatra paginii albe („Dimineaţa/ mărul îmi plângea în poală,/ pe albul paginii/ îngrozitor de goală…// petală cu petală…).
Pietrele, ca martore, pot vorbi iar poetul, sensibil şi receptiv, le ascultă istorisirea. El aduce din alt unghi acea idee a Pietrei ca început a lumii. Douăzeci la număr sunt pietrele cuprinse în ciclul Grăirea pietrelor primare, pietre esenţiale – de la Piatra ochiului triunghi (ochiul lui Dumnezeu), la Piatra teiului (vorbind despre elementele fundamentale ale lumii noastre fizice), de la piatra omului (Apofatica piatră de alb) la cea a morţii pe cruce (Piatra ceasului al IX-lea). Mai sunt: Piatra olarului, Piatra copacului de soare, Piatra somnului de statuie, Piatra văii altui cer; Piatra de posibilă eclipsă, Piatra pierdută a soarelui, Piatra cu înger, Piatra de drum haric (volumul Apa Morţilor, Ed. Limes, 2003).
Dacă această aglomerare de pietre lirice aduce uneori nedumeriri sau transmite o aparentă indiferenţă rece, proprie pietrelor lumii materiale scufundate în tăcere, între ele există o piatră, nu voluminoasă dar de o mare consistenţă, care salvează totul. De toate „pietrele” ichimiene s-ar măcina într-un grohotiş care le-ar pierde şi am rămâne cu această piatră tot am fi foarte câştigaţi. Se numeşte Piatră cu înger şi, în zece versuri, evocă o atmosferă calmă, de Sfântă Familie rembrandtiană, de o nespusă emoţie şi puritate a sentimentului (poetul ca tată a contemplat în viaţa sa personală şase copii crescând). Iată strofa finală: „Pruncul învaţă pe înger/ vocalele lumii din ,mamă’./ Din când în când îl corectează/ gângurind”.
De o factură cu totul aparte sunt Piatra eclipsei de ureche şi Piatra de dinte şi gheară care, cu multă originalitate şi sinceritate, mărturisesc: „De-aş avea urechile pe umăr/ aş putea să scap de număr”; „De-aş avea urechi pe vârf de deşte/ aş prinde/ pe regele-Peşte/ ce diamantul vru să-njunghie./ De-aş avea urechile pe unghie…”; „Urechile,/ vechile/ perechile,/ cum mi le-aş vinde printr-un soare crud;/ eu m-am născut numai cu ochiul să aud”; „Limba zideşte şi dinţii sfărâmă./ Dinţii sunt ghearele omului pe sub limbă./ O, cum învăţat-am trăitul pe dos!”; „Eu cred că dinţii ar trebui să ne crească pe spate/ în locul cocoaşei./ Dacă-am accepta zodiacul cămilei -/ de ce nu şi răscumpărarea pustiului?”. La toate acestea aş adăuga şi versurile dintr-un poem vecin lor: „numai pleoapele/ ştiu şi tac/ a rostire apele” (Piatra de ascultat corabia). Aceste versuri crează un univers halucinant ca în Hyeronimus Bosch în care simţurile capătă proprietăţi noi, prilejuind perspective inedite spiritului, slujit de un trup metamorfozat care îşi reconsideră critic funcţiile. Câte interesante surprize la lectură ne oferă opera acestui poet de mare dezinvoltură lirică!
Poemul Piatra Centrului (din Cerşetorul Porţilor de rouă) sugerează o atmosferă de geneză şi întoarcere la începuturi, cu o ordine ierarhică de constructor (un poem de o structură unică, irepetabilă): „In jurul pământului e pământul./ In mijloc e focul./ Deasupra focului e focul./ In mijloc cuvântul./ Desupra cuvântului e cuvântul./ La mijloc – apa./ Deasupra apei e apa./ La mijloc – omul./ Deasupra omului e tot omul/ Pentru că mijlocul omului e omul omului”. Poemul îşi desfăşoară curgerea dinspre eternitate, prin esenţe spre om şi spre Intruparea lui Dumnezeu, omul omului, Fiul Omului. Esenţele din statice devin dinamice de-a lungul poemului, definind unicitatea unei persoane, desprinzând-o dintr-un general neutru şi coborând din largul eternităţii într-un timp trecător aşa cum este clipa.
În fine, din aceeaşi familie de poeme, iată un poem-rugăciune despre apa vieţii susurând din piatră sfântă: „Ave Maria, gratia plena…// Cărare rotundă/ odrăslită-n undă./ Cărare de ape/ spovedită-n pleoape./ Cărare de râu/ închinată-n grâu./ Cărare de vin/ din primul amin./ Cărare izvor/ din teiul prior…// Ave Maria, ora pro nobis…” (Piatră de drum haric în Apa Morţilor).
INVIEREA PIETREI ESTE APA
…
Lunga intimitate de iubire poate inversa rolurile – piatra îşi face cursul îmbrăţişată de râul care în adoraţie rămâne pe loc, la mijlocul somnolent de zi al coacerilor fierbinţi solare. Iată un poet recent, contemplând aceste minunate taine ale firii: „ridici cu migală/ un pod în trifoi,/ zideşti o amiază ce/ şade degeaba,/ cu pleoapă de miere/ priveşti înapoi/ la pietrele râului/ ce-şi fac/ molcom treaba” (Victor Albu, roşu adânc, în Dorm într-o coajă, Editura Techno Media, Sibiu, 2021). În tandreţea lor Piatra, masculină, se îmbibă de feminitate iar Apa, feminină, de masculinitate.
Piatra are însă şi o viaţă ascunsă. Ea, ca şi omul, îndură încercarea ispitelor, care tulbură harul tainic al apelor dintr-însa. „Cândva mă-ntrebai:/Ce poate să viseze oare/ îndrăgostita piatră de râu/ după atâtea mângâieri/ ale șarpelui?// Floare de in, poveste de in,/ albastrul târziului/ doare…// Așteptând,/ mi-am adus aminte/ de piatra din spusele undei/ și-am pus-o în palmă/ s-o ispitesc despre vis./ Mirosea/ ca topila de in/ păzită cu aripă nouă/ de libelulă/ cu piperul de rouă.// Floare de in, poveste de in…// Că fără-a-mi da seama, aproape,/ degetele/ s-au închis/ ca niște pleoape,/ peste ochiul și rodul de ape.// Să fi fost/ și piatra curioasă/ de ce/ mâna ta nu-i acasă?// Nu știu.// Dar mi se pare,/ că pietrei/ i-am auzit un suspin.// Apoi/ a-nchis ochii/ în palma mea udă./ Se făcuse atât de târziu/ albastrului, ce încă mai doare,/ că-i auzeai mireasma/ topilei de in,/ răsfirată prin visul ursit/ spre albele,/ incredibil de albe fuioare” (Dumitru Ichim, Topila de in, pe blogul autorului, dumitruichim.com/).
Bibliografie
…
Dumitru Ichim, Cerșetorul porților de rouă, Ed. Albatros, 2001.
Dumitru Ichim, Apa morților, Ed. Limes, 2003.
Dumitru Ichim, Nelogoditele tăceri, Rozava, Prishtinë, 2013.
Dumitru Ichim, Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.
Dumitru Ichim, Topila de in, http://www.dumitruichim.com
HORIA GROZA
California, USA
Motto:
„Puterea deosebită a simbolurilor constă în faptul că ele sunt semnele văzute ale realităţilor nevăzute.” (Sfântul Augustin)
„Iubim până la vorbă, în rest rămâne piatra” (Dumitru Ichim, Sonetul CCXCIII)
„La nesfârşit / aud piatra cuibărită-n tine.” (Paul Celan, Partea zăpezii)
PIATRA CA SIMBOL
…
Piatra din capul unghiului
Domnul Iisus este de asemenea „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii” şi care „s-a făcut în capul unghiului” (Psalm 117,22). Cheie de boltă a templului şi a cerului este această „piatră din capul unghiului” (Luca 20,17). De aceea Judecata Sa este aspră, nepărtinitoare. „Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi” (Luca 20, 18). Şi totuşi este o piatră iubitoare, căci El este cel Care S-a jertfit pe cruce pentru binele omenirii: „Deşi ca o piatră, / Tare şi tăioasă, /Ai primit a Te tăia, dar ne-ai izvorât/ Râu de viaţă vie, veşnice Izvor” (Prohodul, Starea 1, 68).
…
Deşi rămâne organic legată de întregul univers, Piatra îşi păstrează unicitatea sa pentru exploratorul marilor sale întinderi interioare. Ea creează senzaţia de profundă tăcere şi singurătate, proprie solitudinii meditative, în contrast cu lumea vie, trecătoare, vegetală sau umană. Cu inspirată viziune, sensibilul poet Dumitru Ichim scrie: „Singurătăţilor pietrei / numai vidul le / absoarbe genunea / născătoare de stea, / dar tu, molidule – / geamăn de-aceeaşi oglindă – / ce vrei să faci / cu umbra mea?” (Dumitru Ichim, Singurătăţile pietrei, în Nelogoditele tăceri, Rozava, Prishtinë, 2013).
Piatra, prieten intim al omului
…
Un colind românesc străvechi povesteşte un basm în care Piatra joacă un rol sacru de intermediar în mireasa trimisă lui Făt-Frumos de către Dumnezeu: „Sus în vârful munţilor / pe creştetul pietrelor / la porţile zânelor / din plaiul Năculelor / vine o dalbă lebejoară / de la Dumnezeu trimeasă / şi de Dumnezeu aleasă. / Ea prin ceruri mi-a zburat / şi-ntre pietre s-a lăsat; / ea din zbor s-a abătut / la Făt-Frumos a căzut / ca să-mi ia de soţioară / mica dalbă lebejoară” (vezi Vasile Lovinescu, Steaua fără nume). Remarcabilul poet-preot Dumitru Ichim propune perceperea unei serii de noi nuanţe, provenite din propria sa intimitate cu bogata simbolistică a Pietrei. După el, Piatra cuprinde „acea taină nevedită: mai fină decât aerul şi puţin.
Remarcabilul poet-preot Dumitru Ichim propune perceperea unei serii de noi nuanţe, provenite din propria sa intimitate cu bogata simbolistică a Pietrei. După el, Piatra cuprinde „acea taină nevedită: mai fină decât aerul şi puţin mai aspră decât lumina de felinar”, o taină care coboară din Cuvântul de pe Horeb şi în care este cuprinsă cheia vieţii trecătoare a omului. „Numai Tablele Legii, scrise cu arc euharistic, au purtat taina în lespede. Şi ele au îngăduit-o pietrelor de munte şi de râu, pietrelor de hotar şi pietrelor de drum. O fi în ele scrisă trecerea noastră? Au cele douăzeci şi patru de vămi ale zilei până la răsăritul cel de sus?” În minunatul său poem în proză, poetul sintetizează curgerea acestei taine pe tărâmurile noastre ca o subtilă binecuvântare. Închinarea la Pruncul născut în „cremenea colţuroasă” face ca taina să fie preluată de păstori care primind atingerea Luminii, au învăţat a aprinde din amnar focul, biruind ameninţările întunericului, înfricoşând fiarele pădurii, şi sfinţind locul ca Piatră a Craiului. Piatra pe care şi-a pus capul Iacob ca să doarmă, piatră peste care s-a ridicat scară cu îngeri, a adus pe plaiurile noastre „obiceiul de-a pune la capul celui plecat o piatră. Ca o părtăşie cu muntele, plugarul şi-a zidit casa pe piatră. Pe una din treptele heruvimilor. Şi temelia s-a fost chemat [la noi] Piatra Teiului”. Duhul dăruit cioplitorului în piatră „a descoperit Nespusul’ Iar acesta „pentru a-l grăi, a cioplit 12 scaune a comuniune cu El”, cu Domnul. „Unul în 12. Numitorul comun – numele Lui. Unul în Piatra Oltului şi Piatra Dacilor, Piatra Dunării şi Piatra Netimpului, Piatra Lacrimei şi a Teiului… Toate la Cină de Taină. La Masa Tăcerii. Cuvintele Lui pretutindeni a 12, pretutindeni a unu. Linişte. Genunile au îngenuncheat. ACESTA ESTE TRUPUL MEU” (poemul în proză Piatra în Cerşetorul porţilor de rouă, Ed. Albatros, 2001). Poetul apelează des la acest simbol care, ca un semn, marchează un loc, un timp, o lumină, o eternitate, o transcendenţă – Piatra albă, Piatra coloanei de foc, Piatra izgonirii din piatră, Piatra osului de timp, Piatra ţestoasă a luminii. Aflăm chiar şi un succint poem, superb, despre efortul poetului de a ţintui inefabilul pe pagina scriiturii sale: Piatra paginii albe („Dimineaţa/ mărul îmi plângea în poală,/ pe albul paginii/ îngrozitor de goală…// petală cu petală…).
Pietrele, ca martore, pot vorbi iar poetul, sensibil şi receptiv, le ascultă istorisirea. El aduce din alt unghi acea idee a Pietrei ca început a lumii. Douăzeci la număr sunt pietrele cuprinse în ciclul Grăirea pietrelor primare, pietre esenţiale – de la Piatra ochiului triunghi (ochiul lui Dumnezeu), la Piatra teiului (vorbind despre elementele fundamentale ale lumii noastre fizice), de la piatra omului (Apofatica piatră de alb) la cea a morţii pe cruce (Piatra ceasului al IX-lea). Mai sunt: Piatra olarului, Piatra copacului de soare, Piatra somnului de statuie, Piatra văii altui cer; Piatra de posibilă eclipsă, Piatra pierdută a soarelui, Piatra cu înger, Piatra de drum haric (volumul Apa Morţilor, Ed. Limes, 2003).
Dacă această aglomerare de pietre lirice aduce uneori nedumeriri sau transmite o aparentă indiferenţă rece, proprie pietrelor lumii materiale scufundate în tăcere, între ele există o piatră, nu voluminoasă dar de o mare consistenţă, care salvează totul. De toate „pietrele” ichimiene s-ar măcina într-un grohotiş care le-ar pierde şi am rămâne cu această piatră tot am fi foarte câştigaţi. Se numeşte Piatră cu înger şi, în zece versuri, evocă o atmosferă calmă, de Sfântă Familie rembrandtiană, de o nespusă emoţie şi puritate a sentimentului (poetul ca tată a contemplat în viaţa sa personală şase copii crescând). Iată strofa finală: „Pruncul învaţă pe înger/ vocalele lumii din ,mamă’./ Din când în când îl corectează/ gângurind”.
De o factură cu totul aparte sunt Piatra eclipsei de ureche şi Piatra de dinte şi gheară care, cu multă originalitate şi sinceritate, mărturisesc: „De-aş avea urechile pe umăr/ aş putea să scap de număr”; „De-aş avea urechi pe vârf de deşte/ aş prinde/ pe regele-Peşte/ ce diamantul vru să-njunghie./ De-aş avea urechile pe unghie…”; „Urechile,/ vechile/ perechile,/ cum mi le-aş vinde printr-un soare crud;/ eu m-am născut numai cu ochiul să aud”; „Limba zideşte şi dinţii sfărâmă./ Dinţii sunt ghearele omului pe sub limbă./ O, cum învăţat-am trăitul pe dos!”; „Eu cred că dinţii ar trebui să ne crească pe spate/ în locul cocoaşei./ Dacă-am accepta zodiacul cămilei -/ de ce nu şi răscumpărarea pustiului?”. La toate acestea aş adăuga şi versurile dintr-un poem vecin lor: „numai pleoapele/ ştiu şi tac/ a rostire apele” (Piatra de ascultat corabia). Aceste versuri crează un univers halucinant ca în Hyeronimus Bosch în care simţurile capătă proprietăţi noi, prilejuind perspective inedite spiritului, slujit de un trup metamorfozat care îşi reconsideră critic funcţiile. Câte interesante surprize la lectură ne oferă opera acestui poet de mare dezinvoltură lirică!
Poemul Piatra Centrului (din Cerşetorul Porţilor de rouă) sugerează o atmosferă de geneză şi întoarcere la începuturi, cu o ordine ierarhică de constructor (un poem de o structură unică, irepetabilă): „In jurul pământului e pământul./ In mijloc e focul./ Deasupra focului e focul./ In mijloc cuvântul./ Desupra cuvântului e cuvântul./ La mijloc – apa./ Deasupra apei e apa./ La mijloc – omul./ Deasupra omului e tot omul/ Pentru că mijlocul omului e omul omului”. Poemul îşi desfăşoară curgerea dinspre eternitate, prin esenţe spre om şi spre Intruparea lui Dumnezeu, omul omului, Fiul Omului. Esenţele din statice devin dinamice de-a lungul poemului, definind unicitatea unei persoane, desprinzând-o dintr-un general neutru şi coborând din largul eternităţii într-un timp trecător aşa cum este clipa.
În fine, din aceeaşi familie de poeme, iată un poem-rugăciune despre apa vieţii susurând din piatră sfântă: „Ave Maria, gratia plena…// Cărare rotundă/ odrăslită-n undă./ Cărare de ape/ spovedită-n pleoape./ Cărare de râu/ închinată-n grâu./ Cărare de vin/ din primul amin./ Cărare izvor/ din teiul prior…// Ave Maria, ora pro nobis…” (Piatră de drum haric în Apa Morţilor).
INVIEREA PIETREI ESTE APA
…
Lunga intimitate de iubire poate inversa rolurile – piatra îşi face cursul îmbrăţişată de râul care în adoraţie rămâne pe loc, la mijlocul somnolent de zi al coacerilor fierbinţi solare. Iată un poet recent, contemplând aceste minunate taine ale firii: „ridici cu migală/ un pod în trifoi,/ zideşti o amiază ce/ şade degeaba,/ cu pleoapă de miere/ priveşti înapoi/ la pietrele râului/ ce-şi fac/ molcom treaba” (Victor Albu, roşu adânc, în Dorm într-o coajă, Editura Techno Media, Sibiu, 2021). În tandreţea lor Piatra, masculină, se îmbibă de feminitate iar Apa, feminină, de masculinitate.
Piatra are însă şi o viaţă ascunsă. Ea, ca şi omul, îndură încercarea ispitelor, care tulbură harul tainic al apelor dintr-însa. „Cândva mă-ntrebai:/Ce poate să viseze oare/ îndrăgostita piatră de râu/ după atâtea mângâieri/ ale șarpelui?// Floare de in, poveste de in,/ albastrul târziului/ doare…// Așteptând,/ mi-am adus aminte/ de piatra din spusele undei/ și-am pus-o în palmă/ s-o ispitesc despre vis./ Mirosea/ ca topila de in/ păzită cu aripă nouă/ de libelulă/ cu piperul de rouă.// Floare de in, poveste de in…// Că fără-a-mi da seama, aproape,/ degetele/ s-au închis/ ca niște pleoape,/ peste ochiul și rodul de ape.// Să fi fost/ și piatra curioasă/ de ce/ mâna ta nu-i acasă?// Nu știu.// Dar mi se pare,/ că pietrei/ i-am auzit un suspin.// Apoi/ a-nchis ochii/ în palma mea udă./ Se făcuse atât de târziu/ albastrului, ce încă mai doare,/ că-i auzeai mireasma/ topilei de in,/ răsfirată prin visul ursit/ spre albele,/ incredibil de albe fuioare” (Dumitru Ichim, Topila de in, pe blogul autorului, dumitruichim.com/).
Bibliografie
…
Dumitru Ichim, Cerșetorul porților de rouă, Ed. Albatros, 2001.
Dumitru Ichim, Apa morților, Ed. Limes, 2003.
Dumitru Ichim, Nelogoditele tăceri, Rozava, Prishtinë, 2013.
Dumitru Ichim, Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.
Dumitru Ichim, Topila de in, http://www.dumitruichim.com
HORIA GROZA
California, USA
Articol de DORIN NĂDRĂU despre DUMITRU ICHIM
24 Tuesday Sep 2024
Posted in Uncategorized
Tags
2024, carte, carti, literatura, poezie
CAPTIVANTELE POEME „HAIKU” ÎN LIRICA LUI DUMITRU ICHIM
Fermecătoare în integralitatea sa, lirica preotului-poet Dumitru Ichim se înscrie într-o operă vastă publicată în numeroase volume, incluzând poezie, proză și eseuri, ce se întinde în timp pe aproape o jumătate de secol, de la „De unde începe omul” (1970) și până la „Tu știi că te iubesc! 150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi” (2017).
Fără putere de tăgadă, Dumitru Ichim se distinge în spațiul nostru literar prin meritul de a fi precursor în lirica românească al speciilor literare de sorginte japoneză „haiku” și „tanka”, niponii delectându-se de sute de ani cu aceste poeme de o afectivitate aparte.
Dacă Ion Pilat, Alexandru Macedonski sau Alexandru Vlahuță au scris poeme într-un vers, Părintele Ichim s-a învrednicit să transplanteze haiku în literatura română, demonstrând fără echivoc că această varietate de poezie se adaptează întru totul vigorii creatoare a limbii române. Poemele sale, trădează în mod evident elemente specifice spiritualității românești, îmbogățind, fără doar și poate, spectrul nostru liric, fiind un adaos remarcabil de încântătoare poezie.
„Haiku” se definește ca poezie fără rimă, având o structură de trei versuri, primul și al treilea alcătuite din câte cinci silabe, iar cel de-al doilea din șapte silabe, care exprimă prin excelență o stare de mare intensitate afectivă atemporală, constituindu-se într-o metaforă globală ce induce un indiscutabil caracter filozofic. Înainte de orice, poemele haiku se caracterizează prin aceea că declanșează o stare de reală emotivitate, creată de gândurile, reflecțiile și visele la care îmbie, reprezentând o categorie specială de poezie autentică. Se cuvine a mai preciza că aceste poezii, folosind cu toată forța cuvântul bine ales și implicând o incontestabilă artă, presupun și posesia unei capacități deosebite în a le citi, făcând apel la starea poetică existentă în orice cititor și la gradul de sensibilitate proprie.
Materia preferată a poemelor lui Dumitru Ichim cuprinde subiecte susceptibile de delicată reacție afectivă: vremelnicia, frumusețea, melancolia, modestia, însingurarea, naturalețea. Poezia părintelui conferă cititorului șansa fericită de a-i descoperi cu admirație și uimire adevărata chemare poetică și măsura indubitabilă a talentului său liric. Pasiunea pentru poeme haiku poate fi întâlnită și la alți poeți care au înavuțit literatura română cu asfel de bogății lirice: A. T. Stamatiad, Ion Codrescu, Marin Sorescu, Dan Florică, Paula Romanescu ș.a. Trebuie observat însă că, în comparație cu alți autori, Dumitru Ichim, dă poemelor sale, cu câteva excepții, câte un titlu, toate fiind incluse în serii tematice de reală finețe: „Urmele”, „Lacrima privighetorii”, „Valea nisipului de aur” etc.
O incursiune prin creația de haiku a lui Dumitru Ichim, cu o ilustrare succintă prin exemple, este, desigur, interesantă și binevenită. „Definiție de haiku” este poezia care ne inițiază în descoperirea crezului artistic al Părintelui Ichim, care mai presus de orice este un teolog ortodox dator să trezească în cititor un freamăt religios: „Cinci, șapte și cinci / Două mâini – rugăciune / Trece Iisus”. Problema apropierii de Dumnezeu, aspirația imanentă a oricărui muritor, este o temă abordată frecvent în plachetele sale de haiku. Maica Domnului revine constant într-o serie de excelente poeme: „Visează pruncul… / Maica Domnului trece / descălțându-se”; „Zâmbește Mama! / Betleem în privire / Aduse pruncul”; „Mamă, nu plânge… / În candelă numele / Tău luminează”.
Simplitatea firii umane atât de firave și glorificarea lui Dumnezeu apar invariabil în poeziile sale („Macul se roagă-n / Petale simple: iarbă / Nouă fluturii!”) ca și trăirea unei dureri adânci („Candela-i stinsă! / În locul luminii / Mă doare noaptea”). În „Testament”, mesajul transmis în stilul propriu generează o vădită emotivitate: „Umbrele mele / Sub umbra scrisului tac / Împietrind lumini” ca și în „Viața” („Flămânzi puii se / Roagă…Iisus în genunchi / Pe margini de cuib”).
Figură de stil ce constă în atribuirea unui înțeles nou unui cuvânt pe baza unei comparații subînțelese, metafora, asigură la Dumitru Ichim construcții poetice de irezistibilă sensibilitate. Edificatoare în acest sens este, fără doar și poate, cea a albinarului, autorul regăsindu-se simbolic în viețuirea albinei: „Lumânare de / Paște: Eu – albinarul / Vinerilor Mari!” Alăturată tainei frângerii Pâinii Vieții, imaginea mamei este de o sfâșietoare duioșie și exemplară credință în Mântuitorul: „Inima ta – cinci / Pâini în mâna lui Iisus / frângând pentru noi”.
O secțiune separată a poemelor haiku în creația lui Dumitru Ichim o constituie cele publicate în „Revista Scriitorilor Români” din Munchen (1983), poezii care continuă problematica lirică anterioară, dar în care descoperim apariția unei noi tematici, tulburatoare, anume dorul de țara natală. Trăirile intime, dublate de o nedisimulată nostalgie, rezidă cu tărie în poeme ca: „Clopotul de la Putna”, „Ștefan”, „Țara”, „Doina lui Eminescu”. De o deosebită frumusețe este poemul ce îndeamnă la o profundă meditație invocând plânsul sfinților („Sfinții noștri plâng / Dimineață – macului / Rotund al țării”), ca și poezia sugerând imaginea plină de farmec și de o seducătoare sensibilitate a țăranului român din satul de odinioară („Vin heruvimi / Spre Betleem sărutând / Mâna de țăran”).
Cred că ar fi nedrept să-mi închei eseul despre poezia haiku a lui Dumitru Ichim fără a consemna că două personalități de marcă ale culturii noastre naționale, un ilustru teolog și un admirabil literat, și-au exprimat îndreptățite opinii despre creațiile originale și de maximă intensitate afectivă ale Părintelui Ichim: Bartolomeu Valeriu Anania și Aurel Sasu. În prefața pe care a scris-o la un volum de versuri, Valeriu Anania mărturisea: „Dumitru Ichim împărtășește norocul și nenorocul scriitorilor din diaspora. Pe de o parte, șansa de a avea acces neîngrădit la cultura lumii libere și de se simți în largul său în abordarea unor genuri literare afine; dacă nu mă înșel – și cred că nu mă înșel -, el este primul poet român care a scris haiku-uri și strofe tanka la o vreme când cei din țară abia auzeau de așa ceva. Pe de altă parte, neșansa izolării de ceea ce se cheamă o piață a cărții la dimensiunea cititorilor potențiali”. Despre Aurel Sasu, unul dintre cei mai valoroși critici literari de astăzi, care a publicat aprecieri privind această poezie, Dumitru Ichim se destăinuie: „Datorez adânci mulțumiri profesorului universitar, poetului, scriitorului Aurel Sasu, care a prefațat volumul <> (…) Problema se pune din punct de vedere teologic și ontologic; la lansarea de carte din New York, criticul din România – M. N. Rusu – sublinia contribuția pe care o aduce acest volum în literatura universală prin acest Iov cu totul nou. Cartea, care a apărut la Cluj cu prefața prof. Aurel Sasu, a fost pentru mine o bucurie din mai multe puncte de vedere”.
Pe omul, preotul și poetul Dumitru Ichim l-am cunoscut la Câmpul Românesc de la Hamilton, un tărâm românesc autentic, amenajat, îngrijit și păstrat de peste cinci decenii în pitorescul spațiu canadian al provinciei Ontario, unde Părintele Ichim care conduce un cenaclu literar, organizează acolo „Săptămâna Internațională a Culturii Române”, manifestare ajunsă în iulie 2017 la a 50-a aniversare. Am fost fascinat de personalitatea părintelui și m-am convins cu ușurință că se justifică cu prisosință calitatea de care se bucură, aceea de incontestabil lider spiritual. Nu pot încheia fără a mai adăuga că am rămas plăcut impresionat de faptul că, deși septuagenar, Părintele Dumitru Ichim refuză să depună armele, probând o surprinzătoare forță în mânuirea artei sale poetice, proprie unui adevărat maestru, precum o admirabilă hotărâre de o îmbogăți literatura română cu noi creații lirice.
Dorin Nădrău (S. U. A.)
Fermecătoare în integralitatea sa, lirica preotului-poet Dumitru Ichim se înscrie într-o operă vastă publicată în numeroase volume, incluzând poezie, proză și eseuri, ce se întinde în timp pe aproape o jumătate de secol, de la „De unde începe omul” (1970) și până la „Tu știi că te iubesc! 150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi” (2017).
Fără putere de tăgadă, Dumitru Ichim se distinge în spațiul nostru literar prin meritul de a fi precursor în lirica românească al speciilor literare de sorginte japoneză „haiku” și „tanka”, niponii delectându-se de sute de ani cu aceste poeme de o afectivitate aparte.
Dacă Ion Pilat, Alexandru Macedonski sau Alexandru Vlahuță au scris poeme într-un vers, Părintele Ichim s-a învrednicit să transplanteze haiku în literatura română, demonstrând fără echivoc că această varietate de poezie se adaptează întru totul vigorii creatoare a limbii române. Poemele sale, trădează în mod evident elemente specifice spiritualității românești, îmbogățind, fără doar și poate, spectrul nostru liric, fiind un adaos remarcabil de încântătoare poezie.
„Haiku” se definește ca poezie fără rimă, având o structură de trei versuri, primul și al treilea alcătuite din câte cinci silabe, iar cel de-al doilea din șapte silabe, care exprimă prin excelență o stare de mare intensitate afectivă atemporală, constituindu-se într-o metaforă globală ce induce un indiscutabil caracter filozofic. Înainte de orice, poemele haiku se caracterizează prin aceea că declanșează o stare de reală emotivitate, creată de gândurile, reflecțiile și visele la care îmbie, reprezentând o categorie specială de poezie autentică. Se cuvine a mai preciza că aceste poezii, folosind cu toată forța cuvântul bine ales și implicând o incontestabilă artă, presupun și posesia unei capacități deosebite în a le citi, făcând apel la starea poetică existentă în orice cititor și la gradul de sensibilitate proprie.
Materia preferată a poemelor lui Dumitru Ichim cuprinde subiecte susceptibile de delicată reacție afectivă: vremelnicia, frumusețea, melancolia, modestia, însingurarea, naturalețea. Poezia părintelui conferă cititorului șansa fericită de a-i descoperi cu admirație și uimire adevărata chemare poetică și măsura indubitabilă a talentului său liric. Pasiunea pentru poeme haiku poate fi întâlnită și la alți poeți care au înavuțit literatura română cu asfel de bogății lirice: A. T. Stamatiad, Ion Codrescu, Marin Sorescu, Dan Florică, Paula Romanescu ș.a. Trebuie observat însă că, în comparație cu alți autori, Dumitru Ichim, dă poemelor sale, cu câteva excepții, câte un titlu, toate fiind incluse în serii tematice de reală finețe: „Urmele”, „Lacrima privighetorii”, „Valea nisipului de aur” etc.
O incursiune prin creația de haiku a lui Dumitru Ichim, cu o ilustrare succintă prin exemple, este, desigur, interesantă și binevenită. „Definiție de haiku” este poezia care ne inițiază în descoperirea crezului artistic al Părintelui Ichim, care mai presus de orice este un teolog ortodox dator să trezească în cititor un freamăt religios: „Cinci, șapte și cinci / Două mâini – rugăciune / Trece Iisus”. Problema apropierii de Dumnezeu, aspirația imanentă a oricărui muritor, este o temă abordată frecvent în plachetele sale de haiku. Maica Domnului revine constant într-o serie de excelente poeme: „Visează pruncul… / Maica Domnului trece / descălțându-se”; „Zâmbește Mama! / Betleem în privire / Aduse pruncul”; „Mamă, nu plânge… / În candelă numele / Tău luminează”.
Simplitatea firii umane atât de firave și glorificarea lui Dumnezeu apar invariabil în poeziile sale („Macul se roagă-n / Petale simple: iarbă / Nouă fluturii!”) ca și trăirea unei dureri adânci („Candela-i stinsă! / În locul luminii / Mă doare noaptea”). În „Testament”, mesajul transmis în stilul propriu generează o vădită emotivitate: „Umbrele mele / Sub umbra scrisului tac / Împietrind lumini” ca și în „Viața” („Flămânzi puii se / Roagă…Iisus în genunchi / Pe margini de cuib”).
Figură de stil ce constă în atribuirea unui înțeles nou unui cuvânt pe baza unei comparații subînțelese, metafora, asigură la Dumitru Ichim construcții poetice de irezistibilă sensibilitate. Edificatoare în acest sens este, fără doar și poate, cea a albinarului, autorul regăsindu-se simbolic în viețuirea albinei: „Lumânare de / Paște: Eu – albinarul / Vinerilor Mari!” Alăturată tainei frângerii Pâinii Vieții, imaginea mamei este de o sfâșietoare duioșie și exemplară credință în Mântuitorul: „Inima ta – cinci / Pâini în mâna lui Iisus / frângând pentru noi”.
O secțiune separată a poemelor haiku în creația lui Dumitru Ichim o constituie cele publicate în „Revista Scriitorilor Români” din Munchen (1983), poezii care continuă problematica lirică anterioară, dar în care descoperim apariția unei noi tematici, tulburatoare, anume dorul de țara natală. Trăirile intime, dublate de o nedisimulată nostalgie, rezidă cu tărie în poeme ca: „Clopotul de la Putna”, „Ștefan”, „Țara”, „Doina lui Eminescu”. De o deosebită frumusețe este poemul ce îndeamnă la o profundă meditație invocând plânsul sfinților („Sfinții noștri plâng / Dimineață – macului / Rotund al țării”), ca și poezia sugerând imaginea plină de farmec și de o seducătoare sensibilitate a țăranului român din satul de odinioară („Vin heruvimi / Spre Betleem sărutând / Mâna de țăran”).
Cred că ar fi nedrept să-mi închei eseul despre poezia haiku a lui Dumitru Ichim fără a consemna că două personalități de marcă ale culturii noastre naționale, un ilustru teolog și un admirabil literat, și-au exprimat îndreptățite opinii despre creațiile originale și de maximă intensitate afectivă ale Părintelui Ichim: Bartolomeu Valeriu Anania și Aurel Sasu. În prefața pe care a scris-o la un volum de versuri, Valeriu Anania mărturisea: „Dumitru Ichim împărtășește norocul și nenorocul scriitorilor din diaspora. Pe de o parte, șansa de a avea acces neîngrădit la cultura lumii libere și de se simți în largul său în abordarea unor genuri literare afine; dacă nu mă înșel – și cred că nu mă înșel -, el este primul poet român care a scris haiku-uri și strofe tanka la o vreme când cei din țară abia auzeau de așa ceva. Pe de altă parte, neșansa izolării de ceea ce se cheamă o piață a cărții la dimensiunea cititorilor potențiali”. Despre Aurel Sasu, unul dintre cei mai valoroși critici literari de astăzi, care a publicat aprecieri privind această poezie, Dumitru Ichim se destăinuie: „Datorez adânci mulțumiri profesorului universitar, poetului, scriitorului Aurel Sasu, care a prefațat volumul <> (…) Problema se pune din punct de vedere teologic și ontologic; la lansarea de carte din New York, criticul din România – M. N. Rusu – sublinia contribuția pe care o aduce acest volum în literatura universală prin acest Iov cu totul nou. Cartea, care a apărut la Cluj cu prefața prof. Aurel Sasu, a fost pentru mine o bucurie din mai multe puncte de vedere”.
Pe omul, preotul și poetul Dumitru Ichim l-am cunoscut la Câmpul Românesc de la Hamilton, un tărâm românesc autentic, amenajat, îngrijit și păstrat de peste cinci decenii în pitorescul spațiu canadian al provinciei Ontario, unde Părintele Ichim care conduce un cenaclu literar, organizează acolo „Săptămâna Internațională a Culturii Române”, manifestare ajunsă în iulie 2017 la a 50-a aniversare. Am fost fascinat de personalitatea părintelui și m-am convins cu ușurință că se justifică cu prisosință calitatea de care se bucură, aceea de incontestabil lider spiritual. Nu pot încheia fără a mai adăuga că am rămas plăcut impresionat de faptul că, deși septuagenar, Părintele Dumitru Ichim refuză să depună armele, probând o surprinzătoare forță în mânuirea artei sale poetice, proprie unui adevărat maestru, precum o admirabilă hotărâre de o îmbogăți literatura română cu noi creații lirice.
Dorin Nădrău (S. U. A.)
H20
23 Monday Sep 2024
Posted in Uncategorized
H20
Cum poate focul
să ardă în lacrimă?
Cum poate apa să zidească
pe temelie de foc?
”Totul e apă”,
a zis bătrânul apunând peste gând.
”Totul e foc”,
i-au răspuns îndrăgostiții cântând.
O, litere mari
cât porțile focului și ale lutului…
De n-ați fi voi,
oare unde ne-am ascunde
furișul sărutului
de teama bătrânului
ce toate-ale lumii le știe?
Ce bine-i să fii cifra doi
măcar o veșnicie!
Cum poate focul
să ardă în lacrimă?
Cum poate apa să zidească
pe temelie de foc?
”Totul e apă”,
a zis bătrânul apunând peste gând.
”Totul e foc”,
i-au răspuns îndrăgostiții cântând.
O, litere mari
cât porțile focului și ale lutului…
De n-ați fi voi,
oare unde ne-am ascunde
furișul sărutului
de teama bătrânului
ce toate-ale lumii le știe?
Ce bine-i să fii cifra doi
măcar o veșnicie!
Răscruce
24 Tuesday Nov 2020
Posted in Uncategorized
RĂSCRUCE
Nu te mira că mi-am închis porțile
și am sculptat lângă zăvoare
șarpe și crin.
Până aici vor veni drumurile tale
strigându-mă cu iarba fiarelor,
dar brațele
însetate de lujerul trupului tău
îmi vor fi legate până la sânge
cu funie și sălcii.
N-am să pot să-ți mai dărui
jumătatea de cheie
să vii la izvoarele mele
să-ți logodești urmele
cu steaua copitei de cerb.
Din stejarul porții
numai ploile
vor culege crinii,
iar șerpii vor coborî de pe lemn
cu trup de măcieș.
…și vom căuta drumurile
și pietrele
ne vor ieși în cale.
Ne-om căuta stăruitor
și străini
vom ridica din umeri.
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
http://www.dumitruichim.com
Psalmul pescuirii minunate
12 Friday Jan 2018
Posted in Uncategorized
Cărării strâmte – umbrele și greșul;
Deasupra ei răcoarea și ispita,
Iar și mai sus, amar de pur! , cireșul
De parcă dincolo de lumi grăit-a:
”Izvorul alb cu negru-n șahul unde’-i,
Întoarce timpul, să-și cunoască drumul!
Nu-i veșnicia geamăna secundei,
Iar ce e floarea-n sine, nu-i parfumul?
Cămara nunți’-i tot mereu chemare…
Mai este mult până la-nchis de poartă?
Vocale lungi cresc tânăra cicoare,
Precum un corn tristețea vrând s-o-mpartă.”
– Din tot ce-am prins e-o lacrimă-n privire…
– Ia-ți lotca-n larg spre-adâncul din iubire!
Desen in carbune
04 Tuesday Apr 2017
Posted in Uncategorized
În loc de cleștele heruvimului,
cu buzele jarul aprins voi lua.
Vei fi adumbrita luminii,
chiar dacă-n locul
prea scumpelor uleiuri de pe pânză
desenul
va fi doar în cărbune.
Psalm la Zidul Plangerii
02 Sunday Apr 2017
Posted in Uncategorized
Luai plecând de-acasă doar scârțâitul porții
Bălăngănind țâțâna-n damf de tabac și vodkă;
Sub geamul spart din sălcii rămase-aceeași lotcă
Prin ceață…Precum toamna când marea-și mută morții.
‘Nainte de-a fi iarbă, voiam Ierusalimul
Să-l văd piatră pe piatră… Sunați din corn de taur!
Te bucură Sioane, Iubire-n strai de aur,
Spre slava Ta sub daltă oprit e heruvimul!
A Dragostei mireasă! Aplece-se smochinul,
Psaltirion ce plânse prin mine tot a jale!
Cântați dintru cimpoaie, din trâmbiți, din chimvale
Și faceți loc să treacă prin inimă asinul!
…Pun degetul pe hartă și-ntreb cu ochii ghidul:
”Pe-aici mi-a fost Iubirea? Ce-a mai rămas e Zidul?!”
Psalmul Nasterii
23 Friday Dec 2016
Posted in Uncategorized
PSALMUL NAȘTERII
Acolo, înlăuntru – când ciocănit, când trapul…
Sub pericard de ceruri, în sânul lui – odăi!
Cum m-ai pârât la lume că n-ai un’ să pleci capul,
Pot să-nțeleg cu lemnu-mi jucândele-Ți văpăi?
Văzându-Te, ca Tată, nu Te-a certat când lutul
Îl modelai în palmă, dar ar fi trebuit!
Cum să închei zidirea de n-ai prin chei sărutul?
Și-atunci, fără să știe, pe-ascuns L-ai jefuit,
Trei nopți cărând cu lemnul, ce nu gândea seraful,
Că-n jocul Tău cu huma Te ascundeai deplin,
Și-n peșteră Fecioara o să-nvelească jaful,
Ce apele Iubirii le va nunti în vin.
Parcă chemări de toacă, odăi’-i-aud, ce-ades’ le
Credeam că-mi bat la ușă, dar Tu-mi zâmbești din iesle.
dumitruichim 