Întâmplător, sau poate providențial, volumul Micul Botezător. Finul lui Dumnezeu al părintelui-poet Dumitru Ichim mi s-a reaşezat în palme în pragul unui sărbătoresc sfârșit de an, când – mai mult decât altădată – am simțit nevoia regăsirii cuvântului-icoană, nevoia de rostire mărturisitoare şi de înzestrare duhovnicească. Căci, această carte a cărei copertă simt acum nevoia să o mângâi cu ochii, nu este doar o colecție de încercări confesiv-poetice, ci o întrupare coerentă a unei vocații scriitoricești aparte, izbucnind dintre harul Slujirii Cuvântului şi al Trăirii de Rostire.
Născută din memorie omenesc-românească și luminată de duh, cartea reunește două segmente spiritual interogative – unul în proză scurtă şi altul în vers de psalm, care devin în chip complementar semne ale unei geografii interioare cu totul aparte. Astfel, nu avem de-a face doar cu o narațiune unitară, ci cu o rețea de icoane verbale, fără rame, dar cu aură. Părintele Ichim aparține unui timp al rostirii cu solemnitate și sfială, când fiecare cuvânt poate fi o treaptă către sens sau un prag spre smerenie.
Textul titular al volumului deschide chiar de la început orizontul unei hermeneutici de adâncime. Astfel, povestea copilului numit de toţi „Micul Botezător” nu este doar o amintire duioasă, ci o transfigurare. Un mit personal se naște din gesturile simple, din rostirile sacre ale bunicilor, din joaca în care îngerii devin tovarăși, iar rugăciunea se constituie ca o respirație firească. Astfel, “Finul lui Dumnezeu” configurează o imagine de o profunzime excepţională: aceea a copilului care încă se află într-o relație directă cu Nașul Ceresc – Dumnezeu Însuşi – şi cu îngerii protectori, respectiv a copilului care încă mai crede că lumea poate fi mântuită prin lacrimă. Dar poate că el – copilul – este însuşi germenele poetului înveșmântat în straiele duhovnicești ale limbii române, care încă mai cutează să boteze realitatea spre a-i dărui un sens sacru. Sau poate că el se identifică cu fiecare cititor care, cutreierând paginile de început ale cărţii pentru a ieşi pe cealaltă parte a acesteia albit de duhul blândeților.
Schițele prin care Micul Botezător este descris întruchipează în fapt o pedagogie poetică a credinței. Căci, fără a o predica, textul inspiră prin imaginea “cămășii de lumină” dăruită copilului, prin trezirea care devine botez al conștiinței, prin rostirea care rămâne scrisă în inimă, marcând chipul în care fatptele deschid ochiul inimii. Cartea abundă în asemenea micro-icoane narative, fiecare cu propria lumină, fiecare cu o pată de culoare afectiv-soteriologică. Unele texte par scrise dintr-o singură respirație, dar rămân mult timp în sufletul cititorului, vizând teme de un înalt simbolism-teologic, precum:
─ evocarea Paradisului pierdut, dar nu uitat, pentru care copilăria devine spațiu iconic, făcut din gust, din așteptare și din iertare.
─ comuniunea omului de Dumnezeu prin intermediul Zâmbetului pe care Tatăl Ceresc nu a pregetat să i-l dăruiască fiinţei unane;
─ evocarea unei epifanii prin intermediul Cuvântului care este, în același timp, mărturie și oglindă etc.
Părintele Ichim scrie cu o simplitate care trădează rafinamentul. Fiecare propoziție este rostită cu acel simț al ritmului interior pe care doar psaltirea l-ar putea induce. El nu încrustează metafore artificiale, ci lasă imaginile să se nască din firesc. De aceea, narațiunea sa este la fel de convingătoare ca o predică fără stridențe. Ca atare, în paginile copilăriei sale, scrisul e o formă de liturghie. Citind, nu simți că ai în față un autor, ci un duhovnic care povestește, uneori zâmbind, alteori tăcând cu sens. E un mod rar de a împărtăși nu doar text, ci duhovnicie, de a transforma cuvântul în hrană de suflet.
Povestitorul de sensuri – Dumitru Ichim – aparține acelei generații rare de slujitori ai cuvântului care au reușit să unească vocația preoției cu chemarea literară, fără să trădeze nici altarul, nici limba română. Astfel, această carte – Micul Botezător – este o confirmare vie a unei duble fidelități: față de Dumnezeu și față de limba maternă. Citind-o, ai sentimentul că participi la un ritual de readucere a memoriei sacre în spațiul cotidian. Că sufletul românesc, cu toate rădăcinile sale cosmice și creștine, este încă viu, încă apt să ține piept tăcerii, încă vrednic să rostească.
***
A doua secvenţă a cărţii este conceput cu o delicatețe arzătoare, specifică poeziei Părintelui Dumitru Ichim, în care scriitura devine o colindă a exilului prefăcut în îngenunchere. Aici, cuvintele nu descriu, ci curăță, spală, purifică. Este o poezie care nu se citește doar cu mintea, ci se șoptește cu sufletul – ca o molitvă veche rostită în taina unei biserici din lemn, ca o transfigurare de smerenie.
Poemele sunt scurte, având o structură similară – de o simplitate tulburătoare, dar încărcate de o simbolistică densă. Fiecare vers e ca un nod de rugăciune pe o metanie lirică, astfel încât poetul-duhovnic este îndreptăţit să mărturisească:
„Nu mai știu dacă mă doare inima din piept sau din icoană”.
Uneori, cuvintele par să se îngrămădească sfios, ca niște copii desculți ce se apropie de altarul unei ierni. Alteori, explodează de har, ca un strigăt de lumină ieșind dintr-o catacombă.
Copilăria este prezentă pretutindeni în volum. Nu ca temă, ci ca respirație. E o copilărie purtătoare de sensuri inițiatice, o vârstă de aur a duhului, încă neîntreruptă de zarva lumii. De aici vine și liturghia: pentru că poezia Părintelui Ichim nu e doar evocare, ci actualizare. Nu e doar nostalgie, ci anamneză. Ceea ce s-a petrecut o dată, se petrece încă. „Micul Botezător” nu e un personaj, ci este o stare, o icoană, o rămânere în bine, pe care psalmii o prefac în rugă poetică.
Poezia devine astfel loc de jertfă. Fiecare vers se împărtășește din lumina unei suferințe tainice, asumată în numele celorlalți. De altfel, întregul volum are aerul unei slujbe de taină, în care cuvântul se face prescură și metafora vin.
Simbolic vorbind, ciclul incantaţiilor de sacralitate psalmică ar putea fi corelat cu speranţa uneu posibile ieşiri din exilul spiritual al expatrierii, pe care scriitorul îl trăieşte cu mare povară sufletească, scriind într-un alt context (“Scrisoare îngerului de Paşti”, 2023):
„Ieri lângă fereastra bibliotecii, deasupra străzii plină de jeg şi bube uscate, a înflorit un cireş… Prin crengile lui de iconostas sărac a început deja liturghia.”
O atare apariție miraculoasă a cireșului înflorit în mizeria lumii urbane devine o epifanie, o revelație a prezenței divine în cotidian. Astfel, vom conchide că prin această “lumină vie”, pe care – ca substituit românesc al “Finului lui Dumnezeu” – Dumitru Ichim ne-o oferă, el nu ne dăruieşte doar o carte, ci o cale de reîntoarcere în sens, în duh, în limpezime.
Nu e de mirare, așadar, că din paginile “Micului Botezător” nu transpare doar o simplă sensibilitate estetică, ci şi o chemare funciară: aceea de a ne reîncreștina copilăria, reînvăţând din nou să stăm în genunchi în fața limbii române, să botezăm pământul cu lacrima amintirii curate. În acest chip părintele Dumitru Ichim a dus în diaspora nu doar rugăciunea rostită, ci și rugăciunea scrisă, păstrând astfel vie matricea stilistică a liturghiei românești, înțeleasă ca “formă de locuire a înțelesului”.
În concluzie, există cărți care se deschid ca o fereastră înspre altă lume. Există altele care se așează la piept ca o rugăciune. Volumul de față face parte din amândouă categoriile, dar mai cu seamă dintr-una mai rară: aceea a cărților care reușesc să transforme durerea istoriei în liturghie a inimii. „Micul Botezător” este o astfel de carte. O carte rară, ce merită citită nu o dată, ci mereu. Pentru că ea nu se termină cu ultima pagină.
Se continuă în cel care a citit-o.