Cartea MICUL BOTEZĂTOR-FINUL LUI DUMNEZEU, editura CronoLogia, a obținut Premiul Special al ”Festivalului Internațional de Creație VRANCEA LITERARĂ” . Mulțumesc, pe această cale, distinsului scriitor CULIȚĂ IOAN UȘURELU, președintele juriului, și îl felicit pentru bogata activitate în menținerea și promovarea culturii și spiritualității românești. From Canada with love!

CARTEA
MICUL BOTEZĂTOR – FINUL LUI DUMNEZEU



Într-o zi, Dumnezeu a venit la Munte.
– Munte, i-a zis după o îndelungată tăcere, dă-mi şi Mie unul din cele şapte izvoare ale tale.
Muntele încremeni la o asemenea neaşteptată cerere din partea Vecinului. Apoi, zburătăcindu-i-se gândul, grăi către Domnul – Savaotul Munţilor:
– Doamne al Puterilor, noi care pe altul nu-l ştim, Izvorule al izvoarelor, pre care din izvoarele mele le vrei?
Și Muntele începu să-i repete lui Dumnezeu izvor după izvor, fiecare blagoslovenie după fiecare blagoslovenie, aşa cum i se dăduse fiecărui izvor din cele şapte la naştere:
– Pe care îl vrei, Doamne?
– Pe ăl mai mic, răspunse scurt Dumnezeu.
– Dar, Doamne, acesta e cel mai prostuţ, răspunse Muntele care iubea ca pe lumina ochilor pe ultimul născut. Alege pe care vrei dintre ei şi va fi al Tău, dar nu-mi răpi tocmai pe acesta – bucuria bătrâneţilor mele! Doamne, toate izvoarele mele sunt lauda Ta, nu ruşina părul meu alb. Acest prunc al jertfei cerute nu are nici măcar un nume de botez. Vrei Tu să fii naşul lui? Desigur că nu.
– Desigur că da, răspunse Dumnezeu; de azi înainte finul meu se va numi Micul Botezător.
Dis-de-dimineaţă, Muntele luă de mână pe Micul Botezător şi îl duse până în vârful plaiului, îi sărută toate apele, dedicându-l Prea – Înaltului – Stăpân – Peste – Abisuri: Al Domnului este pământul, Micule Botezător, lumea şi toate izvoarele ursite din cuvântul Lui. Mergi în pace, fiul meu, până când norii te vor aduce din nou în braţele mele!
După plecarea Muntelui, printre teii înfloriţi apăru Bătrânul cu faţa strălucindă ca a soarelui, iar veşmintele lui erau albe ca zăpada: Pace ţie, Micule Botezător!. Izvorul, care abia împlinise 12 ani, a îngenunchiat la picioarele Lui, sărutându-i mâna, iar Dumnezeu îl ridică îmbrăţişându-l: Binecuvântarea Iordanului să fie peste tine, harul Sfântului Duh să te lumineze şi să-mi aduci din nou lumea întru învierea Fiului Meu. Apoi, l-a îmbrăcat pe Micul Botezător cu un stihar alb ca al îngerilor din ceruri şi în mână i-a pus sceptrul de lemn al Marelui Botezător. Teii se învolburară ca norii şi Bătrânul dispăru prin mireasma de tămâie a florilor de tei.
Cât de frumos era Micul Botezător! Părul blond cu cârlionţi de aur îi cădea pe umeri ca unui voievod din icoane, ochii albaştri erau dureros de adânci ca nişte ceruri de vară. Îl iubeau turturelele odihnindu-se pe umerii lui, peştii se jucau cu el, racii îl făceau să râdă când imitau mersul „victorios” al istoriei, iarba îi cădea la picioare, iar florile îl chemau la nunţile lor.
În prima zi, Micul Botezător adună toate apele într-un sobor şi au sărbătorit naşterea curcubeului de la marginea împărăţiei neamurilor de ape:
– Tu să fii aşezământ picioarelor Lui! După numele tău să se cioplească grinzile şi căpriorii cerului! Apoi, până spre seară, îşi chivernisi timpul să-şi îndeplinească toate datoriile de botezător. Trecu prin poiană:
– Ale Domnului să fie toate pădurile, stejarul alb să vă împărăţească şi teiul rusalin să fie apostolul vostru! Înmormântă o veveriţă, rugându-se pentru ea, că a murit nespovedită, neîmpărtăşită şi fără lumânare. Un greier sări din cântec şi era cât pe ce să se înece. Doi fraţi nori au început să se certe, să se omoare cu topoarele scăpărând scântei de-a lungul cerului şi a trebuit să-i împace.
– Doamne, greu e să fii Botezător! A trecut ziua şi fără să vreau Ți-am îngropat talantul. Ce pot să fac acum?
A început să culeagă de pe ape zodiile stelelor care sub ursita nopţii deveneau diamante sălbatice în străluciri şi nebănuite zvârcoliri ale luminii pe fiecare muche. Era târziu. Clopotele vecerniei, ca o lumânare sonoră, au ars până la ultima tăcere.
Micul Botezător îşi plecă genunchii de seară sub cupola de altar a unei sălcii:
– Doamne, toată ziua de azi nu am făcut nimic să fiu sfânt, dar poate, de asemenea, nu am făcut nimic împotriva voii Tale să fiu păcătos. Totuşi cerurile mele sunt pline de nămol, iar adâncurile de lumină mă dor la pârleazurile ispitelor spre haos.
Atunci Dumnezeu sărută pe frunte pe Micul Botezător, norii îi aşternură patul, luna îl acoper până la ultimul murmur psalmodiat pe piatră. Când adormi, Micul Botezător se făcu loc pentru visele lui. Era atât de linişte şi atâta pace că se auzea cum Dumnezeu despărţea cu migală razele de borangic ale luminii încâlcite prin spinii întunericului.
Și a fost seară şi a fost dimineaţă… Și a fost şi ziua întâia pentru Micul Botezător.


MICUL BOTEZĂTOR ÎNT LNEȘTE MICA MOARTE

Poate că Muntele iubea deopotrivă pe toate cele şapte râuri ale lui dar, pentru Micul Botezător avea câteva doruri în plus pe care nu le destăinuia nici măcar luceafărului de pe umăr. Totuşi, odată pe an trăgea obloanele lumii şi se închidea deasupra norilor numai cu soarele:
– Soare, întreba Muntele în cele din urmă, ţie au nu ţi-e dor de Micul Botezător? Soarele se uita în jur şi văzându-se singur cu Muntele ofta adânc parcă din rărunchii lui de foc şi când spunea „mă arde dorul lui” orele toamnei ca nişte broaşte ţestoase îşi luau crucile rotunde în spate şi coborau în lume.
Micul Botezător nu cunoştea nici limba îngerilor şi nici toate buchiile tipicului şi de multe ori ajungea să se sfădească la porţile raiului cu Îngerul-Sfatului-Preaînalt. Odată, la sfârşitul verii, Micul Botezător îi aduse lui Dumnezeu un buchet de spice de grâu legate cu o coroniţă din spini de salcâmi. „Vezi, se oţărî la el Îngerul-Sfatului-Preaînalt, cât de mult abuzezi de darul Preabunului? Cine crezi că eşti tu, Micul Botezător, ca să jigneşti majestatea Lui? Spini? Ha? Spice de grâu? Ha? Acestea sunt florile afierosite pentru Dumnezeu, lăudat să fie numele Lui? Ha? I se pot aduce „florile dalbe, flori de măr” de Crăciun, crinul Paştelui şi trandafirii Maicii Domnului, dar nu paie. Micul Botezător nu se supăra niciodată, şi cu ochii curaţi ca ai mielului, cerea îndurare că nu s’a învârtoşat îndeajuns întru înţelepciune:
– Coroniţa de spini am cules-o cu Maica Domnului din grădina Prohodului, iar spicele de grâu din grădina Potirului, umil îi răspundea cu fruntea aplecată.
Cel mai mare scandal al Micului Botezător a început cu botezarea Morţii Mici. Era foarte de dimineaţă şi Micul Botezător dormea încă sub salcie. Peştişorii se jucau cu stelele târzii, făcând semn între ei să nu trezească pe Micul Botezător. Mâna salciei îl mângâia pe frunte, fiecare frunză sărutându-i buclele şi zulufii de aur. Deschise un ochi:
– Cine eşti tu?
Salcia îl mângâie blând pe faţă atât de uşor ca o stingere calmă a jarului visându-şi focul sub diafanul sperlei:
– Sunt Moartea Mică, Micule Botezător, grăbeşte-te, căci astăzi trebuie să mă luminezi. Și eu sunt fiica lui Dumnezeu, înviat să-I fie numele din neam până în neam, dar am rămas nebotezată. Trezeşte-te, astăzi va fi botezul meu.
Micul Botezător se dezmeteci oarecum înfricoşat:
– Tu eşti Moartea? Dar unde ţi-e coasa? Eşti aşa de frumoasă! Tot timpul am crezut că eşti salcie. Păi, hai să te botez şi pe tine! Moarte, te lepezi de Satana? Moarte, te lepezi şi de toate lucrurile lui? Moarte, te lepezi şi de toţi slujitorii lui? Moarte, te lepezi şi de toată slujirea lui? Moarte, te lepezi şi de toată trufia lui?
– Mă lepăd.
– Moarte, te împreunezi cu Hristos?
– Mă împreunez cu Hristos, răspunse Moartea îngenunchind, şi plecându-şi capul, închise ochii cu evlavie, ascultând parcă un grai de peste lume.
– Se botează roaba lui Dumnezeu Moartea, în numele Tatălui – amin şi al Fiului – amin şi al Sfântului Duh – amin…” Și acum, Moarteo, grăbeşte-te şi închide porţile toamnei ca să ajungem până diseară la Dumnezeu, să-I ducem lumea ce vom culege-o.
La poarta raiului îl aştepta Îngerul – Sfatului – Preaînalt.
– Cum ai putut să faci aceasta, Micule Botezător? Ce va zice acum Preaînaltul de această blasfemie? Ai botezat broaşte, stele, pietre, spini, scoici, copaci, lăcuste, viermi, păsări, pământ, ape, cer şi aproape nimic nu a rămas nebotezat din calea ta. Se poate aceasta? Ai botezat neîngăduitul, ai botezat Moartea ce l-a muşcat pe Fiul Omului.
– Mă iartă, Îngere, zise Micul Botezător, dar vezi Moartea s-a lepădat de Satana.
Micul Botezător ţinea Moartea de mâna dreaptă, iar ea purta în mâna stângă darurile culese din lume ca lume. „Îngere, lasă-i să intre”, se auzi vocea lui Savaot. Ce le-a cuvântat Savaot celor doi, Micul Botezător nu a spus nimănui. Coborau fericiţi, strecurându-se printre norii albi ca lâna mieilor. S-au oprit înfricoşati tocmai când coborau priporul norului în coasta vârfului de munte. De undeva, de jos, se auzeau hohotele de plâns ale Morţii Mari.

MICUL BOTEZĂTOR ȘI CĂRĂBOAIA

Din vorbă în vorbă au trecut câteva ore de mers bun şi, în sfârşit, Micul Botezător şi părinţii lui au ajuns la piciorul plaiului de unde începea Muntele Cărăboaiei. Deşi râul Micul Botezător era fiul Muntelui, tatăl lui, la sute de ani, îi dădea voie să se amestece printre muritori ascuzându-i chipul şi nemurirea.
Micul Botezător era atât de fascinat de tot ce vedea împrejur că nici nu auzi când mama lui îl avertiză ca nu cumva să se depărteze prea mult de sub umbra cireşului şi mai ales să stea cât mai departe de potecuţa ce ducea spre Muntele Cărăboaiei. Cireşul cred că avea peste o sută de ani şi un om singur nu putea să-l cuprindă. Micul Botezător ar fi vrut să se urce în el, dar era imposibil. Nu era nicio creangă, niciun ciot, absolut nimic de care să se agaţe. Abia, sus de tot, era un buchet gigantic de ramuri, aşa cum au palmierii în ţările calde. Era aşa de plin de flori de parcă un nor alb se oprise în vârf. Și era aşa de linişte că parcă se auzeau nenumărate coruri de albine cântând în pronaosul înalt şi în bănuitele pridvoare ale lui Dumnezeu, sau poate era numai vântul?! Nimeni nu ştia cum ajunsese acel cireş în vârful muntelui. Micul Botezător se întreba de ce nimeni nu poate să se urce la Dumnezeu. Privea numai cu mirare la vârful cireşului pierdut în cer de unde începeau cărările ascunse în albastru care duceau la casa lui Dumnezeu din ceruri. Cât ar fi vrut să se urce!
Din visare îl trezi gaiţa sfâşiind metalic tăcerea din jur. Abia atunci observă o cărare, care nu fusese niciodată acolo şi care parcă ieşise din pământ. Se pierdea prin ierburile sălbatice, prin tufele ghimpoase şi prin pădurea întunecată. Și abia atunci observă o pasăre, aşa cum nu văzuse niciodată, cu o coadă lungă şi albă şi cu o coroniţă de pene albastre pe cap. Zbura înainte, înapoi, în sus, în jos, de parcă ea însăşi căuta cărarea sau voia să arate ceva. Micul Botezător se luă după ea până ieşi din pădure într-o poiană mare şi plină de flori, iar în capătul ei, după brazi, îi apăru un schit. La poarta schitului era un călugăr cu barba albă până la brâu care bătea toaca. Se opri din bătut şi-i făcu semn Micului Botezător să se apropie.
– Părinte, unde locuieşti?
Călugărul îi arătă ceva înspre direcţia unui ştiubeu de albine:
– Acolo e chilia mea.
– Cum poate cineva să locuiască într-un ştiubeu de albine?
– Vino şi-o să-ţi arăt!
– O să mă întorc mai târziu. Părinte, vezi pasărea aceea cu coada lungă şi albă? Ce pasăre e aceea că eu nu am văzut niciodată ceva atât de frumos şi mai ales cu o coroniţă de albastre pe cap? Unde vrea să mă ducă?” Călugărul dădu din cap exprimând ceva de spaimă, puse degetul la gură şi şopti: „Cărăboaia!” Micul Botezător plecă după pasăre, apoi se gândi să se întoarcă. Se uită în urmă, dar nu mai văzu nici schit, nici călugăr, ci numai cireşul de unde plecase. Trecuseră ore şi Micul Botezător asculta încă liturghiile cireşului alb, când iarăşi gaiţa îl trezi din visarea dulce a corurilor de albine. Tocmai se gândea dacă acelea nu cumva or fi îngerii când gaiţa ţipă din nou şi Micul Botezător se luă după pasărea cu coada lungă şi albă şi se trezi în afara pădurii somnoroase, de data aceasta la marginea unei prăpăstii.
O cărare firavă cobora în adâncul înfricoşător şi plin de taină. Copacii erau strâmbi, umflaţi şi burduhănoşi ca nişte butoaie şi ramurile contorsionate păreau nişte ghiare imense. Copleşit de spaimă, poate Micul Botezător s-ar fi întors înapoi dacă la picioarele lui nu ar fi observat o jucărie sculptată în lemn cu multă migală. Era un con de brad.
– Nu e con, îşi zise Micul Botezător, ci e un semn.
Se uită de jur împrejur şi nu văzu niciun brad prin preajmă. Numai acei copaci cu scorburi uriaşe ca nişte guri încremenite într-un ţipăt îngrozitor.
– Desigur că pe undeva pe aici locuieşte Vântul şi l-o fi adus în poală pentru copiii lui ca să se joace. Dar pentru mine e un semn. Când voi fi mare, acolo sus, chiar în vârful de piatră arsă de sub nori, pe scăfârlia de stâncă a lui Cărăboaia o să zidesc o biserică exact ca un con de brad. Nimeni nu s-a gândit în lumea aceasta să facă o biserică în forma conului de brad. Balcoane, în spirală, se vor înălţa chemându-se unul pe altul până sus de tot. Și va intra toată lumea în această biserică. În strănile de jos, la locurile cele mai de cinste, vor sta munţii, dar numai aceia cu pletele albe de zăpadă. O, desigur! O să aduc şi dealurile şi câmpiile, văile, poienile. Apoi în balcoanele de deasupra, ca în corabia lui Noe, voi chema toate animalele să vină şi ele în biserică. Apoi toate păsările. Si toţi oamenii de pe faţa pământului vor intra în biserica Micului Botezător. Slujba va fi la miezul nopţii. Ca la Paşti. În centrul bisericii va fi El, Marele Preot. Și vor veni toate stelele cu lumânările în mână. Chiar şi luna plină şi luceferi care niciodată nu au coborât vederii noastre. Și El va lumina ca soarele până la balcoanele cele mai de sus unde vor sta îngerii. Și El va zice: „Veniţi de luaţi lumină!” Apoi, Micului Botezător îi va spune să boteze pe toţi: pietre, păsări, pui de plante şi de flori, copii şi bătrâni, peşti şi caracatiţe şi toată lumea de la pârâiaşul ce se strecoară printre pietrele bătrâne până la Marea cea mare. În noaptea aceea, Marele Preot va boteza El însuşi pe toţi îngerii care, săracii!, au rămas nebotezaţi încă înainte de întemeierea lumii…”
Pasărea albă zbura ba în sus, ba în jos, ba la dreapta, ba la stânga în faţa Micului Botezător ca şi cum ar fi vrut să-i atragă atenţia la ceva. În cele din urmă se opri pe cărarea ce mergea de-a lungul hârnăului încercând să-l facă să meargă după ea, dar Micul Botezător o ignoră şi începu să coboare pe cealălaltă cărare care cobora spre adânc până când intră într’o ceaţă atât de groasă de nu putea să-şi vadă nici măcar mâna. Nu era nici ceaţa de toamnă, răcoroasă şi amirosind a struguri şi coajă de nucă, nu era nici ceaţa zilelor de vară care acoperea cu mister somnul apelor din lunci şi poieni, ci era o ceaţă grea ca plumbul care îţi intra în oase şi cu fiecare pas devenea tot mai plină de ceva care parcă îţi sugea vlaga, o ceaţă care îţi producea o frică de ceva necunoscut şi o vină nedesluşită, ceva care prevestea că o să ţi se întâmple un mare necaz. Asta a vrut să-mi spună pasărea albă! – cugetă Micul Botezător şi continuă să coboare ţinându-se de tufişurile prin care îşi bănuia cărarea.
După vreo jumătate de oră ceaţa se risipi şi se trezi pe un drum care dădea într-un luminiş care se deschidea spre o câmpie plină de flori care de care mai frumoase, iar în capătul drumului se zărea o căruţă trasă de boi cu patru brazi, aşa cum se duc morţii la groapă. După cotitura drumului văzu o poartă mare din lemn. Aceasta se deschise în amândouă părţile şi căruţa dispăru înlăuntru. Lângă poartă, în partea dreapta, era un şipot cioplit din lemn de brad, iar apa cădea într-un uluc. În partea stângă, pe o băncuţă, era o tânără care torcea şi continua să cânte ceva sfâşietor de trist făcându-se că nu observă pe Micul Botezător care stătea înmărmurit în faţa unei fete atât de frumoasă cum nu văzuse niciodată în viaţa lui. Se uită peste poartă, dar nu putea prea mult decât vârful unui castel. Pretutindeni erau copaci uriaşi, dar mai ales brazii de sequoia se înălţau până cer. De sus se vedea lumina soarelui cernindu-se în fâşii ca într-o catedrală. Brazii erau atât de groşi şi de înalţi că păreau coloanele unui templu zidit pe la începutul lumii.
– Ce-ai în mână, moşulică?, întrebă tânăra continuând să toarcă din furcă de parcă ar fi vorbit prin somn.
– Eu nu sunt „moşulică”, replică scurt şi vexat Micul Botezător. Ha, ha, ha…, începu să râdă tânăra oprindu-se din tors şi întorcând capul spre el. Mai degrabă, piaptănă-ţi barba şi pletele. Nu ţi-e ruşine să mergi aşa de ciufulit prin lume? Parcă-ai fi un zmeu rablagit căruia i-au dormit orătăniile în cap?! Uite-te cât e de subţire că nici cu vorba nu poţi să-l atingi!
– Taci din gură şi nu vorbi prostii. Eu sunt Micul Botezător. Eu nu pot îmbătrâni niciodată. Eu sunt nemuritor.
Micul Botezător duse mâna la faţă şi scoase un ţipăt:
– Nu se poate!
– Aiurea! Cine ţi-a pus în cap gărgăuni? Du-te şi te uită în oglinda ulucului. Uite, colea!
Micul Botezător se apropie de şipot, dar cu uimire observă că apa nu curgea, ci stătea ca îngheţată. Dădu cu mâna prin ea, dar nu simţi nimic de parcă ar fi trecut-o prin umbră. Apa din uluc era nemişcată. Nici cea mai mică undă. Privi în uluc şi sări ca ars înapoi.
– Asta nu se poate!
– Ba se poate, „ginerelule”, îi răspunse în batjocoră fata. Uită-te pe faţa apei. Vezi?
Ca într-o oglindă se perindau imagini din viaţa lui. Iată-l mire! Iată primul lui copil! Iată prima lui nepoţică!
– Opreşte, vrăjitoareo, opreşte!, strigă disperat Micul Botezător, mângâindu-şi barba cu amândouă mâinile.
– Nu ţipa la mine, înţelegi? Eşti bătut în cap? Nu vezi că m-am oprit din tors? Cine crezi că sunt eu, Ileana Cosânzeana?
– Dar cine eşti tu?, întrebă Micul Botezător pe un ton mai domol.
– Eu sunt sora cea mai mică a Morţii. N-ai auzit până acum de Cărăboaia?
– Nu se poate. De ce mă minţi? Spune-mi cine eşti tu? Moartea e urâtă, iar tu eşti aşa de frumoasă! zise Micul Botezător și o privi îndelung. Părul lung, negru, se revărsa ca o poveste pe umerii albi, sânii tresăltau cu fiecare răsuflare prin borangicul cusut parcă de razele lunii… Tu nu poţi fi moartea. Moartea nu are ochi albaştri. Oricine eşti, hai să te botez şi amândoi să mergem în lume. Eşti aşa de frumoasă că te iert de ce mi-ai făcut şi nici măcar nu-ţi cer tinereţe fără bătrâneţe!
– Dă-mi ce ai în sân! Vom întoarce semnul invers, răspunse Cărăboaia. Eu sunt moartea. Ca să fiu a ta trebuie să te învăţ să mori. Ca să fii al meu, dă-mi conul din sân şi-i vom întoarce semnul. Atunci îţi voi deschide porţile împărăţiei mele. Oare nu ţi-ai propus să ajungi în vârful muntelui meu? Ai uitat de promisiunea ce ţi-ai făcut-o când ai să creşti mare? Vrei să mă botezi? Dă-mi semnul pădurilor mele şi-ţi voi deschide poarta. Tu nu poţi să mori, pentru că eşti nemuritor ca şi mine, dar eu te pot învăţa să mori moartea altora şi atunci nu voi mai fi nici eu moarte, ci mireasa ta. Apoi iar ne vom întoarce şi voi fi din nou Cărăboaia, sora mică a Morţii, iar tu vei fi iarăşi Micul Botezător, cel de-al şaptelea râu al Muntelui. Dă-mi conul de brad! Se face tot mai târziu. I-am deschis poarta şi El o să ajungă în vârful muntelui. Deja este Vineri. …
…şi pasărea albă fâlfâind din aripi ca un vânt prin teiul înflorit se opri deasupra izvorului. Pentru un timp, apa se întoarse înapoi. Micul Botezător stătea în genunchi sub cireş lângă cele două cruci ale părinţilor lui, putrezite parcă de sute de ani. Era la fel de tânăr ca şi înainte. Trecuseră numai trei ore. De la ora a şasea până la ora a nouă. În vârful Muntelui Cărăboaia se auzea toaca şi clopotele de la schitul pe care și-l visase Micul Botezător. Se întoarse din nou unde se întâlnise cu Cărăboaia. Poarta era larg deschisă şi numai furca rămăsese ca o cruce peste oasele morţii.






MICUL BOTEZĂTOR ȘI MOARTEA CĂRBUNARULUI

Ce crezi că e uşor să fii râu? Și mai ales să te cheme şi Micul Botezător! Sărăcuţul de el! Când toată lumea adormea, în sfârşit, Micul Botezător neobosit umbla să umple toate fântânile satului cu apă. Muncea toată noaptea până când începeau privighetorile să cânte prin dumbrăvile de sub munte. Cel mai migălos era să faci candelele de rouă şi să le legi cu un fir nevăzut ca de păianjen la fiecare fir de iarbă. Nimeni nu s-a întrebat cine şi cum se face roua, numai bietul de Mic Botezător ştia truda şi grija de giuvaergiu cum să le taie diamantul. Cu soarele nu puteai să te joci şi să faci lucru de mântuială. Ce făcea soarele cu toate candelele de rouă? Le suia în podul cerului şi pleca în lumea lui până întâlnea marea de apus şi nici că-i păsa de soarta lor. Și tot Micul Botezător trebuia să aibă grijă de ele. Se suia în podul cerului pe scara de la răsărit şi scotea din cufărul cu peceţile care trebuiau să fie de aceeaşi mărime şi atârnate de firul ierbii în aşa fel ca atunci când răsărea, din orice parte te-ai uita să vezi noi şi noi străluciri şi apoi să-i fie uşor culesul lor. Nici Solomon în toată strălucirea lui nu avea pietre preţioase în coroană care să rivalizeze cu cele făcute de Micul Botezător, pentru că nu le întocmea din apa din care bea oaia sau boul, ci dintr’un singur val, prima undă rotundă ca un inel în jurul vârfului de aripă a heruvimului care tulbura apa la ora de taină. Pentru fiecare candelă pe rând. E adevărat că îl mai ajutau pe la începutul serii şi nişte pui de îngeri, un fel de veveriţe cu aripi, dar tot greul era dus de cumpănirea mâinilor lor. Pentru că stelele nu se pun oricum pe cer, ci fiecare are timpul şi rangul ei. Aici pui luceafăr, că pe aici a trecut Sfântul Petru, dincolo stelele taurilor înjugaţi la căruţa mare, dincolo vulturul şi aşa mai departe, plus stelele fiecărui om, cu mare atenţie să nu le greşeşti ortografia. Când ţi-e lumea mai dragă vezi de partea cealaltă a cerului că una din candele are fitilul prea mare şi fumegă peste ape, şi fuga – fuga să o scoţi din cârlig şi să-i potriveşti mucul. Da’ parcă asta-i tot? Câte şi câte îndeletniciri nu avea de îndeplinit! Du puii de peşte la munte, ai grijă de fluturi când îi adăpi cu o linguriţă de nufăr, vezi că un brotăcel plânge şi fă-te tuturor toate! Plus, să ai grijă de oameni, aşa cum ţi s-a urzit soarta din evanghelia munţilor.
Abia împăcase neamul lemnarilor şi al pietrarilor. Timpul apelor şi al munţilor e diferit de cel al oamenilor. Oamenii au o cutiuţă rotundă şi din ea îşi scot grăunţele de timp pe care le ronţăie cu nechibzuinţă. În pumnul ceasului ei cred că au veşnicia, dar cât de repede ţi s-a scurs „marea” printre degete. Pe când cugeta acestea se auzi strigătul disperat al fiului Săpătorului de Fântâni:
– Ajutor, Micule Botezător, pietrarii îl omoară pe tata! Amândoi alergară cât putură de repede spre piaţa oraşului. De pe Strada Olarilor se auzeau strigăte, urlete, hărmălaie şi lumea adunată din toate părţile târgului scanda într-un glas: „Moar-te! Moar-te!” Cu mare greu se strecurară printre ei şi când ajunseră în faţa Săpătorului de Fântâni trupul acestuia însângerat era pe jumătate acoperit de pietre. Amândoi îngenunchiară plângând în hohote. Pietrarii se strecurară, unul câte unul, după dughene şi pândeau. Micul Botezător, tot în genunchi fiind, ridică amândouă braţele spre cer şi din adâncul pieptului, de parcă ar fi fost înjunghiat, strigă spre nicăieri şi către nimeni: “Oamenilor…!” Amândoi luară în braţe trupul voinic al Săpătorului de Fântâni şi urcau dealul spre ieşirea din târg, spre ieşirea dinspre oameni. Dinspre Muntele Cărăboaia răsărea luna însângerată precum capul pe tipsie a Marelui Botezător. În vale se auzeau lăutarii cântând, pietrarii chefuind şi din când în când câte un câine schelălăind pe străzile mirosind a flori de cireş şi lături.


F NT NA CĂRBUNARULUI

-… Și după aceea l-am omorât. Era întins în pat şi mi-a cerut apă. Nu era nimeni acasă. Toţi erau plecaţi cu cumpărăturile de Crăciun. Portarul moţăia ca de obicei în ghereta lui de la poartă. Puteam să-l otrăvesc, dar am simţit nevoia să mă răzbun pentru toţi copiii de care şi-a bătut joc. Cum avea paharul ridicat, i-am retezat beregata cu o singură mânuire de cuţit. Sângele a ţâşnit ca dintr-o ţeavă spartă stropind totul în jur. Mi-a ajuns şi mie în gură. De atunci am rămas cu obiceiul acesta de a scuipa ori de câte ori îmi amintesc de scena aceea. Sângele avea un gust spălăcit de sare, ceva scârbos, amirosind a urină. Când m-am uitat în oglinda din spate m-am speriat. Mi-am scos cămaşa, am aruncat-o în soba cu lemne şi m-am dus să fac un duş. Pe când mă spălam cineva a bătut în uşă: „Ți-am spus să-mi aduci apă!” Am ieşit repede, dar în dormitor nu mai era nimeni. Perna şi cerceafurile erau curate ca zăpada, iar paharul care îi zburase din mână era pe tava de pe noptieră pe jumătate gol.
Micul Botezător îl asculta cu atenţie fără să îndrăznescă niciun cuvânt.
– Abia atunci m-a luat frica. În oglinda din spate cămaşa cea nouă ce abia o îmbrăcasem era la fel de stropită de sânge precum cea care arsese în soba de lemne. În special pata care se formase ca o Australie roşie. Când am ajuns la uşă, uşa era încuiată. Gâfâind, m-am oprit la uşa de jos care dădea în grădină. Și asta era încuiată. De sus mi s-a părut că aud o voce: „Ți-am spus să-mi aduci apă”. Când am urcat scările, uşa de la intrare se izbi de perete. Focul era stins. Cămaşa care arsese era încă aruncată pe lemnele pe jumătate arse. Plină de sânge. O rafală de vânt umplu covorul cu zăpadă şi în pat stătea el cu mână întinsă spre mine. Câţi ani am alergat de scena crimei nu ştiu. Când mă linişteam cât de cât mă duceam la bibliotecă şi iarăşi începeam să răsfoiesc ziarele din zilele crimei să văd ce s-a întâmplat cu el. Exact în ziua aceea şi cele ce au urmat era fotografiat cu copiii orfani ca binefăcător. Campania electorală mergea înainte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Toate întrebările mele puse slugilor, cât mai pe ocolite, ca să nu par suspicios, primeau acelaşi răspuns că „domnul Michael” e bine, se va întoarce în curând şi că a întrebat de mine de vreo câteva ori. Știi, Micule Botezător, cum era cu campania lui? Toate erau regizate după acelaşi tipic. De Crăciun strângea pe toţi copiii străzii pentru a face „cumpărăturile”. Venea televiziunea, cei de la radio, ziariştii. Mergea cu noi în cel mai mare magazin alimentar şi ne spunea să punem în cărucioare tot ceea ce ne-am dori să avem pe masa de Crăciun. Doamne, câte bunătăţuri nu erau în lumea aceasta pentru noi care eram flămânzi! O curcă mare, aburindă în mijlocul mesei, rumenită ca o lună plină cu tot felul de legume, friptură de viţel, raţa în supă, sarmale gâlgâind în grăsimea galbenă mirosind a ciolan afumat, plăcinte, prăjituri, cozonaci, mere, pere, ananas, pepene roşu şi galben şi chiar struguri. Cumpăram şi înghiţeam în sec. După ce se termina fotografiatul şi filmatul mergeam cu cărucioarele la maşina lui, iar după ce descărcam ne spunea că putem pleca făcând semn la unul dintre noi să meargă cu el acasă să-l „ajute”.
(…) Iar călugărul mi-a zis să sap o fântână, să scot din mine tot cărbunele întunericului şi când totul va fi gata să merg la Micul Botezător să mă spele. N-am înţeles prea bine ce a vrut să zică, dar după vreo trei metri am găsit într-adevăr cărbune. Și-am început să sap şi să scot. În decursul anilor, grămada de cărbune s-a făcut cât un munte, dar apă nu am găsit. Am început să sap pe orizontală poate, poate voi găsi vreun izvor rătăcit de la mama lui, dar pace! Nimic. Cum terminam o galerie, parcă auzeam „adu-mi un pahar cu apă” şi atunci începeam alta. Acum am terminat cu viaţa! M-aş spânzura, dar e dezgustător să putrezeşti încet în fâlfâitul ciorilor spurcând totul în jurul tău. Voi coborî în mina pe care am vrut-o fântână, iar tu vei da drumul apelor.
Mergeau unul lângă altul pe cărarea în serpentine, Micul Botezător ascultând cu privirea îndreptată spre o măgură neagră fără nici un pic de verdeaţă pe ea.
– Asta e, zise cărbunarul oprindu-se. Munca mea de o viaţă.
– De ce vrei să te sinucizi? întrebă Micul Botezător după o lungă pauză. Tu ai săpat o fântână, dar altfel de fântână. În loc de apă ai găsit cărbune. Ai scos din tine tot cărbunele întunericului. Cărbunele iată va fi lumină, va fi căldură. Cheamă oamenii să facă un drum spre Fântâna Cărbunarului! Dăruieşte-le lumină din cărbunele inimii tale.
– Dar „domnul Michael”?
– N-o să-ţi mai ceară de acum înainte nimic. Ziarele de ieri au anunţat că a fost găsit înecat.
– Deci….
– Da.
Amândoi îngenuncheară şi un clopot puncta în seară rugăciunea în graiul de aramă împletitind cu freamătul verde cuvintele Micului Botezător: „Doamne, Dumnezeul nostru, care pe toate le faci şi le prefaci prin voinţa minunile Tale, care prin locuri neumblate de cuget ne dai trecere prin milostivirea Ta cea negrăită şi necuprinsă, Cel ce din piatră seacă ai dat apă lui Moise, iar norodului însetat fântâni şi izvoare, Însuţi şi acum ascultă rugăciunea nevrednicilor robilor Tăi şi ne dăruieşte nouă în acest loc lumină bună, de viaţă dătătoare, îmbelşugată pentru trebuinţele robilor tăi, nevătămătoare trupului şi sufletului….

SICRIUL DE CIREȘ

– Da’ ce mai faci altfel, Mătuşă Ileană?, întrebă Micul Botezător după ce-i umplu căldarea cu apă în vreme ce bătrânica se odihnea lângă şipot.
– Apăi, dă, cum să zic. Cu vecinu’. Anul acesta i-au rodit ţarinile ca niciodată. Zi şi noapte cară şi de pe dealuri şi de câmpuri toate bunătăţurile pământului. La mine păpuşoiul – sfrijit, cu tăciune şi vai de capul lui, la el tot cu două păpuşi şi mari cât cotul voinicului. Am avut nişte straturi cu ardei, pătlăgele şi alte verdeţuri, săracile de ele, gălbenite de parcă ar fi fumat mahorcă toată ziua. La el să vezi roşiile – cât nişte bostănei, plesnind de sănătate printre frunze, ca să nu mai vorbesc de bostani – ca godăceii sugând câte zece la vrej. De viţa de vie ce să mai spun? Strugur lângă strugur cu boaba cât ţâţa oii, cu proptea la fiecare; la mine – cât agurida de mici şi piperniciţi, dar nu mă plâng, că mă bate Dumnezeu. Erau dulci de ţi se topeau în gură, numai că au venit săcăturile ale de stăncuţe şi graurii sau ce-or fi şi într-o după amiază mi-au curăţat toată bolta. Deh, sărăcuţele, tot la omul sărac trag că ştiu că are inima bună. Apoi să vezi merii şi perii lui! Până la pământ, dom’le! Ionatanele străluceau ca podoabele bradului de Crăciun, iar perele de iarnă ca dovlegeii de mari de te mirai cum nu se rup pomii chiar cu toate proptelele. La mine, ca nişte pădureţe, dar bune şi alea că n-a venit nicio sălbătăciune să mi le strice. Prunii lui – până la pământ plini de roadă. Prune negre, prune albastre, bardaşe, prune galbene, rotunde, lunguieţe, pierje, ghioldane… Toată ziua dogarii ciocănesc la butoaie şi puțini să pună borhotul pentru ţuică. Păi, anul acesta o să-i curgă la velniţă răchia ca apele tale Micule Botezător. Dar, hai să-ţi spun una ce n-ai auzit de când umbli prin lumea asta. Alaltăieri a venit la poartă. „Sărut mâna, cocoane, dar ce pustiu de bine, te aduce pe la mine?” îi zic. „Să trăieşti, Mătuşă Iliană”, îmi răspunde scărpinându-se la ceafă. „Necazuri, necazuri… Greu e să fii sărac, dar şi mai greu să fii bogat. Niciodată nu s-a făcut recolta ca anul acesta. Și ştii ce? Am grămădit cum am putut grânele în jitniţe şi hambare şi acum nu ştiu ce să fac cu strânsul câmpului că nu mai am unde să le pun. Strică un hambar fă-l mai mare, podul grajdului e mic, coşarele trebuie dărâmate şi altele să fac, butoaiele nu-mi mai ajung, damigene nu mai găsesc. De dimineaţa până seară tot pe drumuri şi la iarmaroace şi la piaţă, caută lemnari, dogari, fierari, tinichigii şi-i o gălăgie prin ogrăzile mele de parcă m’am apucat să construiesc corabia lui Noe. Vai şi-amar, că nu mai ştiu ce să fac şi cum să mă mai împart că dacă vine vreo viforniţă îmi strică toate bucatele de pe câmp. Dar să nu mă lungesc prea mult cu belele mele. Am venit să-ţi cer iertare că slugile mele ţi-au cam rărit gardul. Și asta pe furiş, fără să aibă obrazul să-ţi ceară şi asta nu e frumos. Am venit să fac ce n-au făcut nemernicii de ei, să te iau în seamă ca vecină şi să-ţi cer ceva, că aşa e creştineşte, să nu furi că-i mare păcat. Am văzut că ţi-au mai rămas nişte putregaiuri de gard. Dă-mi-le mie, că o să te ajute Dumnezeu cândva să faci şi matele un gard nou ca toată lumea. Îţi fac un serviciu să-ţi curăţ putregaiurile alea de garduri cât au mai rămas. Sunt tocmai bune pentru afumat pastramă, fiertul ţuicii, o minune, ce să zic, că ard mohnit exact cum trebuie. Ce crezi? Mă uit şi la hardughia de lângă casă. Tot s-a dărâmat într-o parte şi mă gândesc, dragă vecină, să nu cumva să se dărâme peste tine. O să-mi rămâi recunoscătoare că te ajut s-o dărâmi fără să-ţi cer nici un gologan. S-ar putea să-mi fac din ea un hambaraş cel puţin.
Apoi întinse capul peste portiţa de la drum. „Și te-aş mai ruga ceva că aşa se ajută vecinii între ei. Văd că ai nişte fasolică proaspătă pe haragi. Pot să trimit nişte argaţi de-ai mei să culeagă de-o mâncărică, fiindcă pe a mea am urcat-o în pod de săptămâna trecută. Și ca să fie pomana deplină, nu te superi, poţi să-i laşi să culeagă vreo traistă de porumb. Al meu s-a uscat, dar al tău e în lapte, crud şi proaspăt cum e mai bun de copt şi de fiert. Poate şi nişte castraveciori, că-s mici ca degetul de prunc şi nişte roşioare, că alea mici îs gustoase. Ce zici? Nu-i bine când se ajută vecinii între ei?”
M-am uitat la el şi zău că n-am mai putut să-mi închid gura. Și numai ce-l văd că se mai scarpină o dată la ceafă:
– Văd că eşti femeie tare, tare de treabă. Dacă tot n-ai gard, lasă-mi şi căruţele pe scurtătură să treacă peste ogorul tău că tot nu are ce să-ţi strice prea mult din dezastrul tău de recoltă. Mi-ai face mult bine că n-ar mai trebui să mai ocolesc două uliţe şi femeie bună cum eşti cred că mă poţi înţelege că nu am timp şi că am uitat şi care mi-i numele.
În cele din urmă, Mătuşa Ileana îşi ridică găleata şi dă să plece când vede pe cărarea dinspre codru pe Moş Costache, clopotarul şi groparul satului:
– Da’ ce cauţi cuscre prin pădure? Ai pierdut ziua de ieri? îl întâmpină Mătuşa Ileana glumind.
– Că bine zici, ziua de ieri, cuscră. S-a dus cum nici n-ar fi fost. Caut lemn de castan să-i cioplesc sicriu cum au oamenii bogaţi. Au n-ai auzit că azi noapte vecinul tău s-a dus la strămoşii lui?
– I-auzi, bre! Să n-aibă lemn nici pentru sicriu. Păcat că nu am în curte şi un castan că i l-aş fi dat din inimă, săracul de el.


HAINELE CLOPOTARULUI


– Și ce a zis doctorul? întrebă în cele din urmă Micul Botezător.
– Nu contează. Ceea ce mă doare pe mine nu e inima, ci ceea ce e la capătul tărâmului ei, sau mai bine zis deasupra ei, acel ceva care mă apasă că mi-am lăsat viaţa să-mi curgă printre degete când putea să-mi fie ca o mreajă, să prind ceva, să fi avut un rost.
– De ce vorbeşti la trecut? Cât nu eşti mort, ai toată viaţa înainte. Viaţa nu e numărată cu anii, care e măsura trecutului, ci cu măsura vieţii. Un singur minut poate fi locaşul sufletului tău, coliba taborică de răscumpărare a întregului trecut.
– E frumos, dar nu înţeleg ce spui. Vezi, eu toată viața mi-am dorit să fiu fântânar şi nu am ajuns decât un săpător de morminte.
– Pentru că nu ai vrut sau nu ai putut să treci dincolo de moarte. Te-ai oprit acolo unde ai crezut că se sfârşeşte viaţa, adică fundul de groapă, ori fântânarul este un nebun cum numai un sfânt poate fi. De câte ori nu te-am implorat: „Vino, să ne rugăm înainte de răsăritul de soare la slujba sfinţirii apelor, la schimbarea la faţă a lor din ape amare şi vătămătoare în ape de foc răcoritor!” Și ce mi-ai răspuns?
– La fel ca şi acum. Rugăciunea, dacă este făcută şi precizez aceasta, se face la începutul nopţii de cei care le este frică şi nu pot să doarmă. Ca liber cugetător, consider rugăciunea un fel de somnifer care pentru unii lucrează, dar nu pentru mine. Raţiunea este totul, coroana şi toată podoaba fiinţei umane. Ea este Dumnezeul de care vorbiţi voi.
– Și inima? interveni ironic Micul Botezător, cu zâmbetul lui de copil nevinovat. Vezi, „domnule cugetător”, tocmai de aceea ai rămas printre cadavre, tocmai de aceea nu ai reuşit o singură fântână. Raţional, tu nu crezi că există ceva dincolo de fundul gropii concepută matematic şi perfect geometrică, dar există şi o geometrie a „absurdului”, a omului care trece dincolo de raţiune. Până când şi morţii tăi sunt diferiţi: cei care şi-au zburat creierii sau şi-au pus laţul de gât.
– Aşa au crezut ei că e mai bine şi au toată dreptatea. Moarte cu demnitate. Stăpân pe viaţa ta. Raţional, nu este viaţa ta? De ce să fii un milog şi să depinzi de popi şi babe? Fii liber, chiar şi în moarte. Mândria ta de om. Ce e vreo diferenţă între groapa ce o sap eu şi cea a lui Moş Costache Clopotaru?
– Ha, ha! Te-am prins.Aici am vrut să ajungi cu „raţiunea”. Tu ai vrut să te faci săpători de fântâni, dar Moş Costache s-a născut fântânar. Mă întrebi dacă e vreo diferenţă între gropile voastre? Categoric, da. Tu te duci cu ţigara în gură, ai săpat groapa şi cu asta basta. Morţii cu morţii, viii cu viii. Dar pentru Moş Costache e diferit. Înainte de a săpa groapa în pământ se duce să-i ia dimensiunile după fântâna din cer. Se urcă în turla bisericii, care este tot un fel de fântână. Fântâna cunoaşterii în spirală. Cunoaşterea în sus. Cunoaşterea pentru tine e simplă pentru că e numai orizontală, numai ce vezi printre urzicile de la gardul cimitirului. Cunoaşterea lui Moş Costache duce treaptă cu treaptă spre acel sus de unde se vede toată lumea care pentru tine nu există pentru că nu o vezi. Numai din clopotniţă se văd cerurile păstorite ale Clopotarului, dealurile şi munţii şi toate cărările pe care a umblat răposatul. Apoi trage clopotul într-o dungă, dureros de ţi se rupe inima, pentru că nu-l trage oricum, ci cu acele pauze pe care nimeni nu le-a ştiut: secretul cronometrării. El se roagă şi face „cunoaştere” pentru toată lumea. De aceea, amin-urile lui de aramă sunt atât de rare. Înainte de a începe să sape cu lopata face o cruce cu ea, aşa cum se obişnuieşte la începutul fântânii sau la frângerea pâinii. Tocmai de aceea gropile lui Moş Costache, spun unii că le-au văzut noaptea, cum izvorăsc din ţărână lumânări aprinse cu scăpărici de stea. Și mai ştii ceva? Cu clopotul el sapă în cer, felul lui de fântână până când ajunge la pânzele freatice de veşnică pomenire.
– Și asta e tot?
– Nu. După înmormântare, Moş Costache este chemat acasă, iar rudele îl îmbracă în hainele de sărbătoare ale răposatului pe care trebuie să le poarte patruzeci de zile. Cu aceste haine de sărbătoare la patruzeci de zile este chemat din nou să tragă clopotul. De data aceasta nu mai este tras într-o dungă, ci ca nişte porumbei care zbor din clopotniţă deasupra satului.
Pe când vorbeau, din vale urca spre ei „Domnu’ Doctor”:
– Am şi veşti bune şi veşti rele. Cu care să încep?
– Cu cele rele, îndrăzni groparul aşteptându-şi sentinţa.
– Nu e ceea ce crezi. Azi noapte a trecut la cele veşnice Moş Costache, zise doctorul continuându-şi drumul. Micul Botezător se uită la gropar, iar groparul îi tălmăci privirea încuviinţând fără a spune nici măcar un cuvânt. Moş Costache Clopotarul avea un urmaş fântânar care să-i poarte hainele de sărbătoare încă patruzeci de zile.







PĂSTORII DIN BETLEEM ȘI MICUL BOTEZĂTOR

Într-o seară, ciobanii s-au trezit cu el că intră în ogradă ca şi cum ar fi fost de-al casei. Mulgeau oile în ţarcuri şi mare le-a fost mirarea văzând modul cum câinii l-au întâmpinat pe străin. Erau câini mari, ciobăneşti, care nu o dată s’au bătut cu lupii care dădeau târcoale stânei, doar doar că vor găsi vreo oaie rătăcită de turmă şi să o sfârtece. De data aceasta, câinii se strânseseră în jurul străinului, se gudurau în jurul lui ca şi cum ar fi fost stăpânul lor care a lipsit un timp din mijlocul lor şi acum se întorcea acasă. Își arătau bucuria în felul lor, unii punând labele pe umerii lui şi lingându-l, iar străinul îi îmbrăţişa pe fiecare, mângâindu-i şi spunându-le pe nume. Ciobanii au lăsat oile unele mulse, altele nemulse, unii privind cu braţele încrucişate, alţii cu şiştarele în mână. Ca în armată se făcuseră două tabere. De o parte erau ciobanii năuciţi de ceva ce nu văzuseră în viaţa lor, de partea cealălată, Micul Botezător şi câinii ciobăneşti ridicând capul spre el, apoi privind spre ciobani, zise câinele bălţat, cel respectat de toţi:
– Cum nu-l cunoaşteţi, sau vă faceţi că nu-l cunoaşteţi?
– Ciobanii n-au înţeles nimic din modularea vocii cu care câinele încerca să comunice ceva deosebit că ar fi vreo primejdie. Se adresă câinilor care se uitară unii la alţii şi din nou la stăpânii lor:
– În fiecare zi mergem cu oile la adăpat şi ei se miră de parcă au căzut în cap şi nu l-au văzut niciodată. Curioşi mai sunteţi şi voi oamenii! De câte ori nu venea cu căuşul palmelor şi adăpa mieii şi-i învăţa să bea apă şi de câte ori când era cald ne lua în braţele lui răcoritoare şi ne arunca pe mal, jucându-se cu noi?
De unde să ştie săracii câini că firea omului e diferită de firea vieţuitoarelor şi că ochiul omenesc e pe jumătate orb şi nu e ca ochiul copacilor, sau animalelor curate, şi nici urechea lui ca urechea câinelui care e atât de fină că aude chiar şi luceafărul din noapte când păşeşte tiptil ca să răsară ca să nu deranjeze somnul mieilor. De multe ori se mirau de felul cum se comportau ciobanii ca nişte netoţi şi nu puteau să-i înţeleagă. Bunăoară, Micul Botezător vorbea cu ei, şi ei în loc să fie bine crescuţi şi să-i răspundă, că doar Micul Botezător nu era un terchea berchea, nici nu-l luau în seamă, ca şi cum nici nu l-ar fi văzut şi-şi continuau cu nepăsare unul altuia în cap căutarea de păduchi.
De data asta, Micul Botezător se arăta şi omului şi câinelui la fel: un tânăr de vreo 15-17 ani, cu părul blond lăsat pe spate, cu ochii albaştri care când te priveau spuneau multe, multe, multe. Unii ochi nu spun nimic ca nişte cocoloaşe de carne, alţii au ici colo câte o scăpărare de amnar, alţii plâng tot timpul deşi nu au lacrimi, ochi nefericiţi care n-au gustat niciodată din pâinea luminii, alţi ochi au dinţii rânjiţi. Te uiţi în ochii omului şi ochii îţi spun povestea lor. Când Micul Botezător le-a spus: „Am venit să stau cu voi pentru o vreme”, ochii lui au împărtăşit inimilor lor tot ceea ce trebuiau să ştie despre el, aşa că toţi au privit unul spre altul ca şi cum ar fi întrebat dacă au înţeles bine, şi apoi ca la un semn toţi şi-au plecat afirmativ capul, iar câinii când au auzit au început să zburde prin curte spre mirarea ciobanilor care iarăşi s-au uitat unul spre altul, dar de data aceasta neavând niciun răspuns. Până şi celui care părea mai butucănos, proptit în bâtă şi cu un zâmbet sarcastic atârnat în colţul gurii, cu o faţă cioplită din trei lovituri de daltă, cel care ar fi vrut să-l ia la bani mărunţi bănuindu-l de vrăjitorie şi să-i reverse drept în faţă toate nopţile lui de neîncredere şi îndoieli ce le frământa în adâncurile lui, i se topi inima. Nu văzuse niciodată ochi atât de frumoşi şi curaţi, cum numai pruncii au şi fu primul care îi întinse mâna zicându-i „bun venit” şi începu să-i prezinte începând cu Ilie, cel mai bătrân dintre ciobani:
– Eu sunt Tobie, iar aceştia sunt Simeon, Daniel, Ion, Veniamin, Iona, Samuel, ceilalţi sunt pe-aici pe undeva. Dar tu, cine eşti?
– Eu… eu am venit să stau pentru un timp cu voi, evitând să-şi spună numele, ceea ce îi făcu pe ciobani să se mire şi mai mult, în sinea lor, de acest vizitator atât de ciudat.
– Dacă nu vrei să-ţi spui numele nu e nimic. Noi nu suntem din garda lui Augustus, dar un nume tot trebuie să ai, aşa că de azi înainte o să te numim… Iosif.
– Bine atunci. Eu sunt… Iosif.
Ciobanii se obişnuiră cu Micul Botezător de parcă ar fi fost cu ei de când lumea şi pământul. Iosif, cum îl chemau ei, deşi stătuse câteva luni între ei, cu cât îl cunoşteau mai mult, cu atât devenea mai misterios. Ion povestea că într’o noapte, pe la a treia strajă, a auzit câinii lătrând apoi l-a văzut pe Iosif mângâindu-i şi vorbind cu ei. După ce i-a liniştit, Iosif a coborât colina şi că l-ar fi văzut vorbind cu lupii care stăteau în cerc împrejurul lui, toţi aşezaţi pe labele din spate şi cu capurile ridicate de parcă ar fi fost şcolari ascultând cuminţi lecţia învăţătorului. Nimeni nu s-ar fi îndoit de spusele lui Ion, văzuseră cu ochii lor cum câinii îl primiseră în prima zi, dar când Ion continuă povestea că l-ar fi văzut apoi pe Iosif vorbind cu lupii, că i-a văzut gudurându-se pe lângă el şi în cele din urmă sărutându-i pe frunte era prea mult să consideri că povestitorul e serios cu tine, de aceea de multe ori ciobanii îl luau peste picior, făcând mare haz: „Hai, mă, nici chiar aşa! Nu crede tu că suntem din cei care au supt la cloşcă şi nici copii ca să ne spui poveşti ca să adormim mai uşor.”
La stână nopţile sunt lungi. Deşi dormeau pe rând şi focul nu se stingea toată noaptea, de când venise Micul Botezător între ei era mult mai greu să se despartă unul de altul şi să meargă să se culce. Dar câte nu le povestea Micul Botezător! Pe unde nu umblase? Ce locuri de pe pământ nu văzuse? Pe care înţelept al lumii nu-l ascultase sau nu-l citise? Cei care au cunoscut ciobanii din cărţi, sau trecând cu oile, habar nu au cine sunt aceşti oameni. Între faţa ciobanului şi inima lui este diferenţă ca dintre cer şi pământ. Faţa e aspră pentru că e biciuită de ploaie, furtună şi vânt, crispată şi arsă de soare ca rădăcinile de pin suspendate peste prăpăstii, înfipte jumătate în cer, jumătate într’un pumn de ţărână, dar inima lor! Cine-ar putea să vorbească despre plaiurile inimilor lor pe unde cuvântul omenesc nu cutează să urce. Inima lor e mai curată decât apa izvoarelor, pe unde luceafărul îşi face cuib dimineaţa. Este inima celor săraci cu duhul, săraci ca stelele cerului care nu se îndoapă de una singură şi pe furiş, ci fiecare bucăţică de cer de la cina lor o împart cu celelalte stele, sărăcuţele de ele. Inima lor deşi este bună ca pâinea scoasă din cuptor, e totuşi dăltuită de lumina fulgerului, aşa cum e cioplită poarta raiului. Nu vezi pe ea nici rugină, nici murdărie de cerneală toarsă în păienjănişuri cu vicleşug pe la colţuri ascunse. Oare nu aţi auzit de Constelaţia Ciobanului? Ea e formată din inimile curate ale păstorilor prin care Dumnezeu priveşte spre oameni. Dacă nu ar fi constelaţia aceasta lumea s’ar desprinde din cheutorile cerului şi s-ar risipi în noaptea nefiinţei. Aţi văzut vreodată inima curată a ciobanului atunci când doarme? În somn inima îşi dezveleşte picioruşele şi îngerul păzitor le acopere cu păturica albastră şi inima curată îi zâmbeşte îngerului. Cu toate acestea să nu credeţi că vreun lup îmbrăcat în costum de oaie, sau cineva cu subtilităţi de vulpe s’a putea apropia de mieii Păstorului. Păstorul viaţa lui şi-o dă să-şi apere oile. Aşa s-a întâmplat într-o noapte cu nişte soldaţi romani. Băuseră bine şi i-a luat pofta de un miel fript la proţap. Ce s-au gândit? Ei erau cuceritorii lumii. Cine ar putea să stea în calea săbiilor lor? Nişte bieţi, nenorociţi de păstori? Dar nu a fost nevoie să dea piept cu aceştia. Un singur fluierat a fost de ajuns că i-au alungat câinii pe ditamai romanii de li s-au părut că dealul e şes.
De obicei, spre sfârşitul lui decembrie, nopţile erau încă răcoroase, aşa cum e primăvara pe la noi. Simion şi cu Iosif, cum era numit Micul Botezător, stăteau lângă foc făcând de strajă, iar restul se culcaseră în stână sub cergile miţoase. Cu o zi înainte plouase curăţind cărările de praf şi făcând iarba crudă să înmiresmeze aerul, mai puternic, cu acea tămâie pipărată a vegetalului sălbatic de care nu te mai saturi să o respiri. Simion cânta din fluier o melodie aşa de domoală de credeai că-i un cântec de leagăn. Iosif se uita fix la tăciunii din vatră şi dacă nu ar fi aruncat din când în când câte-un lemn ai fi crezut că doarme cu ochii deschişi. „Ce o fi vrut să spună Oseia?”, zise dintr-odată cu voce tare, vorbind cu sine însuşi. Luna răsărise mai demult şi în vale se vedeau casele Betleemului presărate ca nişte boabe de fasole piestriţă. Parcă niciodată luna plină nu lumina aşa de puternic, ba încă şi oile se tot vânzoleau neliniştite în ceairurile lor crezând că e ziuă. Ceilalţi păstori şi ei se treziră crezând că o fi vreo dihanie prin oilor. Veniamin şi cu Daniel ieşiră afară din stână, îşi puseră mâinile acoperiş ochilor şi rotiră de jur împrejur capul, apoi chemară şi pe ceilalţi să vadă aşa noapte frumoasă şi luminoasă că se vedea totul ca în palmă. Simion îşi continua din fluier melodia lui, un fel de somn sonor care se răspândea ca o ceaţă pretutindeni.
– Hei, Simeon, ce-i cu Iosif? E somnambul? Micul Botezător mergea în direcţia lunii cu paşi nesiguri, se oprea privind în sus, apoi se dădea înapoi câţiva paşi lăsându-şi capul pe spate.
– Ieh! Băiat bun, dar câteodată se poartă aşa de curios că te întrebi dacă nu cumva îi lipseşte vreo doagă., răspunse Simeon, apoi îl strigă cu sarcasm: Iosife, hai acasă că a fiert mă-ta laptele!
– Bă, nu râdeţi de bietul copil, interveni al treilea, că vă bate Dumnezeu! Nu aveţi milă de el de parcă aţi fi câini. E şi el sărac şi copil al nimănui de s-a aciuat pe lângă noi. Mai degrabă, hai să vedem ce se întâmplă cu el. O fi având febră sau cine ştie ce se întâmplă cu el”. Când se apropiară de el, Micul Botezător se aşeză în genunchi şi ridică braţele în extaz:
– Uite, acolo sus! Vedeţi? Deasupra măslinilor. Cei trei priviră în direcţia arătată de Micul Botezător, apoi unul către altul, apoi din nou deasupra măslinilor.
În vremea aceasta, ceilalţi ciobani ieşiră din stână treziţi de lumina neobişnuită a lunii cât şi de discuţiile celorlalţi din mijlocul câmpului. Ilie, spirit practic, presupunând că e vreo dihanie venită la oi sau ceva neobişnuit se întâmplă şuieră scurt şi câinii într-o clipă fură înaintea lor. Până să ajungă ciobanii în mijlocul câmpului, câinii ajunseră lângă Iosif. Stăteau cuminţi pe picioarele din spate şi se uitau în aceeaşi direcţie unde priveau păstorii.
– Drăguţule Doamne!, zise Ilie privind cu mirare pe cei îngenuncheaţi. Dar ce-i cu voi? Ce se întâmplă aici?
– E un înger prin împrejurimi, zise unul din cei care stăteau în genunchi.
– Măi, oameni buni, v-aţi pierdut minţile? Ce înger? Nu vedeţi că e lună plină?
– Uite, acolo sus, deasupra măslinilor. Vedeţi lumina aceea? Priviţi în direcţia unde se uită câinii.
– Parcă e ceva ca o lumină aurie care pulsează, dar poate o fi luna.
– Eu nu văd nimic.
– Nici eu.
– Iosife, spune şi nouă cu cine vorbeşti?
– Cu el. Nu-l vedeţi?
Câinii se ridicară în picioare ca şi cum ar fi vrut să vadă mai bine şi dădeau din coadă fericiţi. Acesta îi punea pe cei care nu vedeau într-o situaţie destul de neplăcută. Era uşor de negat, dar nebuni nu erau cei care vedeau, ci dimpotrivă. Oamenii pot să înnebunească sau să li se năzărească ceva sau să mintă, dar ce faci cu bietele animale, curate în faţa lui Dumnezeu? Câinii vedeau şi ei ceva…
Ciobanii, care nu vedeau nimic, priviră la cei care afirmau că văd şi, crezându-i că halucinează, întoarseră spatele, dând din cap nedumeriţi: „Cu lucrurile astea nu te joci”. Era vorba în popor că cine vede înger, moare. Nu făcură nici măcar câţiva paşi că o lumină puternică le aruncă umbra în faţa lor. Când întoarseră faţa, rămaseră cu gura deschisă. Voiau să ţipe, dar nu puteau, voiau să fugă, dar picioarele nu-i mai slujeau şi îi cuprinse acea frică groaznică din visele de coşmar când cineva rău te urmăreşte şi se apropie de tine încet, încet, iar tu nu poţi să te smulgi ca şi cum cineva te-ar ţine încleştat în nişte chingi de piatră din care nu poţi scăpa. Și îngerul le-a grăit: „Nu vă fie frică! Nu vă speriaţi!” Era o voce atât de melodioasă cum nu auziseră niciodată, o voce care nu era sunet ci, cum aş putea să spun, ca o mireasmă pe care nu nasul, ci inima o sesizează. Stiu că nu se poate ca inima să miroase, dar era ceva ca o mângâiere de lumină. Cu toţii căzură în genunchi. Nu se mai săturau să-l privească. Da, da, sătura este cuvântul, pentru că era o foame a ochiului pe care lumina nu putea să o sature, ca atunci când îmbrăţişezi persoana ce o iubeşti. Nu te mai saturi. Era îngerul îmbrăcat într-o lumină deosebită de cea a becului, a farului de camion sau chiar a lunii sau a soarelui. În noaptea aceea cu lună plină, lumina îngerului lumina o altfel de lumină, care nu-i toarsă cu furca fotonului. Lumina îngerului era iubirea pe care o simţeai fizic. Respirai şi miroseai lumina aşa cum poate miroseau hainele lui Dumnezeu când Adam I-a adormit în poală. Îngerul părea un tânăr, cu un stihar alb şi orarul încrucişat de pe umeri era de aur curat ţesut din primul răsărit al soarelui încercat timid, pentru prima dată de-a firea timpului, pe coama raiului. Ciobanii uitaseră ţarcul oilor deschis şi acestea veniseră şi ele să vadă îngerul. „Nu vă spăimântaţi!”, zise a doua oară îngerul desfăcându-şi aripile, un mod de a le arăta ciobanilor dragostea, esenţa iubirii, mireasma creaţiei pure, acea mireasmă care încă îşi mai aminteşte de vocea Creatorului. Deasupra măslinilor aripile lui întinse luminau dragoste, acea lumină pe care omul ar fi putut să o vadă, dacă nu şi-ar fi pierdut acea vedere, numai din privorul atomului unde grosimea materiei se subţiază atât de mult că încă mai poţi auzi în spatele electronului ecoul Creatorului.
Fiat lux! Dar ce fel de lumină? Că timpul nu era, iar soarele şi luna încă nu fuseseră slobozite la păscut. Din prima lumină a creat pe îngeri şi inima omului, iar din cea de a doua aripa la păsări şi mintea la om. Dar cum să vezi dragostea? Cum să vezi acea lumină care se arăta ciobanilor în lumină? Unul din păstori îmi povestea că era o lumină care mereu se începea ca lumină, veşmântul lui fiind ţesut parcă dintr’un nor de licurici care se aprind şi se sting, având strălucirea soarelui, dar strălucire care nu oboseşte ochiul, ci dimpotrivă face din ochi potir născător de altfel de lumină. Acum ciobanii nu puteau să se mişte nu din cauza fricii de noapte, ci din cauza aripilor de lumină deschise în semn de veste bună. Parcă ar fi ieşit din ei înşişi şi se hrăneau din extaz, fiecare fibră vibrând de lumină – de acea dragoste prin care inima poate vedea chiar lumina cea neînserată.
– Iosife, şopti bătrânul Ilie la urechea Micului Botezător, întreabă-l tu ce vrea de la noi, că mie mi-e frică!, dar îngerul îi citi şoapta înainte de a fi rostită.
– Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că astăzi vi S-a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.
– Iosife, îndrăzneşte şi întreabă-l ce vrea să spună? Să ne dea un semn să înţelegem şi noi, şopti din nou Ilie privind, temător, cu coada ochiului spre înger.
– Un semn? Acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle, şi cu vârful aripei arătă pe cărarea dintre măslini care cobora spre Betleem. Apoi, îngerul coborî şi mai aproape, îşi strânse aripele ca o lebădă şi îşi aplecă bărbia de piept ca şi cum s-ar fi rugat împreună cu păstorii, oile şi câinii. Ciobanii se aplecară până la pământ. Când nu mai auzi vocea îngerului, ridicară capul, dar acesta dispăruse. Îl căutară cu privirea şi spre mirarea lor văzură în locul stelelor şi lunii mii şi mii de cete îngereşti care se roteau până în străfundurile cerului şi lumina lor era cântec. Păstorii, cu oile şi cu câinii, îşi roteau ochii de-a lungul şi de-a latul cerului care era de un albastru atât de intens, de parcă ar fi fost seninul fără de fund al cerului de vară.
– Eu am venit să stau cu voi numai un timp, zise în cele din urmă Micul Botezător. Să mergem şi să ne închinăm şi noi Pruncului.
De multe ori noaptea, în jurul focului, discuţiile dintre Micul Botezător şi ciobani deveneau atât de aprinse că trebuia să intervină Moş Ilie să liniştească pe zeloţi care aproape că erau gata să sară cu cuţitele la Micul Botezător când argumentele lor ţipate se refereau la venirea în lume a lui Mesia.
– Și ce fel de Mesia aşteptaţi voi?, întreba Micul Botezător.
– Pe cel promis de prooroci. El ne va libera din robie. Și nu numai atât. Atunci să vezi răzbunare., sărea cu răspunsul Simon Zelotul.
– Or să plătească şi laptele supt de la mă’sa, completa cu sete Veniamin. O să dărâmăm Roma piatră cu piatră, o să le luăm tot aurul, o să le necinstim nevestele în faţa lor şi pe mamele lor, născătoare de năpârci, şi pe fiicele lor, şi nepoatele lor şi tot neamul lor de curve.
– Dinte pentru dinte!, zise unul.
– Ochi pentru ochi!, completă altul.
– Ce dinte, ce ochi?, replică enervat Simon. Loveşte-i la cap ca pe şarpe, să le zboare creierii pe Capitoliu şi stârvurile lor spânzuraţi-le pe cruci, sute de cruci, mii de cruci. Să nu se mai vadă soarele deasupra Romei de mulţimea corbilor şi vulturilor, păsările lor dragi pe care le-au închipuit în aur şi argint.
– Și după ce vor termina cu cadavrele, tot vulturii lor din stemele lor, atât de trufaşe, să le croncănească pe leagănul urmaşilor lor. Și va zice Mesia: „Blestemată să fie Roma!” şi noi vom răspunde: „În vecii vecilor. Amin”, „Blestemate să fie ruinele ei!”, „În vecii vecilor. Amin!”, „Blestemate să fie oasele lor, vatra şi cenuşa.”, „În vecii vecilor. Amin!” Acum ai înţeles, cap sec, pe cine aşteptăm? De câte ori să-ţi repetăm despre împărăţia lui Mesia? Acum ai înţeles, ori iar ai să mai scoţi din traistă vreo bucată de piele?
Am uitat să vă spun că atunci când a venit Micul Botezător avea în spate o traistă plină cu pergamente. Pe când dormea, zeloţii au vrut să cerceteze ce ascundea în traistă şi au găsit nişte bucăţi de piele. Nici măcar nu erau curate, ci aveau tot felul de semne scrise. Cum nu ştiau să citească, le-au dus speriaţi curelarului din oraş, iar acesta i-a liniştit că nu e niciun fel de vrăjitorie, că bucăţile de piele sunt pergamente scrise pentru a fi citite şi că nu sunt bune nici pentru sandale, nici pentru hamuri, nici pentru curele pentru că sunt prea subţiri ca să poţi face ceva din ele.
– Pot să scot?, întrebă calm Micul Botezător.
– Să vedem, după ce ţi-am închis gura, ce poţi să mai zici.
– Nu eu, ci el zice aşa: „…noi L’am văzut, dar El n’avea nici chip, nici frumuseţe. Ci îi era chipul nevrednic de cinstire şi mai prejos decât acela al fiilor oamenilor. El era om în suferinţă…”
– Ce? Cum să nu aibă chip şi frumuseţe? Mesia cu chipul nevrednic de cinstire? Mesia om în suferinţă? Nu ţi-e ruşine? Ce citeşti tu acolo? Cine a zis aşa ceva?
– Dă-mi voie. „El păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, dar noi Îl socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri şi necaz. El pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era şi noi prin rana Lui ne-am vindecat. Noi toţi, ca nişte oi ne-am rătăcit, iar Domnul pe El L-a dat pentru păcatele noastre. Din pricina chinului El nu-Și deschide gura; ca o oaie la’njunghiere s’a adus şi ca un miel fără de glas în faţa celui ce-l tunde, aşa El nu-Și deschide gura…”
– Stai, stai, stai… Uşurel, uşurel că ai luat-o razna şi tu şi ăla din care citeşti, interveni Simon Zelotul. Cine-o fi ăla nu contează, dar bate câmpii. Ascultă, Iosife, spuse Micului Botezător încercând să-şi păstreze calmul, tu eşti cu noi la stână de o grămadă de vreme, aşa că poţi să-ţi dai seama de inepţiile debitate de acest ins, o înşiruire elegantă de nonsensuri. Bre, omule, cum poţi să fii atât de tâmpit şi să încurci borcanele în felul ăsta? Se cunoaşte că e de pe la oraş. Până când şi un copil din satul nostru ştie că mielul se junghie şi oaia se tunde. Cum ai putea, spune-mi şi mie, cum ai putea să tunzi mielul? Cine a scris nerozia asta?
– Unul pe care voi l-aţi tăiat cu ferăstrăul.
– Bine i-a făcut pentru că şi-a meritat soarta. Și-a băgat nasul unde nu-i fierbea oala. Nu-i aşa?
-Nu-i aşa. Și iată de ce. Se vorbeşte aici de Mesia ca despre Servul Domnului care va fi răstignit pe cruce pentru păcatele noastre.
– Dumnezeu răstignit? Hai, c-am mai auzit ceva! Cine-a zis asta?
– Isaia. Proorocul nostru care a cunoscut păstoritul poate mai bine decât Amos, dar care a cunoscut şi obiceiurile altor neamuri păgâne. Acum vreo câţiva ani am fost de faţă şi am văzut pe romani cum pregăteau mielul. Întâi l-au tuns cât au putut. Zbiera sărăcuţul de miel de ţi se rupea inima. Văzând cum este umilit, am chemat de o parte pe centurion şi l-am întrebat de ce fac aceasta şi mi-a răspuns că nu vor friptura să miroase a păr. I-am întrebat din nou de ce nu-l junghie şi apoi să-i scoată pielea aşa cum facem noi.
Mi-a răspuns că nu e pe gustul lor. Deci Isaia vorbeşte de Mielul lui Dumnezeu care înainte de a fi răstignit, trebuia să fie batjocorit şi umilit cât mai mult cu putinţă. Când Iosif, adică Micul Botezător, făcu o pauză Simon, în loc să spună că a înţeles ceva, ridică mâna dreaptă în sus şi strigă:
– Moarte Romei!
– Moar-te Ro-mei!, strigară toţi în cor. Moar-te Ro-mei!, moar-te Ro-mei!
Nimeni nu observă că focul adormise cu botul în câţiva tăciuni şi nimeni nu observă când Micul Botezător plecă din mijlocul lor dând din cap cu amărăciune că nimeni nu a înţeles nimic. Se reîntoarse cu un braţ de lemne. Se făcuse straja a treia şi era rândul lui.




SC NTEILE LUI DR. MORPHY

Și existenţa şefului de la moara electrică era destul de suspicioasă pentru că erau atâtea departamente sub conducerea Dr. Anestezist T.A. Natos, că nimeni nu le ştia exact numărul şi specialitatea. Specialitatea aţi zis? Morphy, cum îi spunea în intimitate Jefferson Salamander, lucra de câteva decenii bune în realizarea omului multilaterar dezvoltat. Cea mai mare specialitate a omului nou era ascultarea, supunerea şi încadrarea în sistemul morphyc. A te supune lui Morphy era suprema înţelepciune care ilumina pe fiecare individ cu forţe progresiste dându-i versatilitatea de a fi apt în orice profesie ce i se comandă. De exemplu: la ce i-ar trebui unui lemnar sau pietrar studii speciale pentru a excela în elita militară? Supunerea la ordinul de sus este suficient. Pui mâna pe bâtă, sau pe piatră, sau pe bardă, sau alte instrumente profesionale şi-i dai duşmanului în cap. O singură moarte îi ajunge. Nu? Și totuşi nu era chiar aşa de simplu. Prostimea şuşutea că şeful morii electrice ar fi făcut parte din soborul marilor vrăjitori, care aveau un statut aparte, depinzând direct de Dr. Morphy. Vrăjitori? Vedeţi? Aşa se întâmplă cu habotnica prostime când e infectată de libertate şi începe a gândi. Omul nu poate gândi de unul singur. El e făcut ca altcineva să gândească pentru el. Când gândeşte de unul singur începe dezastrul. Insulta de vrăjitori era adusă celor mai aleşi fii al partidului morphyc. Aceşti oameni de ştiinţă căutau să făurească o lume nouă: fără bătrâni, fără schilozi, fără copii, fără bolnavi, o lume frumoasă, perfectă, nemuritoare, o rasă ajunsă la puritatea omului nou. Experimentele pe animale dăduseră rezultate de neimaginat de care era mândru şeful morii electrice. Se creaseră rase noi de porci pentru toate trebuinţele. Erau porci pentru transplant şi steam cells… Se înlocuia omului dublura organului uman cu o dublură porcină. Rezultatele au dus la mărirea longevităţii şi a potenţei virile, omul rămânând mereu tânăr la nivelul vârstei porcului. Apoi erau rase de porci dietetici. Prin cercetările secrete efectuate direct sub îndrumarea Dr. Morphy prin consumarea porcului dietetic au fost eliminate leucemia şi toate felurile, aţi auzit bine, toate felurile de cancer. Apoi erau rase de porci dietetici care vindecau bolile psihice: superstiţii, religie, inhibiţie, sindromul etic etc. Consumarea porţiei prescrise, de exemplu, te vindeca de obscurantism şi antifreudism că te simţeai confortabil să faci sex în piaţa publică sau oriunde cu orice fiinţă umană sau animală, ba chiar să nu mai fii inhibat de nenorocitul sindrom oedipian din predicile lui Freud.
Manipularea genetică a creat o rasă de porci cu toate calităţile care nu puteau fi înmănuncheate de un poliţist de rând. Erau nişte porci zdraveni, mai mari decât boii sau taurii. Aceştia se ocupau nu numai de bunul mers al cetăţii: nerespectarea vitezei sau colectarea impozitelor, ci şi toată ordinea morphycă. În vreme ce poliţia secretă fusese creată dintr-un soi de porci atât de mici că intrau chiar prin microfoane, poliţia văzută era într-adevăr văzută. Atât erau de mari că nu încăpeau mai mult de doi pe stradă. Dintr-o singură răsucitură de coadă îţi zbura jumătate din casa zidită fără permis. În timpul liber, de plictiseală, intrau prin muzee şi biserici şi mâncau icoane.
Cea mai mare realizare a manipulării genetice a fost crearea lui Steven Hoggi. Acest porc era atât de mare că i-au construit, prin remodelarea a trei camere, un salon imens în faimoasa clădire a Academiei de Stiinţe Normale şi Paranormale. Despre transplanturile de creier uman în craniul lui Steven Hoggi sau cum a fost creat acest monstru, nimeni nu ştia, în afară de Dr. Anestezist T.A. Natos. Când Jefferson Salamander l-a întrebat pe Morphy despre Steven Hoggi, acesta i-a răspuns entuziasmat că prin reuşita experienţei omenirea a sărit cel puţin trei, patru epoci în viitor. „Jeffy, ştii ce face Steven Hoggi acum?“, îl întrebă Dr.Morphy. „Nu ştiu” răspunse acesta. „Doarme, Jeffy, auzi?, doarme. Fără de morfină, auzi? Acum am ajuns prin ştiinţă să dominăm lumea. Am corectat degenerarea evoluţiei umane care o luase hăisa prin copaci spre maimuţe. Am ajuns la prototipul adevărat al omului. Steven Hoggi poate răspunde acum la toate tainele lumii.”
Conferinţa de presă a Dr. Anestezist T.A. Natos a fost pregătită la înălţimea piscului acestei descoperiri epocale. Toate ziarele, posturile de radio şi televiziune erau de faţă. Se transmitea direct din Gadara. Pentru prima dată întreaga lume vedea pe micul ecran pe Steven Hoggi, întruparea reală a geniului uman. Nu era om pe suprafaţa pământului să nu stea cu sufletul la gură aşteptând extraordinarul eveniment. Și iată-l, în sfârşit, pe Steven Hoggi! Pe fundalul de pluş roşu dormea, în fund, marea realizare a veacurilor. Era un monstru imens şi realizat fără prea multă grijă estetică. Părea un morman de grăsime, iar capul în loc să-i stea ţanţoş îi atârna ca o pungă imensă cu ochii cârpiţi pe dos. Cele două picioare din faţă erau aşa de strâmbe că păreau două litere de SS. În faţa lui, îmbrăcaţi în uniforme, cu belciuge de aur în nas şi urechi, erau interpreţii lui Steven Hoggi. Acesta, posedând toată ştiinţa lumii, avea nevoie de translatori. Dr. Morphy îi punea cele mai grozave întrebări la care imensul porc după lungi aşteptări grohăia pe nas, într’un mod gutural: „gâor-gâor”, monosilabe care conţineau atât de multă şi profundă filosofie că bieţii interpreţi se lungeau uneori până la jumătate de oră. Trebuia să ai urechea atât de bine formată ca să poţi deosebi nuanţa chiar de o zecime de decibel de care depindeau sensurile care se revelau umanităţii pentru prima dată. Aşa fu cazul când Dr. Morphy l-a întrebat dacă există Dumnezeu. După ce a fost scărpinat pe burtă de două ori, Steven Hoggi ar fi răspuns ceva aşa de greu de tradus că interpreţii s’au aprins la ceartă fiecare argumentând ba că a zis că există, ba că a zis că nu există. A trebuit Dr. Morphy să-i liniştească punând întrebarea din nou, rugându-l să nu mai folosească dialectul, iar după vreo zece minute: evrica! Steven Hoggi a rostit numai un singur „goâr”, dar pe o tonalitate atât de uşor de tradus că amândoi interpreţii vorbeau simultan: „Nu există Dumnezeu! Eu sunt dumnezeul vostru!” la care toată lumea a rostit un “aaaa” de adâncă reverenţă şi căzură în genunchi închinându-se porcului. Dr. Morphy mulţumi tuturor şi apăsând pe un buton toate difuzoarele şi amplificatoarele transmiteau mesajul de felicitare, pe viu, chiar de Jefferson Salamander.
Astfel, omenirea a intrat pe un nou făgaş. Din religia lui Marx rămăsese numai opiumul pe care Dr. Anestezist T.A. Natos a propus să fie legalizat şi de fapt nici nu era nevoie că era folosit oricum şi de toată lumea. Pentru prima dată erau eradicate superstiţiile religioase care făcuseră atât de mult rău omenirii care avea acum în mijlocul ei un Dumnezeu adevărat în carne şi oase. Întrebat fiind Steven Hoggi care ar fi dorinţa lui, interpreţii au tradus pe cei trei “goâr” printr’un adevărat catehism ce trebuia pus în aplicare imediat. Crăciunul trebuia să dispară din dicţionare, înlocuit cu „Sărbători de Iarnă”. Întoarcerea la tradiţiile vechi ale strămoşilor – ca Sărbătorirea Porcului de Iarnă. Brazii de Crăciun se vor numi brazi de sezon, iar modul de adresare în perioada Sărbătorilor de Iarnă să fie simplificat la „salutări de sezon”. Colindele să fie îngăduite numai acelea cu Porcuşorul (Mâine anul se-noieşte/ Porcuşorul se trezeşte…”, cu Moş Gerilă şi cu Scrofiţa Roşie.
Lumea se porcea văzând cu ochii, mulţi, din exces de zel, îşi făceau operaţii estetice să samene cât mai mult cu Steven Hoggi şi nu vedeai tânăr care să nu poarte belciug în nas, în urechi pe limbă sau pe buric. Pentru prima dată, căcănarii au fost forţati să organizeze Parada de Iarnă sub pretextul că ar avea mai mult timp liber. Șeful sindicatului lor s-a opus, vociferând cât a putut şi explicând cu intervenţii pipărate de „O, shit” şi „porkshit” că muncitorii lui sunt extenuaţi cu muncile de propagandă şi mai ales cu uciderea Micului Botezător. Numai de la Steven Hoggi se duceau zilnic două, trei camionete de material şi aruncate în apele Micului Botezător, plus scursorile şi resturile de la abatoare şi de la sucursalele morii electrice, dar nimeni din partea Departamentului nu a putut fi convins. Nici măcar explicaţiile că oamenii nu s-au modernizat cu întoarcerea la natură pentru necesităţi mai puţin dialectice şi că încă folosesc W.C.-urile nu au ajutat la nimic, iar sindicatele nemaiavând loc de întors, au mai răbufnit vreo câteva interjecţii profesionale de „o, shit” şi au cedat urgent, observând că spre ei se îndreptau în uniforme slujitorii legii. Dacă pe stradă abia încăpeau doi, în sala de şedinţă intrară unul după altul, fiecare porc în uniformă arătându-şi cu subînţeles dinţii albi şi frumoşi de mistreţ.
Râmaru, că acesta era numele şefului de sindicate, era încă temut de pe vremea când veniseră la putere oamenii lui Jefferson Salamander. Fiind unul din pionierii porcizării forţate ajunsese atât de mare că din umbră conducea şi pe Irod, deşi apărea ca un neobservat sfetnic şi maestru de ceremonii. Și a fost un incident despre care se povesteşte la Roma până în zilele de astăzi. La Ierusalim sosea din partea Romei vestitul Pilat din Pont. Pregătire, tam tamuri, gărzi militare în procesiune, etc. etc. Irod îl întâmpină după toată rânduiala, etc. etc. şi urmează apoi banchetul de bun venit şi toasturile. Râmaru, sau sorbise mai multe toasturi pe ascuns, de bucurie, sau a încercat să forţeze nota, sau a fost prea plin de sine, sau naiv, sau cine ştie ce, a c-am luat-o hăisa că bietul Pilat a rămas cu gura căscată la toastul înflăcărat al lui Râmaru: „Pentru Majestatea Sa, Pilat din Pont, cel mai mare porc din lume şi Claudia scroafa…”, dar nu pentru mult timp. Întorcându-se la dreapta, îşi goli cupa în obrazul lui Irod, apoi o aruncă în mijlocul sălii de banchet şi ieşi, în vreme ce gărzile lui îl şi legaseră pe Râmaru. I-a trebuit mult timp lui Irod să îndrepte cumva, cumva situaţia, dar Irod nu l-a iertat niciodată cum ne arată cronicile vremii, cât despre Râmaru, ce să mai zic? Irod l-ar fi pus la închisoare de i-ar fi putrezit osicioarele acolo, dar au intervenit oamenii lui Jefferson Salamander şi a fost trimis la moara electrică, şef de sindicate pentru căcănari şi redactor şef la „Carnetul Instigatorului”, ceea ce nu era chiar aşa de rău cum s-ar fi aşteptat lumea.
Parada Sărbătorilor de Iarnă trebuia să fie cel mai mare eveniment al anului, prilej de a sublinia descoperirea epocală a Dr. Anestezist T. A. Natos. Se făcuseră tot felul de panouri cu mesaje progresiste, tablouri imense cu Dr. Morphy şi evident cu Steve Hoggish. Școlile aveau zile libere pentru pregătirea şi participarea la paradă, fiecare instituţie îşi împodobeau cât mai frumos carele alegorice, carele blindate, orchestre, măscărici, apoi în uniforme porcii mai mari decât boii şi caii care se puteau vedea de pretutindeni mergând în marşul majestos, nu lipseau nici lemnarii, nici pietrarii, nici crâşmele, spitalele, abatoarele, Academia de Stiinţe, moara electrică etc. etc. Tema de paradă era mândria omului modern, reîntors la natură, frumuseţea nudică a corpului omenesc. Se aşteptau sute şi sute de mii, poate peste un milion de participanţi, dacă lucrurile ar fi mers după planul propus. La orice lucru intervine câteodată un „dacă” şi astfel s-a întâmplat şi cu parada.
De ani şi ani de zile lemnarii, pietrarii şi toţi din ţinuturile acelea nu mai mâncaseră pâine şi începuseră să se porcească. Toma Moraru de la Poiana Mărului rămăsese aproape singur şi ar fi pierdut totul dacă nu ar fi avut clienţi pe pescari şi contractele cu ostaşii romani. Când lupta împotriva Morarului a devenit mai acerbă, când Micul Botezător nu a putut fi omorât sau „adormit” cum promitea Dr. Morphy, a apărut Marele Botezător care a început să ţipe la oamenii lui Jefferson Salamander ca la nişte zdrenţe: „Pui de năpârci, veniţi încoace să pun mâna pe voi. Cine v-a păcălit că veţi scăpa de mânia ce va să vie? Iată securea stă la rădăcina pomului!”
„Această neobrăzare nu se poate tolera”, ţipau cu aroganţă la Irod oamenii lui Jefferson Salamander. „Fă ceva, sau îţi pierzi tronul!” „E nebun! E sfânt! Voi nu înţelegeţi? E proorocul! Toată lumea e cu el şi chiar şi mie mi-i frică de el. Să vedeţi cum ţipă la mine, mai rău de parcă aş fi un gunoi. De ce nu-i faceţi voi ceva? Mai sunt atâtea locuri libere în Casa Leproşilor, nu aveţi nici o idee?” Și necazurile acestora cu Marele Botezător au devenit floare la ureche. Acesta i-a ameninţat că o să vină unul şi mai mare decât el, atât de mare că el se consideră că nu e vrednic să-I lege nici măcar cureaua de la sandale. Și iată că acesta a venit şi e urmat de toată lumea. Tema preferată a lui este despre pâine. Singura lui rugăciune pe care I-a învăţat pe oameni e să ceară pâinea cea de toate zilele. El însuşi se identifică a fi pâinea ce s-a pogorât din cer. Culmea enervării oamenilor lui Jefferson Salamander a fost când au aflat că lemnarii, pietrarii şi cei din ţinuturile învecinate s-au dus după El ca să-l asculte şi ceea ce e de necrezut le-a dat la toţi să mânânce pâine, dar nu la zece, o sută, o mie, ci la zece mii de oameni. Au mâncat lemnarii, au mâncat pietrarii, au mâncat toţi din ţinuturile învecinate şi i-au prins dorul de pâine, de vremurile de demult când casa mirosea de aburul sfânt al pâinii frânte. Crâşmele au început să aibă clienţi mai puţin, pietrarii erau chemaţi să zidească pe ascuns cuptoare noi sau să repare pe cele ruinate, copiii se întorceau la părinţi, abatoarele s-au rărit, moara electrică lucra tot mai rar, în schimb la Poiana Mărului oamenii făceau coadă la măcinat făină de grâu. Și-au adus aminte că vine Crăciunul când se făceau colaci şi covrigi şi cozonaci şi copiii colindau la fereastră nu cu Porcuşorul şi Scrofiţa Roşie, ci altfel de colinde, şi-au început să se trezească de parcă ar fi trăit un vis urât.
Parada Sărbătorilor de Iarnă la care începuseră pregătirile încă din timpul verii a luat o întorsătură neaşteptată. A rămas numai Râmaru şi Dr. Anestezist T.A. Natos. Trebuia să se meargă în cetatea Gadara unde deja se construiseră tribunele, dar rămăseseră numai puţini. Defilarea avea în frunte pe Dr. Morphy, iar în spate pe Râmaru şi o parte din oamenii lui Jeferson Salamander. Chiar fără sutele de mii de spectatori, trebuie să recunoaştem că defilarea era magnifică. Imaginează-ţi turme şi turme de porci curgând pe zeci şi zeci de kilometri, de toate culorile, de toate mărimile. Ore şi ore au trecut până când Dr. Morphy fluieră din ţignalul de paradă oprirea. Pe drumul ce ducea spre tribună venea Iisus împreună cu pescarii. „Asta e prea mult!”, îşi zise Dr. Morphy trântindu-se la pământ, muşcând din ţărână, făcând spume la gură şi scoţând nişte sunete care nu erau nici de porc, nici de pasăre, nici de leu sau toate la un loc. „Care e numele tău adevărat?” întrebă Iisus pe Dr.Morphy. „Legiune”, răspunse acesta. Și după nişte zvârcoliri ca ale unui şarpe pe jar se opri. Demonii intrară în porci, iar porcii se prăbuşiră de pe faleză, în apele mării, până când nu a mai rămas niciunul. Oamenii lui Jefferson Salamander, în frunte cu Râmaru, se opriră tremurând de frică în faţa lui Iisus:
– Pleacă de la noi şi din ţinuturile noastre!
Dr. Morphy se ridică de jos, privi spre ei, apoi spre Iisus:
– Poţi să mă iei şi pe mine cu Tine? Te rog frumos, dă-mi şi mie puţină pâine!




DUPĂ DEFILAREA DIN GADARA

Poate că moartea Micului Botezător nu ar fi fost departe dacă nu intervenea incidentul, de ce să ocolim?, calamitatea şi catastrofa ce se abătuse ca din senin asupra locuitorilor din ţinuturile gadarenilor şi gherghesenilor. Pe vremea aceea, gadarenii înălţaseră o mândreţe de cetate la care toţi locuitorii pietrarilor şi lemnarilor luaseră parte la ridirea ei. Prosperitatea gadarenilor a venit după istorica luptă cu gherghesenii în care ultimii, duşmanii cei mai de temut, au fost înfrânţi de coaliţia gadarenilor, lemnarilor şi pietrarilor. Nomazi erau gherghesenii, locuitorii din corturi, fiii atotputernicului Gherghesa, cuceritorul lumii. Numai străinii îi numeau locuitorii corturilor. De fapt în corturi erau haremurile în care femeile, după fiecare victorie aduceau amforele cu vin şi toate plăcerile orientului din fluier şi coapse amirosind a pelin şi îmbătătoare înflorire de lună pe ape. În rest, bucătăria lor era carnea crudă, frăgezită sub şea. Dormeau pe cai în dulcele ropot de copite, visau pe cai neîntinse stepe, cetăţi şi aurul lor şi mai ales flăcările cetăţilor înfrânte. Ce sentiment, ce beţie creau pădurile de flăcări, un iad care îşi înălţa până la ceruri gâturi de balauri şi de pretutindeni se auzeau ţipătul nemernicilor ce trebuiau arşi şi a pruncilor ce nu ar fi trebuit să se nască. Gherghesenii urlau ca lupii flămânzi după fiecare victorie a nopţii spre altă victorie, în frunte cu arhistrategul Gherghesa, stăpânitorul Asiei şi biciul lui Dumnezeu. De multe ori s-au luptat cu gadarenii, le-au jefuit împrejurimile, le-au dat foc grânelor gata de secerat, dar niciodată nu au putut să-i înfrângă. Și cetatea Gadara avea turnuri poleite de aur şi ape răsfăţate până la cer şi toate ţările Răsăritului vorbeau de strălucirea, frumuseţile şi bogăţiile ei. Pe vremea aceea erau păduri de stejar, dumbrăvi de la începutul lumii adormite la margini de poiene mănoase, uitate şi nebănuite de nimeni în afară de robii gadarenilor şi aceştia uitaţi de soartă şi lume, născuţi lângă scroafe, din tată în fiu păzitori de porci.
De nimeni nu avea frică atotputernicul Gherghesa în afară de dumbrăvile de stejar ale gadarenilor. Necunoscute erau legile lor, dar mai ales, drumurile şărpeşti ale lor, care se surpau dintr-o dată la strigătul unor zei care mugeau din măruntaiele cleioase ale prăpastiei, flămânde de carne crudă de cal şi călăreţ. Știa Gherghesa, atotputernicul, de acestea şi de aceea, cu trei zile înainte, a trimis iscoade, fără să bănuiască în mândria sa că ar putea cineva să se îndoiască de atotputernicia lui, când înseşi stelele cerului tremurau când arunca fierbând de beţie cu ultima ulcică băută în mijlocul lacului pe care abia înfloriseră toporaşii albi ai primelor stele. Iscoadele l-au trădat, iscoadele s-au întors, iscoadele l-au dus pe drumul de pe malul cel mai înalt şi abrupt al falezei. Și împreună cu iscoade cu tot, atotputernicul Gherghesa a fost vânat şi prins cu juvăţul ca o sălbătăciune, atotputernicul Gherghesa care băuse trei zile şi trei nopţi în şir cu Satan care-i turna în pocal: „Bea, Gherghesa, cel mai mândru fiu al bătrâneţelor mele, bea împreună cu mine vrednicule moştenitor al pustiurilor mele…” Iar Gherghesa îi răspundea: „Bea sânge, că de aceea te-a aruncat Dumnezeu din cer, că ajunsesei duh gălbejit şi lepădătură, dar bea acum cu mine, sânge mă, să te fac Dumnezeu şi pe tine…” Dar după trei zile şi trei nopţi s-a trezit că e târâit prin ţărâna amestecată cu sânge şi vinul vărsat din cupa în care Satan, în hohote, încă mai turna peste cai şi peste foştii călareţi. Gherghesa, pus în cuşcă, apărea în fruntea oştilor gadarenilor, purtat pe umeri, ca pe o pasăre rară. O parte a armatei, cal şi trufaş călăreţ, pluteau în valurile mării, iar de grosul armatei avuseră grijă lemnarii care pregătiseră defileul morţii pentru „defilare”: copacii de pe amândouă povârnişurile erau tăiaţi mai mult de jumătate şi gata de răsturnat în baricadarea drumului, iar de sus pietrarii îi aşteptau pe lemnari să-i ajute la urnirea şi prăvălirea stâncilor. Aşa povestesc cronicile vremii despre amalgamarea gadarenilor şi gherghesenilor şi despre vremurile de glorie când lemnarii şi pietrarii li se alăturaseră înainte de catastrofa când un grup de pescari din Galileea, pentru prima dată, a ajuns pe drumurile umbrite de stejarii seculari de la poalele cetăţii Gadara. Aici trebuia să aibă loc defilarea şi măreaţa paradă a realizărilor istorice la piscul ştiinţific de modificare genetică a lumii după sistemul revoluţionar al Dr. Anestezist T.A. Natos, sistemul morphic când omul de ştiinţă ajunsese atât de aproape, să corecteze întreagă evoluţie exact acolo unde lipsea, mult căutatul de sute de ani, faimosul El Dorado – „the missing link.”
Era prea frumos ca să fie şi adevărat şi o nouă Atlantidă se scufunda. Lumea se infectase de gustul pâinii alunecând dezastruos spre distrugerea ei. Cel care a zis că e Pâinea ce s’a pogorât din cer nici măcar nu avea armată. Și totuşi cu nişte pârliţi de pescari pe care nimeni nu ar fi dat doi bani, făcătorii de pace, iată-i dintr-o dată că li s’a urcat la cap că sunt fiii lui Dumnezeu. Fiul unui lemnar, un dulgher necunoscut din Nazaret, un nimenea oamenilor de care toţi lemnarii le e ruşine să spună ca e din breasla lor, cică e Dumnezeu. Și totuşi aceşti neisprăviţi, făcătorii de pace, ne-au cucerit: fără sabie, fără suliţă, fără platoşă, fără cuţit, nici măcar cu mrejele lor. Dar cine este Fiul Lemnarului? „Cu domnul demonilor faci minunile acestea şi scoţi pe demoni”, I-au strigat vrăjitorii lui Jefferson Salamander. Fiul Lemnarului a ridicat mâna într’un mod interogativ: „Ce împărăţie va sta în picioare când domnul demonilor cu mâna lui îşi dărâmă împăraţia demonilor?” „De ce nu l-aţi prins, de ce nu l-aţi adormit?“ a ţipat Morphy la gloatele care veniseră să dea raportul. „Nici nu ne-a luat în seamă. Am întins mâinile să-l prindem, dar toată lumea I-a făcut loc. A trecut printre noi şi s-a dus. Nici măcar nu a întors capul.”
Încrâncenata luptă ascunsă dusă de convertiţii lui Dr. Morphy împotriva Marelui Pescar părea cucerită înaintea programatei defilări ce trebuia să aibă loc în faţa scenelor de la porţile cetăţii Gadara. Cum a decurs? Știm. Ce a rămas în urma ei? Poveste lungă şi greu de spus, chiar cronicile vremii neştiind cum să-i depene firul încurcat de la o sumedenie de gheme. Prin amalgamarea gadarenilor şi gherghesenilor se ajunsese la timpul propice ca planurile ştiinţifice ale Departamentului să fie puse în practică. Lumea era acum cu totul schimbată printr-un lucru îngrozitor de simplu: îndepărtarea omenirii de sfera existenţială a pâinii. Când omul uită de gustul duhului pâinii este uşor să-l schimbi să poftească pătimaş spiritul şi spirtoaselor provenite din aceleaşi boabe de grâu. De aici reacţia în lanţ: uruiala hrăneşte porcul şi e materia primă pentru distilerii de alcool, crâşme şi măcelării, fraternitatea omului cu filosofia porcului de a te întoarce la natură, porcizarea dialectică şi fizică cu rezultate extraordinare în domeniul medicinii, fiecare organ uman constatându-se că are o dublură care prin manipulare genetică poate fi folosit prin altoire cu organul porcin ca o cutie de remote control la TV cu sute şi sute de canale. Nemurirea, focul din cer, era acum în mâinile sistemului morphyan. Pe de altă parte, ţinuturile lemnarilor, pietrarilor se schimbaseră şi ele. Arhitectonic casele erau jumătate casă, jumătate grajd, morile electrice, academiile de educare a bătrânilor conform demnităţii ecologice, abatoarele, spitalele şi toate secţiile Departamentului fuseseră comasate în nişte cazarme gigantice în mijlocul unei curţi imense înconjurată de tradiţionala sârmă ghimpată.
Râul Micul Botezător fusese aproape sugrumat de un baraj de ciment, lacul artificial asigurând potenţialul necesar de apă tratată în mod modern cu toate ingredientele necesare experienţelor Dr. Morphy. Nu numai omul trebuia controlat de la Centrală ci întreaga natură cercetată, înregistrată şi programată în sistemul morphyan. Din albia bietului râu care se numea Micul Botezător nu mai rămăsese nimic din frumuseţea de altădată. Duşmanii Micului Botezător reuşiseră să-l învingă, sau aşa se credea. Puţina apă care mai scăpa de la Centrală, noaptea, Micului Botezător abia îi ajungea să-şi adape peştişorii şi alte vieţuitoare care se pusniciseră pe unde nu ajunsese planificarea. Pe unde curgeau valurile cântătoare pe sub harpele despletite ale sălciilor se ridicau munţii de reciclare ai Centralei. Lumea, prin dezorganizarea la care contribuise Micul Botezător, trebuia îndreptată spre organic. Munţii de bălegar deveniseră o sursă dietetică de neimaginat. Bălegarul congelat în laboratoare, tratat după legile secrete ale Dr. Morphy şi cu autograful lui, se vindea în întreaga lume cu preţuri astronomice. Unii spuneau că medical era atât de eficient, producând aşa de multă energie cosmică (au! ne-a luat gura pe dinainte) că era suficient să ţii cutiuţa magică în mână şi-ţi puteai jongla soarta pe toate claviaturile semnelor astrologice. Dacă mai şi gustai din panaceu atunci prindeai energie chiar de la tâţa de la paracosmosului yoghin.
Dar munţii aceştia, zăcăminte pe mii de ani, erau şi producători de absolut totul ce ar putea deveni organic pentru populaţia de alimentaţie organică. Munţi paraleli formaţi din toate deşeurile fabricilor, centrelor ştiinţifice, rafinăriilor, se ridicau acum în adevărate zigurate. Totul mirosea a produse organice şi dietetice, totul se îndrepta se organic. Soarecii erau măcinaţi în tofu, urechelniţele şi viermii, mai ales cei pregătiţi în genul French fries, calibraţi naturopat după sistemul lui Mendeleev, erau o delicateţă la restaurantele cu semiluna de aur din stema Centralei. Atât de mult se sensibilizase fiinţa umană în nouă restructurare a Cetăţii că întoarcerea lui la căile clasice de vieţuire ar fi fost fatală. O mireasmă a unui codru de pini sau brazi, bunăoară, producea un gen de astmă fatală, iar orice produs organic necontrolat genetic cauzau ireparabile alergii şi dereglări psiho-somatice.
Pentru culoarea locală esteticienii ecologici au produs pentru înnărăviţii melancolici gazon sintetic şi copacii care se colorau automat după anotimp de la Centrală, iar esteticienii nutriţionişti îngrijindu-se ca fiecare animal să poarte scutec de cauciuc special prevăzut cu un aparat de absorbţie şi colectare rapidă a valorosului material pentru sursa nutriţiei organice, plus cu un alt aparat special de condensare a gazelor nocive emise de organele de eşapament deficitare ale sistemului gastro-intestinal. Oamenii de ştiinţă au descoperit că lumea mai avea doar un singur pas până fatala dezintegrare în neant. Savanţii au descoperit că animalele cornute şi necornute nu au fost produsul cel mai reuşit al evoluţiei, iar acesta trebuia corectat de omul de ştiinţă. Zgomotul produs prin emiterea gazele biocarbonice ale animalelor ar fi trebuit să ne trezească în faţa cataclismului cosmic al procesului de global warming. Eram, nici mai mult nici mai puţin, pe malul anihilării. De atâta încălzire soarele ne-ar fi pârjolit cu o epocă dialectalo-glacială, statisticile din ultimii ani arătând climatologic că iernile au devenit tot mai afurisite producând calamităţi de răcire a lumii prin încălzire globală. Astfel, evoluţia a putut fi corectată, deocamdată cu o soluţie de bandaj, gazele biocarbonice putând fi captate pentru bioenergie, iar sunetul produs altădată ca un balon care se dezumflă producând unde bio-sono-paracosmice care pot conecta direct pe om cu sursa civilizaţiilor extraterestre.
Și când te gândeşti până unde ajunsese mintea umană prin ţinuturile binecuvântate cândva de vitalitatea speciei umane ale Prea Puternicului Gherghesa şi fratele lui de peste ani vestitul Dr. Anestezist T.A. Nathos, pe care Jefferson Salamander îl alinta cu drăgălăşenie „micuţul meu Morphy”. Totul era prea frumos şi iarăşi nu a putut să fie …adevăratul drum spre El Dorado – the missing link…


MICUL BOTEZĂTOR ȘI POIANA MĂRULUI

După întâlnirea cu pietrarii şi dulgherii Micul Botezător plecă spre albia lui de acasă. În drum se abătu prin păduri să viziteze un izvor despre care auzise că e cel mai fericit, cântând dintr-un şipot şi vara şi iarna. Ocoli câteva dealuri şi la poala muntelui îl găsi într’adevăr. Era atât de linişte că numai păsările se auzeau şi din când în când vântul prin frunzişul umbros al boltelor de fag.
– Eşti tu fericit, îl întrebă direct Micul Botezător.
– Noi, apele munţilor, nu suntem nici fericite, nici nefericite. Numai oamenii pot fi fericiţi, dar cei mai mulţi nu o cunosc pentru că o caută precum câinele care fuge după propria lui coadă ca să o prindă. Poate Ilie, sihastrul acela ocolit de vreme, poate că o fi fericit.
Micul Botezător o luă pe un drumuşor de căruţe, printre fâneţele abia cosite, până când aceasta arăta un fel de cărare mai puţin umblată de oameni. Urcă, să zicem, vreo oră şi acolo unde nu te-ai fi aşteptat, dintr-odată, după un urcuş aproape pe brânci printre brazi se deschidea o poiană largă şi plină de flori. Chilia lui Ilie părea o căsuţă din poveşti, văruită în alb, cu prispă împrejmuită cu zăbrele, cu streşini largi de puteai să le atingi cu mâna şi cu un pridvor cu stâlpii ciopliţi de cineva care cred că mânuia mai bine condeiul decât securea sau dalta.
– Părinte Ilie, ce este fericirea?
– Este lumina de dincolo, îi răspunse bătrânul călugăr cu barba albă până la brâu. Omul e făcut din lumină şi când nu o mai are abia atunci o caută, dar o caută greşit. Când nu mai are nimic spre dincolo se acreşte ca un pădureţ sau se umflă ca un burete otrăvitor sau ca toate fructele întunericului. Omul, fiind lumina, trebuie să se comporte ca lumina care nu se ascunde sub piatră ca scorpionii sau ca paianjenii prin peşteri şi colţurile fără de soare ale sufletului. Precum lumina, omul devine om dăruindu-se altui om. Descoperind alt om, te descoperi pe tine care eşti ceea ce cauţi. Jertfa nu sărăceşte, ci devine acea pâine din mâna Omului care se înmulţea atât mai mult cu cât mai multe mâini se întindeau spre lumina ei. Nu era pâinea amară a întunericului ce o mânâncă şoarecii, ci pâinea dragostei. Omul îşi frângea inima de lumină, pâinea luminii sau dragostei, pentru că lumina şi dragostea sunt acelaşi lucru. Zicea Omul către noi: „Acesta este trupul Meu.”
– Eşti tu fericit, Părinte?
– Adevărata fericire este dincolo, dar începe de aici. Acum vedem ca în ghicitură, o bănuim numai, dar atunci vom vedea faţă către faţă. Ecoul nu este numai sunet, ci mărturiseşte prezenţa cuiva care ne cheamă. E aici pentru că-l aud cu urechile mele, dar e dincolo pentru că nu-l văd cu ochii mei.
– Am auzit de diavol. E aşa de urât cum ziceţi voi oamenii că ar fi? L-ai văzut tu vreodată?
– El este tatăl minciunii şi minciuna întotdeauna e frumos ambalată. Dacă ar veni ca un monstru la poarta mea i-aş da cu ciomagul în cap de i-aş rupe coarnele, dar el este spirit. Când inima doarme, el îţi intră pe sub uşa ei şi te trezeşti în casă. „Vino după mine, îţi spune.” Și te duci, pentru că ai uitat să pui zăvorul la uşă şi gândurile lui te hipnotizează şi te laşi pradă lor, înşelându-te că tu le gândeşti, când de fapt ele te gândesc pe tine.
– Cum aşa?
– La început, diavolul mi-a apărut ca înger strălucitor. Pe când mă rugam într’o seară a apărut printre rândurile psaltirii. „Ilie, eşti tânăr şi Dumnezeu are nevoie de tine în lume”. N-a zis El: „Să nu pui lumina sub obroc?” De ce tu nu asculţi de El? De ce eşti mândru? Nu ştii că diavolul a căzut prin mândrie? Întoarce-te în lume, Daniile! Oamenii văzând virtuţile tale se vor întoarce la Dumnezeu. Și ce e rău dacă o să ai nevastă? Aşa e rânduiala de la Dumnezeu. Ce, Sfântul Petru n-o avut femeie? Tu eşti atât de sfânt, dar sfinţenia căsătoriei e mai înaltă decât toate. La ce-ţi foloseşte credinţa? Diavolul crede mai mult decât decât a crezut Toma. Niciodată nu s-a îndoit de Dumnezeu. Și ce dacă posteşti? Oare diavolul nu posteşte? Întoarce-te în lume, ca toţi să înveţe de la tine acum când ai ajuns pe culmile sfinţeniei“. Și mi-am făcut cruce şi a dispărut.
– Părinte Ilie, eu cred că sunt tare păcătos. Eu cred că sunt de sute de ani acolo jos, de-a lungul lumii şi a timpului şi niciodată diavolul nu a venit să mă ispitească.
Faţa călugărului schiţa un zâmbet pentru sine însuşi: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”
– O, fiul meu, tu eşti din lume, dar vii de dincolo de lumea noastră şubredă. Tu vii din munte, noi venim din carne; legile muntelui sunt scrise şi cioplite în piatră, ale noastre le păstrăm în mână – un pumn de litere şi două abecedare diferite. După unul au învăţat heruvimii să citească, dar ei nu aveau literele în mână ca omul, după celălalt… dar ce să mai vorbim? Ajunge zilei răutatea ei. În fine, într-o zi vine diavolul la mine pe la apusul soarelui. Costum, cămaşă impecabilă, cravată şi cu o mapă sub braţ. L-am primit ca pe orice drumeţ rătăcit pe aceste coclauri ale corbilor şi vulturilor.
– Părinte Ilie, zice în cele din urmă după toată introducerea de ocolire pe lângă poarta mea, uite, Sfântul Sinod m-a trimis ca să-ţi spun că toţi episcopii şi mitropoliţii au hotărât să te facă patriarh. M-am uitat la el, credeam că glumeşte, apoi i-am răspuns:
– Domnule Director, păi eu ştiu să păzesc oile şi nu mă pricep să fiu ţap ispăşitor. Eu deja am patriarhia păcatelor mele şi îmi ajunge şi nu am nevoie de încă una.
– Și nu îţi pare rău că ai plecat din lume?
– Acestea sunt măruntele ispite care te înţeapă la început, dar demonul cel mai pervers dintre auricol şi ventricol, poate chiar şi cel al mândriei, dar acest demon al îndoielii are labe de pluş şi colţi de viperă. Cât de mult te dor, nu rănile lui, ci noaptea de otravă pe care niciun luceafăr nu poate să o înţepe Ți-ai dorit o viaţă întreagă să fii profesor. Și vine demonul îndoielii: „Uite cine eşti acum. Și uită-te acolo. Îl vezi?Acela eşti tu. Amfiteatru e plin. Toţi ochii studenţilor sunt sub hipnoza de vrajă a cuvintelor tale. Mai ai timp să te întorci la ce meriţi. Adu-ţi aminte cât ai muncit pentru aceasta, sau cel puţin ziua absolvirii ca doctor la cea mai vestită universitate a Americii. Sala cea mai mare a competiţiilor de sport a fost transformată pentru desfăşurarea festivităţilor. Rânduri, rânduri se perindă, ca într-o arenă, grupul absolvenţilor facultăţii, grupul celor ce vor primi masteratul, grupul viitorilor doctori. Cum ai putut să uiţi beţia victoriei? Sunetul triumfal al fanfarei militare îţi vibra în fiecare celulă a trupului. Marşul încoronării. Sute şi sute de persoane te priveau de pe băncile rezervate meciurilor internaţionale de fotbal. Până sus la tavan. Toate culorile. Ai ajuns la cele şapte trepte de urcat pe scenă. Ți se strigă numele şi în ropotul aplauzelor ţi se înmânează diploma.”
– Vezi, Micule Botezător, păcatele cu gândul sunt mult mai chinuitoare uneori decât chiar păcatele de moarte, acela care ia chipul tău ca să te chinuiască. Toţi demonii intră pe porţile ascunse. Marele Ispititor mă aduce pe mine faţă în faţă cu cel care îmi era scris să devin. Ca într-o oglindă. Deschide uşa şi-mi arată bunăoară procesiunea absolvirii universităţii! Pe scenă sunt patru scaune deosebite de celelalte. Ca nişte tronuri. Unul e rezervat mie. Toţi profesorii pentru festivităţile absolvirii sunt îmbrăcaţi în robe colorate deosebit şi cu pălării de prinţ cum se purtau acum câteva sute de ani sute de ani. Și Ispititorul mă arată cum conduc festivităţile. În aceeaşi cinste, pe celelalte tronuri – foştii mei colegi, unii dintre ei – nu mi-aş fi închipuit să treacă nici examenele. Râdeam de ei, în mândria mea – tocilarii şi cei cu pile! „Îţi place?“ mă întreabă cu răutate sarcastică. „Iată unde au ajuns ei şi unde eşti tu, dar dacă te întorci în lume, eu îţi pun din nou toată lumea la picioare.” Atunci încep chinurile gândului. Oare nu cumva mi-am îngropat talantul? Oare nu cumva am căzut pradă unei false smerenii? Oare nu cumva locul meu era în lume? Oare nu e dreaptă dojana Lui că nu am pus făclia în sfeşnic şi am ascuns-o sub oboroc? Înainte de a mă retrage în sihăstria aceasta eram frate în mănăstirea unde în anul acela avea loc Congresul Internaţional de Bizantologie. Unul din foştii mei studenţi a venit cu o conferinţă de aportul ce l-am adus domeniului respectiv cu studiile mele, în special volumul al IX-lea. Să vezi şi să nu crezi. Preşedintele Congresului, un fost coleg de-al meu pe care, în vremea studenţiei, nimeni nu dădea doi bani, a încercat în fel şi chip să oprească prezentarea conferinţei numai pentru că era vorba de numele meu. „Ce?”, îi spunea fostului meu student, ăla e mare doar prin înfumurarea lui. Noi suntem ştiinţă, profesori serioşi. Ăla nu s-a realizat nici măcar ca un pârlit de călugăr. Stareţul l-a pus să păzească porcii. Cum s-ar simţi onoraţii noştri oaspeţi cu un porcar alături?” Vine Ispititorul şi iar mă momeşte: „Du-te şi dă-i măcar o lecţie, apoi te întorci în sihăstria ta!” Dar uneori mă muşcă şarpele întrebării şi aspida ascunsă a mândriei: Nu cumva o fi avut dreptate? Mie nu mi s-a arătat niciodată măcar un înger. Și ştii ce mi-a zis Ispititorul odată: „Tu nu crezi în Dumnezeu nici măcar cât un bob de muştar dacă te compari cu credinţa mea. Eu nu m-am îndoit de existenţa lui niciodată. Nu mi-am subestimat duşmanul şi nu mi-am permis nicio iluzie că ar putea să nu existe. Meseria mea nu este dubito, ci lupta. Toate nevoinţele tale de călugăr nu te-au ridicat nici măcar la înălţimea celui mai nepricopsit diavol al meu. Dacă ai fi crezut că el te-ai fi înălţat la ceruri ca tizul tău.”
Prin frunzele galbene se cerneau ultimele raze ale soarelui. „Abia am intrat în casă, cugetă Micul Botezător, şi a trecut deja şi vara?” Ochii părintelui Ilie erau îndreptaţi spre ceaslovul de pe masă, dar privirile erau pierdute într’un punct fix. „…Și nu uita să-mi aduci din vale untdelemnul pentru candelă.” …
Micul Botezător nu era învăţat cum să mânuiască timpul omenesc şi să se descurce prin stihiile ceasului. Când se întoarse la Părintele Ilie trecuseră câteva sute de ani. O cruce, în rână, stătea sub cel mai bătrân dintre meri, aproape să cadă. Începu să plângă cu sticla de untdelemn în mână. Mărul înflorise şi în sutele de candele îngerii turnau untdelemnul de seară.



CONFRUNTAREA MARELUI TEMPLU CU MĂCELARUL


Lemnarii şi pietrarii cu toate războaiele şi neînţelegerile dintre ei găsiseră un modus vivendi, o cărare, care deşi întreruptă uneori cu lupte sângeroase, se continua cu statornicie conform tradiţiei nescrise că sângele apă nu se face. Ba fata morarului se căsătorea cu băiatul pescarului, ba băiatul lemnarului fugea cu fata pietrarului când părinţii se opuneau, ba o nuntă, ba un botez, ba o pomană care se lăsa după sarmale udată cu mai mult vinişor decât putea duce ulciorul şi viaţa lor îşi urma apele necunoscute ale ursitelor, uneori învâltorându-se în şuvoaie şi torente dezlănţuite de parcă porţilor sfârşitului de lume le-a sosit sorocul să fie sparte spre vremuirea oamenilor, alteori aceste ape ale sortirilor curgeau pe sub adâncurile nevăzute ale fântânilor şi nu de puţine ori soarta lor era toarsă cu arcuşul de vioară la nunţi şi cumetrii.
Era între lemnari şi pietrari o înţelegere nescrisă, o apartenenţă, un fel de mândrie care îi unea în ascuns că sămânţa Babilonului nu şi-a putut zămisli blestemata prăsilă prin holdele lor, aşa cum se întâmplase cu fraţii lor din ţinuturile samaritenilor şi gadarenilor. Viaţa lor curgea între cele două maluri: pe de o parte templul, pe de altă parte romanii şi oamenii lui Jefferson Salamander. Templul era totul: cerul şi pământul. Era cerul că acolo locuia Savaot. Ii făcuseră lui Dumnezeu o odaie specială, împodobită cu cele mai scumpe podoabe de aur, de argint şi pietre preţioase ţesute în porfiră şi vison. Nimeni nu avea voie să intre în odaia afierosită lui Savaot sau să tragă cu coada ochiului după perdeaua catapetesmei unde ospeţiseră pe Domnul Oştirilor fără a fi trăznit şi ars de sabia heruvimilor păzitori. Nici măcar cunoscătorii legii nu erau îngăduiţi să intre acolo, nici măcar preoţii templului, ci doar o singură dată pe an se strângeau toţi arhiereii şi trăgeau la sorţi alegând pe unul dintre eisă meargă, în numele poporului, dincolo de perdea şi să aducă Oaspetelui pravoslavnică jertfă de tămâie curată şi de rugăciune. Templul era şi pământul pentru ei, nu cel parcelat de cugetătorul veacului pedestru, pământul aşa cum Oaspetele îl vede de la El de acasă, pământul – steaua safirelor de taină din neam de corindon, planeta albastră a Regelui Peşte. Templul era Muntele Sfânt de unde se numărau toate cărările lumii după rânduielile ascunse ale altui fel de timp pe unde te puteai strecura în veşnicie. Ca orice munte care trebuie urcat la poalele lui găseşti întotdeauna un târg şi un iarmaroc, cu miei de vânzare şi păsări legate. În vârful Muntelui era Marele Preot al Templului, cu braţele ridicate ca nişte aripi, ca o prelungire a Muntelui, iar jos aproape întotdeauna era târgul vânzătorilor de aripi, barbaric cetluite cu sfoară şi frânghie. Cel mai gălăgios din iarmaroc este maestrul măcelar. Vocea lui se aude acoperind gutural behăitul speriat al puiului de oaie tras cu frânghia de parcă ai smulge o ridiche din pământ, fâlfâitul neliniştit al păsărilor legate, vocea măcelarului care te “ajută” ce şi cum să aduci jertfa, vocea celui care cunoaşte absolut toate, impudic răscrăcărată deasupra târgului de aripi, deasupra iarmarocului de unde păsările nu se vor mai întoarce la cerul şi la puii lor, iar prin uciderea lor cerul va fi mai sărac. În iarmaroc sunt şi copiii care vând mere şi cireşe, flori de crin şi flori sălbatice, candele şi lumânări, şi copiii te trag de mânecă: „Domnule, ia de la mine floarea aceasta, domnule, făclia aceasta e bună de jertfă, sus, în urcarea pe Munte ai nevoie să te ţii de o lumânare, toţi oamenii au nevoie să se ţină de lumină…” dar ei sunt copii, ei nu ştiu. Și apoi de ce nu-şi văd lungul nasului şi ne învaţă pe noi care ştim toate?
În felul acesta viaţa lemnarilor, a pietrarilor şi a celor din ţinuturile acelea se desfăşura între braţele ridicate, ca nişte aripi, ale Marelui Preot de la Templu, arhiereul afierosit vârfului de Munte şi cunoscătorul zborului şi braţele ridicate ale măcelarului de jos care ştia cum să prindă din cuibul cald şi să vândă păsările cerute pentru jertfă. În felul acesta Arhiereul avea oamenii lui, o întreagă tagmă preoţească, iar Măcelarul avea şi el oamenii lui. Astfel se face că lemnarii şi pietrarii nu au fost niciodată consecvenţi cu fidelitatea lor faţă de un grup sau altul. Deşi în subconştientul lor se considerau parte din neamul preoţesc, în realitate de multe ori treceau în tabăra Măcelarului. Acesta avea nu cea mai mare gură din iarmaroc, dar toate iţele politice erau trase de el. Romanii îl susţineau pentru că le vindea mult mai ieftin carnea de pasăre şi de miel. Tot el, prin slugile lui, gadarenii, le furniza romanilor prin contrabandă din Samaria, carnea cea mai dulce a purceluşilor roţiţi în proţap pentru ospeţele lor care se ţineau lanţ. De asemenea, oamenii lui Jefferson Salamander lucrau pentru el, şi indirect toţi, într-un fel sau altul, se întovărăşiseră cu oamenii lui Jefferson Salamander. Cei mai odioşi pentru lemnari şi pietrari erau oamenii Măcelarului, un cerc restrâns în care nu pătrundea oricine, cărora acesta le dăruise cele mai bune servicii. La început, aceştia erau cei care schimbau banii la Templu deci o necesitate administrativă fără nicio implicaţie morală. După un timp, schimbătorii de bani au pus mâna pe puterea banului vânzând, fără niciun discernământ, orice şi pe oricine. După aceea, crescându-le puterea şi influenţa s-au aliat cu romanii devenind cei mai servili acestora, punându-se sub scutul lor şi devenind „autoritatea” colectau taxele percepute de Imperiu de la lemnari, pietrari şi toţi supuşii acestora, dar nu oricum. Datorai Romei, să zicem, birul de 100 de dinari, vameşul îţi lua 500 de dinari. Nu aveai te „împrumuta” cu o dobândă de care nu mai scăpai niciodată, nu voiai să te „împrumuţi” ajungeai, Doamne fereşte, de a face cu oamenii lui Jefferson Salamander care nu degeaba ridicaseră Departamentul şi Casa Leproşilor la nivel de minister. Puterea e ca patima beţiei. De ce bei, de ce ai bea mai mult şi ca să scapi de băut n-ai unde să te duci decât să te întorci la troaca de unde ai plecat. Aşa și oamenilor Măcelarului li s-a urcat la cap beţia puterii. Bani aveau şi banul tot la ban trage, sărăcia la sărăcie şi cel ce are putere îşi pierde minţile fără să-şi dea seama că toate lucrurile în această vale a plângerii au un liman şi o limită. Dar nu aşa gândeau oamenii Măcelarului. Romanii şi oamenii lui Jefferson Salamander, tacit, prin servicii reciproce, îi suportau tot mai mult. Dar parcă diavolul i-a furat minţile Măcelarului. De mult puse ochii pe Marele Preot. „Cine este acesta de nu mi se supune?”, gândea Măcelarul. „E cineva mai puternic decât mine şi oamenii mei în faţa lumii? Templul trebuie pus şi el sub control. Dacă Satan de la Roma îmi plăteşte dajdie indirect, lăsându-mă să mă îndulcesc din ce le scapă printre degete, de ce nu mi-ar plăti şi Templu că doar dumnezeul şi toţi preoţii Templului prin jertfele mele trăiesc?“
Strâns cu uşa, Marele Preot a trebuit să se coboare de pe Munte să vadă despre ce e vorba. Măcelarul nu cerea prea mult. „Și oamenii mei vor să participe la viaţa Templului”, i-a spus măcelarul în mod linguşitor. Și oamenii mei sunt facerea mâinilor Lui. De ce lemnarii şi pietrarii tăi muncesc în Templu, iar schimbătorii de bani, vameşii şi, mai ales, vânzătorii de păsări şi toţi lucrătorii mei nu sunt îngăduiţi nici măcar pe treptele Templului ci ţinuţi departe în iarmaroc de parcă ar fi leproşi? Mă gândeam să-ţi sugerez că, dar nu te superi că îndrăznesc, cămaşa e mai aproape de piele decât s-ar crede. Omul care vine să-ţi plătească taxele pe care voi le cereţi, din iarmaroc şi până Templu, neavând banii schimbaţi, s-ar putea să se răzgândească. De ce nu? Cine pierde: eu sau tu? Lasă-l şi pe schimbătorul de bani, dacă nu în Templu, cel puţin în pridvoarele lui, ca să te ajute. Apoi, la fel cu jertfele. Dacă pe omul ce vinde turturele l-ai lăsa măcar la intrare să-şi deschidă Taraba, gândeşte-te că nu ar fi un singur om care vine la Templu să nu aducă jertfă măcar o pereche de porumbei, sau nişte pui de turturică. Aşa intră cu mâna în buzunar şi Templu pierde încă un client care nu a fost ajutat să-şi exprime sentimentul religios. Și apoi vorbind tot de jertfe. Adă şi pe cei ce vând pentru jertfă boi şi junici şi oi şi berbeci şi tauri, adă-i mai aproape în curtea templului. Și în altă ordine de idei, aş vrea să te sfătuiesc prieteneşte să-ţi mai schimbi puţintel şi atitudinea faţă de prietenii mei, oamenii lui Jefferson Salamander. Ei reprezintă Departamentul cu care pentru binele obştesc al poporului nostru neapărat trebuie să păstrăm relaţii mai strânse şi să renunţăm la ostilitate, mai ales în aceste vremuri când toată lumea vorbeşte de ecumenism.”
Numai la pronunţarea numelui lui Jefferson Salamander şi al Departamentului pe faţa Marelui Preot apăru pecetea de frică pe care încercă să o mascheze cu mâinile care nu ştia ce întrebuinţare să le mai dea. Înghiţi un nod amar, apoi cu demnitate, într-un act de eroism, luând atitudine: „Cum îndrăzneşti?” Restul comentariului îl lăsă privirii să-l rostească, o privire în care fulgerele se întretăiau ca nişte ierburi fosforescente. Măcelarul îl măsură cu o altă privire exprimând impertinenţă, mândrie şi plăcerea animalică de a-ţi sfâşia victima nu din cauza foamei, ci din deliciul de a te hrăni copios şi rar din tremuratul de frică al ei în faţa puterii tale. În cele din urmă, într’un mod şi mai mieros, îi răspunse: „Cu tine sau fără tine, Templul merge înainte. E adevărat ce se vorbeşte că acel tânăr care ţi-a pus data trecută nişte întrebări dificile e vorba să fie numit în locul tău? Eu aş putea să-l fac… să mai aştepte. Dar cum vrei, cum ştii, cum crezi că e mai bine. Nu uita că am vorbit şi cu oamenii tăi şi sunt cam dornici de un înlocuitor. Nu uita, de asemenea, că eu am discutat şi cu oamenii lui Jefferson Salamander şi cu cei de la Departament şi părerea mea ar fi să fii mai maleabil, mai, cum să zic?, mai… ecumenic. Doar atât îţi amintesc ceea ce unul dintre ei m-a întrebat, să zicem, într’o doară: „Nu crezi că Marelui Preot al vostru ar fi cazul să-i atragi atenţia, pentru binele şi bunăstarea poporului vostru că dinarul pe care tu i-l pui în mână poartă chipul Cezarului? Eu nu spun mai mult, ci doar gândeşte-te ce a vrut să zică despre Cezar.”
A plecat Măcelarul, lovindu-şi palmele ca după reuşita unui târg bine pus la punct şi cu toate rezultatele bănuite. Marele Preot se întoarse cu spatele, spre a nu fi văzut cum îşi şterge lacrimile apăsat, cu dosul palmelor.
Ce a urmat după aceasta ştim cu toţii. Încet, încet schimbătorii de bani au ajuns până la strănile Templului, pridvoarele s-au umplut nu numai cu vânzătorii păsărilor cântătoare ci şi cu cei ce aduceau tot felul de orătănii, psalmii preoţilor de la Templu erau acoperiţi tot mai mult de behăieli, mugete şi tot felul de cârâieli. În această urâciune a pustiirii, oamenii spun că într-o seară Măcelarul a fost văzut încercând să tragă cu ochiul dincolo de perdeaua unde nici unui muritor nu i se îngăduia să privească şi să rămână viu, în afară de Marele Preot şi acestuia o singură dată pe an.


MICUL BOTEZĂTOR ȘI LABIRINTUL FLORILOR


Spre deosebire de alte ape, Râul Micul Botezător. când a fost adoptat de Dumnezeu de la Munte, a primit şi darul din când în când să se prefacă în om şi să trăiască în orice timp i-ar fi plăcut. Când vremea trupului de om i se termina dispărea într-un mod ciudat. Intra într-o pădure şi seara oamenii vedeau deasupra codrilor un curcubeu despre care spuneau că este un semn că vor veni din nou necazuri în lume.
Într-o zi, Râul Cedrilor l-a întâlnit pe Micul Botezător şi i-a spus că, în prima zi a săptămânii care va veni, Învăţătorul o să fie proclamat rege în Sfânta Cetate şi că neapărat trebuie să fie acolo. Era într-o dimineaţă de aprilie şi soarele abia se urca pe acoperişul templului sporindu-i strălucirea. Lângă porţile imense ale templului, parcă strivită de giganticul pietrei o găseai, de cele mai multe ori, pe Sara, fetiţa care orbise în urma unui accident de muncă în vopsitoria de pe Strada Blănarilor. Orfană şi neavând pe nimeni, ca un câine vagabond, se aciuase pe lângă templu având grijă de o grădiniţă în care creştea isopul necesar preoţilor pentru jertfele de curăţire şi florile de tot felul pe care le striga pe nume. Mulţi se mirau cum o fată oarbă putea să aibă grijă de o grădină aşa de minunată şi nu găseau nicio explicaţie. Trăia din te miri ce, mai ales din vânzarea florilor: „Haide suratelor, le spunea, a sosit vremea să mergeţi şi voi pe la casele voastre că v’aţi făcut mari acum”, dar adevărata casă a florilor era inima Sarei. Discuta cu ele ca şi cum ai vorbi de la egal la egal şi mai ales le asculta toate necazurile. Oamenii sunt nesimţitori şi niciunul nu s-a gândit cât este de greu pentru o floare când ajunge la vârsta spovedaniei. Ochiul omului nu-i prea deosebit de ochii vacilor neroade care nu văd decât numai ceeace bârdăhanul gol le porunceşte să vadă – nişte buruieni cu moţ în vârf. Sara era pentru ele ca o mamă. Seara le pregătea cum să se îmbrace a doua zi, cum să fure răsăritului arniciul de porfiră, luceafărului petalele de vison, iar amurgului aurul vălurit pe ţărmul norilor. Unele care veneau în lume pentru prima dată erau pregătite de Sara ca şi cum ar fi fost nişte bebeluşi hrănindu-i cu ţâţa lunii doldora de lapte şi îngânându-le cântec de leagăn învăţat de la frunză şi susur de ape. Apoi, unele flori se speriau prin somn şi Sara trebuia să stea cu ele, rupând din puţina ei odihnă, ca să le liniştească. Unii spuneau că un înger i-ar fi ajutat la grădinărit, că într’o noapte l’ar fi văzut cu sapa în mână, dar cine ştie? O fi fost Micul Botezător sau poate chiar un înger că prea semănau umerii de cală cu umărul alb de aripă, iar florile numai cu Sara vorbeau şi poate de aceea erau cele mai frumoase flori din lume.
În dimineaţa aceea de aprilie, Micul Botezător o găsi pe Sara cu capul plecat deasupra buchetului de flori. Nu dormea şi nici nu plângea sau plângea fără de lacrimi?
– Ce e cu tine, Sara?, o întrebă Micul Botezător mângâindu-o pe cap. Plângi?
– Nu plâng de foame, că m-am obişnuit cu ea, dar mi se rupe inima că lumea s-a înrăit aşa de mult şi nimeni nu-mi mai iubeşte florile. Când omul nu mai iubeşte florile, sfârşitul lui este aproape.
– Sara, bucură-te!, zise Micul Botezător mângâindu-o gentil pe obraz ca pe propria lui surioară. Cineva are nevoie mai mult ca oricând de florile tale. Astăzi, Învăţătorul va fi proclamat rege în Sfânta Cetate. Du-te şi strigă-le, trezeşte-le, cheamă-le pe fiecare şi hai să mergem cât mai repede! Astăzi e ziua lor: flori în ferestre, flori la fiecare poartă, flori la răscruci, flori în copaci, flori pe cărări, flori pe ape, flori pretutindeni Sara, pretutindeni flori, de toate mărimile, de toate culorile, de toate nuanţele, flori de toate formele. Sara, ochii tăi sunt în noapte. Numai tu vezi ceea ce oamenii nu pot. Întinde mâinile şi pentru fiecare stea pune o floare la picioarele cerului! Sara, Râul Cedrilor m’a trimis la tine. Avem nevoie de cele mai frumoase flori din lume, flori mirese pentru nunta Mirelui.
În mâna stângă, cât mai aproape de inimă, Sara ţinea un braţ întreg de flori, iar dreapta era în mâna Micului Botezător care i-o legăna aşa cum fac copiii când se duc într-un loc unde şi-au dorit să meargă. Când au ajuns spre Betfaghi, Sara îl opreşte:
– Ce se aude, Micule Botezător, ce sunt ţipetele acelea zbenguite de copii neastâmpăraţi? Vreau să văd şi eu, spune-mi mai repede!
– Sara, pretutindeni, pe toate dealurile au ieşit copiii Cetăţii să culeagă flori. Toţi sunt îmbrăcaţi în haine multicolore, că de aici până în vale par nişte flori mişcătoare. Toţi cântă, îi auzi? Sunt sute şi sute de copii.
Ocoliră mai multe străzi în sfânta Cetate, dar pretutindeni era lume peste lume. Pe balcoane, pe acoperişuri şi mai ales prin copaci. Se căţărau în finici şi palmieri să taie ramuri pentru a întâmpina intrarea în Sfânta Cetate a Regelui. Lumea venise din ţinuturile lemnarilor şi pietrarilor, de la munte şi de la mare, erau şi păstorii de pe dealurile Betleemului, fântânarii şi morarii, un adevărat ocean colorat revărsându-şi valurile pe toate străzile şi străduţele Cetăţii.
– Micule Botezător, strigă Sara în imposibilul vacarm, vreau să văd şi eu!
– Ține-te de mine, să nu te pierd Sara, ai să vezi. El este pe aproape. Cred că în partea aceea unde se aud, predominând, glasurile de copii. Ține-te bine!
În vremea aceasta, un grup de fetiţe şi băieţi se îmbulziră făcându-şi cărare spre ei:
– Sara, Sara, vino cu noi!
Și, neaşteptând răspunsul, o luară de mână înghiontindu-se prin mulţime.
– Veniţi pe aici! Cunosc un drum mai pe scurt care ne scoate exact pe unde va trece Rabbuni, zise unul cu părul vâlvoi şi mâzgălit pe faţă şi bărbie de sucurile ultimei fructe zemoase.
– Ce flori frumoase ai, Sara! De unde le-ai cumpărat? Eu n-am văzut aşa ceva niciodată, de parcă au înflorit chiar acum în braţele tale, comentă o fetiţă cu părul roşcat, pistruiată şi cu nişte ochi mari şi frumoşi parcă gata, gata să facă o poznă. Nu termină nici toate exclamaţiile, nici Sara nu avu timp să dea toate explicaţiile că, trecând pe sub porţi, sărind peste garduri şi prin curţile altora, ajunseră exact la răscrucea pe unde trebuia să treacă Învăţătorul. Ioan şi cu Petru ţineau de căpăstru un măgăruş, pe care stătea El, iar ceilalţi căutau să facă loc prin mulţime. La numai câţiva paşi, fetiţa pistruiată cu vocea ca un clopoţel de argint strigă:
– Învăţătooorule, opreşte-te! Uite ce flori ţi-a adus Sara!
Și trăgându-o de mână o împinse în faţa ei. Și de necrezut! Învăţătorul întoarse capul spre Sara şi zâmbindu-i o binecuvântă pentru florile ce-I adusese din grădina inimii ei. A fost imposibil ca Sara să fie lipsită de zâmbetul Lui şi în momentul acela ochii ei s-au umplut de lumină. Grupul de copii se alătură altor grupuri de copii şi în fruntea tuturor. Sara: „Osana, osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” aruncând flori în calea Lui şi văzând nişte bătrâni pe ziduri, încruntaţi ca nişte profesori când nu ai învăţat lecţia, aruncă veselă şi spre ei nişte flori ca să-i facă şi pe ei să zâmbească, să se bucure cu ea şi cu toţi copiii, dar gestul nevinovat fu ultimul pai care rupsese spatele cămilei. Aceştia ofensaţi, într-un glas, de parcă ar fi făcut repetiţie înainte, izbugniră: „Învăţătorule, potoleşte-i! Spune-le să tacă! Tu nu auzi? Spune-le să tacă!”
Învăţătorul nu întoarse nici măcar capul spre ei cum s-ar fi aşteptat bătrânii, ci privind înainte rosti ca pentru sine însuşi, dar destul de tare ca să fie auzit: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga în locul lor.”



DESCHIDEREA PORȚILOR


Pentru prima dată, porţile cetăţii regale din Tara Tâmplarilor se deschideau pentru cei din Țara Pietrarilor. În vreme ce soldaţii din cele patru turnuri ale cetăţii sunau din trâmbiţe, podul de lemn era coborât peste râul ce înconjura cetatea ca pe o insulă. Cetatea era zidită din timpuri străvechi, poate sute de ani, când nu era vrăjmăşie între cele două ţări. Și oricum, meşterii ce zidiseră cetatea regală fuseseră aduşi dintr-o ţară depărtată şi până în ziua de astăzi nu se ştie cine au fost. De asemenea, nimeni din ţările care au vrut să cucerească, prin războaie, cetatea nu a putut înţelege o taină pe care mulţi încercau să o explice prin tot felul de teorii una mai fantastică decât alta, una dintre ele fiind că la mijloc ar fi vorba de nişte vrăjitorii prin care să farmece pe invadatori. Întotdeauna erau atacaţi şi înconjuraţi de armate care le ieşeau în spate ieşind din smârcuri şi din păduri deşi prin aceiaşi codri trecuseră cu caii, căruţele şi grosul armatei în drum spre cetate. Aşa s-a întâmplat în anul de tristă amintire când cele mai vestite oşti ale imperiului, împreună cu cele ale vecinilor, au pornit să radă de pe pământ cetatea. Era o toamnă rece şi în ziua aceea de sfârşit de octombrie o ceaţă apăru ca din pământ în drumul invadatorilor, dar atât de deasă că nu-ţi vedeai mână. Armata imperială formată din zeci şi zeci de mii de ostaşi înainta conduşi de sunetul tobelor şi trâmbiţelor. Vecinii, pietrarii care se aliaseră cu armatele împărăteşti, deşi cunoşteau locurile, nu puteau fi de mare ajutor tocmai din cauza ceţii. Mergeau unii după alţii fără ştie unde e răsăritul şi unde apusul, când tobele se opriră la comandă. Decizia a fost întoarcerea şi aşteptare unei zile normale de luptă, dar asta ar fi sunat ca o înfrângere a magnificelor armate imperiale fiind în joc însuşi prestigiul împeriului. În ajutorul lor le veni un cor de buciume care abia, abia se auzeau la o depărtare poate de vreo zece kilometri. Deci, asta este direcţia cea bună spre oştirile inamice, cugetară conducătorii armatelor imperiale, şi în galop porniră într’acolo. Sunetul buciumelor începea să se audă tot mai clar când toate drumurile au început să devină tot mai cleioase, furând nu numai zgomotul de grindină al copitelor de cai, ci au început să se deschidă ca nişte imense guri de balauri înghiţind unul după altul, cal şi călăreţ, în întunecatele gâtlejuri fără de fund ale unor smârcuri şi mlaştini despre care pietrarii habar nu aveau de unde au apărut. Circulau tot felul de poveşti cu locuri blestemate care se schimbă la porunca vrăjitorului, dar acum nimeni nu avea timpul să se mai gândească mai ales că armata inamică ieşise ca din pământ în spatele celor imperiale încercuindu-i şi alungându-i pe drumurile fără de întoarcere care se rupeau şi erau sorbite în smârcurile iadului.
După trecerea podului, oaspeţii fură întâmpinaţi cu pâine şi sare de alaiul regal. Înaintau cu timiditate, privind înmărmuriţi de mirare. Aşa ceva nu mai văzuseră în viaţa lor. De jur împrejurul zidurilor interioare erau trei rânduri de coridoare cu bolţi albe de parcă ar fi fost văruite cu câteva ore înainte de credeai că ai intrat la o mănăstire de călugăriţe. Ceea ce făcură curioşi pe pietrari erau cele două porţi uriaşe până la etajul al doilea. Consilierii regali, fără ca nimeni să-i întrebe, ca să alunge suspiciunea că acolo se ascundea gura tunelurilor subterane ce uneau cele trei cetăţi domneşti, le explicară că în partea aceea erau grajdurile regale, deşi acestea erau în partea dreaptă, sub turnul de pază, pe lângă care trecuseră şi de unde auziră caii nechezând.
Totul era curat, peste tot ronduri şi straturi de flori, iar drumul de ducea la palatul din mijlocul cetăţii avea pietrele proaspăt văruite în alb. Palatul era pur şi simplu o bijuterie lucrată în lemn, cu turle şi turnuleţe având în vârf steagurile colorate ale regatului. Din balcon intrară în sala mare, dreptunghiulară, luminată din loc în loc cu policandre imense, cu lumânări de ceară cam de jumătate de metru, abia aprinse, deşi ferestrele dădeau destulă lumină din afară. O masă lungă era în mijlocul sălii cu scaune în jurul ei, cu speteze atât de înalte fiecare părând că e un tron, dar adevăratul tron era aşezat acolo sus, mult mai majestos cu lei ciopliţi de o parte şi de alta, tapiţat cu pluş roşu şi cu stema impunătoare a regatului. Regele dulgherilor se aşeză pe tron, iar în partea opusă, în capul mesei după toate rânduielile protocolului Meşterul Pietrar. Faţă în faţă, de o parte erau pietrarii, de cealălaltă consilierii regelui.
Se trecu la ordinea de zi care trebuia să se încheie cu propunerea şi semnarea păcii între cele două regate. Discuţiile deveniră din ce în ce mai aprinse mai ales când Meşterul Pietrar veni cu ideea de vasalitate.
– Regele nostru ne-a dat instrucţiuni precise în acest sens.
– Cuuum?! răsună la unison întreaga sală şi toţi începură să vorbească unul cu altul fără ca nimeni să înţeleagă ceva din această hărmălaie până când regele se ridică de pe tron şi cu amândouă mâinile ridicate făcu pace: „Să vorbească Micul Botezător!”
– Majestatea Voastră şi luminaţi sfetnici ai celor două regate! Înainte de a veni aici am discutat problema în mod separat cu fiecare rege care prin Deo gratia vă conduce pe voi. Fiind nemuritor, am cunoscut de mii de ani şi partea aceasta de lume şi partea cealălaltă şi pot să vă număr regii voştri de la’nceput de vremi. Meştere Pietrar, să nu fie cu bănat, dacă aflaţi că şi prea înţelepţii sfetnici din regatul lemnarilor cer regelui tău acelaşi lucru – vasalitate. Dar cum amândouă regatele cer acelaşi lucru, cineva aici trebuie să cedeze, nu? Să ascultăm, pe rând, cele două părţi şi începem cu oaspeţii luminăţiilor voastre. Meştere Pietrar ai cuvântul!
– Nu e greu să revendicăm, prin pace, ceea ce regatul nostru a propus pentru bunăstarea celor două regate. Cerem şi revendicăm aceasta prin vechimea şi mulţimea datelor arheologice care ne susţin cauza istorică. Toate civilizaţiile lumii încep cu piatra – grandioasa Epocă de Piatră. Toţi cred că în vremea aceea omul era o vieţuitoare tâmpită a peşterilor, dar nu e aşa. Din Epoca de Piatră ne stau mărturie vestitele picturi din peşterile din Spania,sudul Franţei şi Africa. Auziţi? Acum 20.000 de ani! Ce ziceţi de picturile care s-au descoperit la Altamira, Lascaux, Sefar, Anatolia, Matapos şi celelalte Care pictor de astăzi poate concura cu talentul celor din perioada Franco-Cantabrian sau Aurignacian- Perigordiană sau perioada ce a ilustrat Masivul Tassili? Arta înfloritoare a picturii din Epoca de Piatră! Și nu numai! Uitaţi-vă cum se îmbrăcau femeile noastre în Epoca de Piatră! Priviţi cu atenţie la cea pictată în perioada Bubalu: podoabe de aur la mâini, la picioare, proporţie, delicateţe! Noi am cioplit în Anzi aeroporturi pentru rachete cosmice acum zeci de mii de ani, noi am zidit ziguratele, noi am înălţat piramidele, sfinxul, mausoleul, templele grecilor şi romanilor. Noi am cioplit scrisul şi zeii lumii, istoria în marmoră şi piatră, civilizaţia în drumuri, apeducte şi cetăţi. Cine v-a zidit cetatea în care ne aflăm acum? Chiar cuvântul de civilizaţie ne aparţine – civitas! A existat sau a dăinuit ceva în civilizaţia lumii care să vorbească despre voi, lemnarii şi dulgherii? Iertaţi-mă, dar nu am auzit până acum de piramide din lemn şi cu aceasta am spus destul.
Micul Botezător mulţumi celui care a pledat cauza pietrarilor şi invită pe sfetnicul lemnarilor să vorbească.
– Înălţimea Voastră şi onoraţi oaspeţi! Un filosof de-al nostru ar răspunde arheologilor şi dumnevoastră printr-o glumă, dar care ne face să ne gândim de două ori când ne grăbim în a afirma că posedăm monopolul adevărului. Pe vremea lui, iertaţi-mă, am zis pe vremea lui şi nu a noastră, existau nişte oameni cu capete de piatră. A încercat omul să le explice că au existat instrumente muzicale din lemn din toate vremurile, dar oamenii de ştiinţă îi răspundeau să aducă proba arheologică. Pus în faţa lipsei de înţelegere a întrebat şi filosoful dacă oamenii de ştiinţă au descoperit nişte chiloţi de piatră. Primind răspunsul negativ i-a forţat astfel, conform silogismului, să recunoască un fapt puţin jenant că atât bărbaţii cât şi femeile, până la Revoluţia Franceză, au umblat tot timpul în pielea goală. Vedeţi, iubiţii mei, până acum, oamenii de ştiinţă n-au descoperit în pământ nicio vioară, dar cântecul viorilor nu a murit niciodată. El s-a ascuns din inimă în inimă, a trecut peste ziduri, cântecul nu moare niciodată pentru că nu e nici pământ, nici piatră. Omul a început să fie om când a început să cânte. Animalul urlă, mugeşte de foame, de durere, dar omul cântă din iubire. Mama pruncului – un cântec de leagăn, mirele miresei – un cântec de dragoste, bătrânul morţii – psalmul de nuntă. Leagănul şi sicriul le cioplim din acelaşi lemn de vioară pentru că toate trei: leagăn, sicriu şi vioară sunt case ale aceluiaşi dincolo. Știţi voi ce e lemnul pentru noi? Lumea din jur se uită la copaci, aşa cum îi priveşte soarele, luna şi timpul, de la floare până la ultima frunză din calendarul vântului, dar pentru noi când copacul a murit pentru absolut pentru toţi, abia atunci lemnul lui începe să vorbească pentru noi şi cu noi despre acel dincolo al lui care s-a mijit sub altfel de soare, altfel de plâns al lunii, altfel de timp care curge pe sub timp, sau prin timp firişoarele de aur ale veşniciei. După ce copacul a murit, lemnul lui ne învaţă că moartea e abia începutul. Lemnul devine fluier. El dă femeii fusul să toarcă inul lunii şi coaja migdalului în veşminte asemănătoare crinului, el dă lingura şi pocalul cu care să soarbă omul hrană şi băutură spre viaţă, el dă omului roata şi focul. Moartea copacului ne învaţă să descoperim de unde începe omul. Animalul sfârşeşte cu moartea, omul abia începe cu ea. Animalul nu are ce face nici cu roata, nici cu fusul, nici cu vioara, nici cu lingura, nici cu focul, nici cu buciumul. El nu are nevoie nici de masă, nici de scaun, nici de pat, dar omul are. De ce? Pentru că e foarte incomod să fii animal. Omul se apropie de natură şi o ridică la demnitatea ei de sărbătoare. Fructele se culeg cu mâna şi sunt sărbătorite fiind puse pe altarul mesei. Pâinea gustă la fel dacă o iei de pe jos, dar ea trebuie să fie pusă pe masă. Scaunul nu este ceva numai pentru a sta jos, ci pentru a te înălţa la demnitatea de om. Fiecare scaun este chipul şi asemănarea tronului împărătesc. Oamenii voştri de ştiinţă ne râd în nas că nu s-au descoperit aripile de lemn ale lui Icarus şi Dedalus. Au putrezit, e adevărat, dar fiind din lemn ele ne-au transmis cuvântul care nu putrezeşte – ideea de zbor. Stiţi voi ce este idee? Un mare filosof de al vostru a dedus acest cuvânt din verbul orao, care la prezent înseamnă a vedea, dar dintr-o peşteră a trecutului lui de aorist vorbeşte despre un altfel de ochi şi altfel de vedere, ochiul lui Eidon care vede peste timp – ideea. Păcat că acest cuvânt după ce ne-a ridicat pe aripile idealului a fost transformat de oameni în capcane de ideologii şi idealisme. Dar zborul a rămas, dragii mei, chiar dacă nu s-au găsit de scientologi nici oasele lui Icarus, nici ciolanele lui Dedalus. În lemn este ideea, zborul care ne învaţă ca omul să devină nu pasăre zburătoare, ci să desluşească în lemn aripa de înger şi cu aripile îngerilor să zboare dincolo, unde nici ei nu pot să ajungă. Cu aceste cuvinte vorbitorul făcu o reverenţă şi toată lumea şe ridică în picioare aplaudând.
– Cum se vede, zâmbi Micul Botezător, cred că nu se mai poate vorbi de o vasalitate a unuia faţă de altul, ci de un zbor care nu e posibil de realizat numai cu o singură aripă. Lemnarii oferă minunatele lor uşi şi ferestre, iar la această deschidere aplauzele unanime nu pot însemna altceva decât ceea ce în imperiul pietrarilor se foloseşte ca urare de nuntă: Sănătate şi casă de piatră!




V NZĂTORII DE PĂSĂRI OCUPĂ TEMPLUL

Ascunsa luptă pentru supremaţia cine să conducă templul ardea mohnit de sute şi sute de ani, pe de o parte între Marele Preot şi neamul sacerdotal, iar pe de altă parte între neamul lemnarilor şi alpietrarilor. Sacerdoţiul, în frunte cu Marele Preot, era vârful de munte care unea Muntele cu Cerul. Erau mulţi munţi pe care se urcaseră oamenii în căutarea cerului, dar numai unul era muntele pe care Dumnezeu S-a coborât spre oameni şi acesta era Templul tuturor munţilor din lume, care veneau în fiecare an la el pentru a se închina şi săruta mâna lui Savaot.
Templul era ca un juvaier plin de străluciri. Adeseori, soarele în răsărit se oprea la poalele lui, fie pentru a mai vorbi cu munţii pelerini care se odihneau cu bărbia pe toiag în nesfârşita lor procesiune spre „Muntele cel cu umbră deasă”, fie pentru a-i mângâia, după ritual, cupola de aur pentru a fi sigur ce formă va avea drumul de sus, de unde va revărsa ca o orgă de lumini deasupra lumii toate binecuvântările Templului, pe care le sorbea direct din căuşul palmelor ridicate de Marele Preot în numele tuturor fiinţelor scrise pe pământ.
Munciseră greu toţi cei din neamul pietrarilor zidind piatră pe piatră şi cu foiţă de aur curat intre fiecare lespede culcată pe lespede cum niciun templu făcut de muritori nu ar fi putut să-i râvnească izvodul de slavă. Munciseră greu toţi fiii pietrarilor înviind pe coloană de piatră – palmierul, arcele de boltă – încremenire după acel firmament primar care rodise primele smochine de luminători pe cer. Și de unde am mai găsi cuvinte pentru tronul Celui Prea Înalt pe care l-au cioplit în genunchi când au văzut heruvimii alături cărora le-a poruncit să încremenească lângă tron până când le vor ciopli tot aerul îngreuiat de timp dimprejurul aripilor lor deschise deasupra Tronului. Munciseră greu toţi cei din neamul lemnarilor dulgherind lemnul până ce-l aduceau la frumuseţea cea dintâi a cântecului, când lemnul domesticit de daltă se mlădia în picior de gazelă şi gât de flamingo, în funia viţei de vie şi rotundul rodiei așa cum îl şopteşte luna pe iaz. Munciseră greu toţi fiii lemnarilor până ce facerea mâinilor lor ajunsese să apară înlemnire de psalm, în care cu vârf de briceag opreau aripa libelulei din zbor şi cu acelaşi cuţit ascuţit, ca vârful de pană, opreau în slovă mărunt vlăstărită fâşâitul aripei de lebădă al serafimului. Dar nu numai cele dedicate sacrului erau atât de meşteşugite, ci tot lemnul oriunde ar fi fost fost atins de blagoslovita lor mână se deschidea ca o magnifică simfonie a porţilor, ca un forte din inimi de stejar, portalurilor, uşilor, uşorilor de la uşi şi ferestre, cu allegro şi allegretto dansat mărunt în ornament oprit în frânghia viţei de vie sau cu un staccato presărat cu floare de migdal, totul recapitulându-se din psalm în psalm, reverberând în ecouri sculptate mâinile înălţate ale Marelui Preot al Celui Prea Înalt.
Poate o fi normal ca în măruntaiele gândului omenesc să se formeze pietre ale mândriei noastre de ceea ce am săvârşit în această viaţă.Cine ştie?! Poate da, poate nu. Aşa cum ficatul, sau rinichii fac pietre fiind păcăliţi de povestea scoicii şi a pierlei, aşa şi mândria pietrarilor le-a produs piatră la inimă. Încet, încet inima lor a început să se înnoureze, apoi a apărut mâlul care şi-a învârtoşat aluatul în piatră la inimă. Când suferi de această boală, toate bătăile inimii bat în poarta raţiunii până când o sparge şi toţi armăsarii sălbatici scăpaţi din grajdurile raţiunii distrug şi calcă totul în picioare. Poate că acolo ar fi ajuns pietrarii şi fiii pietrarilor cu începutul de boală numită piatră la inimă, dacă nu li s’ar fi descoperit din vreme începutul de împietrire. Unde ar fi ajuns nu ştim, dar a început ca o tumoare a legilor Templului, fiecare lege fiind reduplicată după voinţa pietrarilor de a conduce totul. Mâinile Marelui Preot care trebuiau să fie tot timpul ridicate spre cer la început au început să se împăienjenescă, apoi legate cu tot felul de iţe, care apoi ar fi devenit frânghii dacă Marele Preot nu ar fi observat din timp cum nisipul pietrarilor îi fuge de sub picioare. Nu numai că pietrarii dădeau legi pentru cei ce veneau la templu, cum să calce, pe unde să calce şi ce trebuie să cânte şi să recite pe fiecare treaptă de piatră, ci au început să dea lecţii Marelui Preot şi la tot soborul de arhierei cum să-şi schimbe ritualurile de jertfă. Impertinenţa lor ajunsese până acolo că îndrăzniseră să propună Templului să nu fie folosit altarul de jertfe fără a li se cere permisiunea lor, certând şi insultând public pe Marele Preot că nu ştie să-l folosească aşa cum s-ar cuveni, de multe ori lăsându-l nepăzit şi neîngrijit, acuze fără de temei care au trebuit lămurite. În sala de judecată a Templului, armata din neamul scribilor a desfăcut ca nişte steaguri de război pergamentele de oi şi viţel şi pentru prima şi ultima dată li s’a hotărât pietrarilor până unde le este plapoma şi să nu-şi întindă picioarele mai mult, aducându-le aminte că ostaşii de afară nu degeaba poartă sabia la şold.
Și lemnarii şi fiii lemnarilor au auzit aceasta, dar spre deosebire de pietrari, porunca le-a intrat pe-o ureche şi a ieşit pe cealălaltă, dar surdului nu i s-a mai tras odată clopotul, ci clopotului i s-a luat frânghia şi a fost destul să fie arătată surdului şi, o, minune! surdul şi-a recăpătat auzul şi uitucul memoria. Dar cine s-ar fi aşteptat ca focul mocnit dinlăuntru după ce părea stins să izbucnească şi din afară? Măcelarul, prin oamenii lui şi ai lui Jefferson Salamander, reuşise să se instaleze tot mai mult în templu cu toate profesiile lor. Săracul de Marele Preot devenise aproape în întregime captiv Măcelarului, care rând pe rând reducea prerogativele cuvenite Marelui Preot. Focul a izbucnit într-o dimineaţă. Până noaptea târziu lemnarii au muncit la nişte bănci şi strane, mesele punerii înainte şi toate scaunele fiind vopsite sau date cu lac. Ce au găsit dimineaţa în templu, să vezi şi să nu crezi! Vânzătorii de păsări înaintaseră peste noapte în ofensiva cuceririi templului. Pe lângă spaţiul de la intrare au adus mulţime de „marfă” nouă pe care, neavând cuşti suficiente, au depozitat toate orătăniile şi zburătoarele lor pe băncile, mesele, scaunele şi toate celelalte lucruri proaspăt vopsite de lemnari seara. Evident că păsările erau legate de picioare, dar aici a fost tot necazul, că încercând să scape au zgâriat toată vopseaua proaspătă şi lacul de pe bănci de bieţii lemnari când au văzut batjocorită toată minuţioasa lor muncă în felul acesta cred că erau gata să leşine, să cadă pe jos. Unde nu era zgârietură se vedeau peceţile albe şi nevinovate ale păsărilor ce-au corectat biologic vopsitul lemnarilor. Unii au chemat pe Marele Preot, dar până să vină acesta a început încăierarea. Lemnarii aveau sângele de taur zădărât, dar oamenii Măcelarului aveau numărul şi în câteva clipe câştigară aproape şi puterea de a domina templul. E adevărat că mulţi dintre oamenii lui Jefferson Salamander erau pe jos târâiţi de pietrarii care luptau acum alături de lemnari pe viaţă şi pe moarte, pentru o cauză comună, dar cu toate acestea lemnarii şi pietrarii păreau forţaţi să se retragă, dar era greu de observat cine pe cine strânge de gât şi cine pe cine izbeşte şi cine ar fi putut deosebi strigătul de victorie sau imperativele polemofore în vacarmul care era de nedescris. Dar ceva s’a întâmplat, ceva care nu era în programul de luptă al celor două tabere. A apărut din spate o altă forţă. Cineva mai puternic decât toţi, cu o frânghie în mână lovea în stânga şi în dreapta. Luaţi prin surprindere, zarafii şi schimbătorii de bani ai lui Jefferson Salamander strânşi la mijloc, ţipau cât îi ţineau gura numai au!, au! auleu! răsturnaţi cu banii lor cu tot printre picioarele oamenilor marelui Măcelar împinşi de lemnari şi pietrari spre lovirile biciului de frânghie împletită cu usturimi de harapnic. Prin dreapta coloanelor, ca printr’o supapă sub presiune, se goli aproape tot templul de oamenii Măcelarului şi cei ai lui Jefferson Salamander. Fiul Tâmplarului se întoarse după ei, apostrofându-i din mijlocul templului: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema şi voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” În spatele Lui stăteau lemnarii gâfâind după lupta dusă împotriva intruşilor în viaţa Templului. Se făcu linişte ca după un trăznet şi copiii înaintau cântând: „Osana…”, în vreme ce în spatele lemnarilor apăru Marele Preot. „Ce s-a întâmplat? Cine este El?”, întrebă pe cei dinaintea lui. Aceştia întoarseră capul, duseră degetul la gură apoi şoptiră: „Este El. Fiul Tâmplarului!”
Lemnarii se asociară cu copiii cântând: „Osana…” şi „Aleluia…” după Fiul Tâmplarului care ieşea victorios din templul rămas gol. Dar nu, templul nu era gol, ci în mijlocul lui cu braţele ridicate spre cer Marele Preot începea rugăciunea vârfului de munte care se şopteşte soarelui înainte de a-i binecuvânta drumul. Pe fondul de „aleluie” ţesut de corul copiilor se auzeau rar cuvintele Marelui Preot: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii văzură… ochii mei au văzut… ochii mei văd”, cuvinte bătând tot mai rar din aripă… şi mai rar, tot mai sus… şi mai sus, până la aminul din ochiul deschis în triunghi.












ÎN CĂUTAREA LUI DR. MORPHY


Ce s-a întâmplat cu Dr. Morphy după izgonirea demonilor în porci nu se mai ştia nimic. Unii spun că s-ar dus cu pescarii şi Învăţătorul lor, ipoteză plauzibilă, dar neadevărată pentru că oamenii lui Jefferson Salamander, de ani de zile îl căutau şi chiar în gaură de şarpe de s-ar fi ascuns, l-ar fi găsit. Centrala de la baraj a rămas aproape în părăsire, de la centrul de comandă nimeni nu mai trimitea îngrozitorul plic galben de la Institutul Morfinologic de Cercetări, cu antetul scris în litere romane, sigilat şi prezentat direct expeditorului de „oamenii albaştri” ai serviciului secret care se identificau cu parola „morfic, morfic – sistem orfic”. Noaptea, clădirile din sticlă străluceau până departe învăluite în mister. Se lucra totuşi înăuntru, dar nu se ştia la ce şi de cine. Lucrătorii erau aduşi în dube negre, încolonaţi la Urgenţă şi apoi puteau fi văzuţi în costume ce păreau de scafandru, urcând şi coborând, în lifturile transparente. Cu toate acestea, lumea intrase în normal, şi de bine de rău, ameninţările de la Centrală cu „morfizare urgentă” nu mai erau folosite direct, poate mai criptic, poate mai voalat. Sistemul de canalizare aducea acum apa curată a muntelui, Micul Botezător se resemnase cu împărăţia lui ciuntită la coada lacului. Acolo, oamenii făcură pod către Poiana Mărului, către moara lui Toma. Totuşi în fiecare, în adâncul lor, mai rămăsese ceva din gustul chimicalelor de altădată producând acea angoasă când îţi este frică şi nu ştii de ce, când după fiecare pom ţi se pare că te pândeşte „iepuraşul” cu ochelari fumurii, haină de piele legată cu acelaşi fel de nod la cordon şi cu gulerul ridicat. Și această frică se revărsa din clădirile cu cele 24 de etaje, luminate 24 de ore din 24 de ore, clădiri de care nu puteai să te apropii nici la sute de metri, înconjurate cu sârmă ghimpată, edificii de groază pentru că nu ştiai ce se lucrează acolo pentru biata omenire din ţinuturile lemnarilor şi pietrarilor. Circulau tot felul de zvonuri alarmante cum că unii l-ar fi văzut într-o limuzină pe Dr. Morphy ieşind de la Centrală, alţii ziceau că ar fi fugit în străinătate, alţii că, fiind prins de oamenii lui Jefferson Salamander, şi-ar fi reluat cercetările în slujba acestuia pe un post mult mai mare, la nivel mondial, de unde ar dirija şi cercetările de la Centrală.
Dar adevărata teroare şi groază a început pentru lemnari şi pietrari după ce aceştia s-au răzbunat pe oamenii Măcelarului şi zarafii lui Jefferson Salamander. Aşa ceva nu era de îngăduit, aşa ceva trebuia pedepsit fără milă. „Cine era Fiul Tâmplarului, din care familie de lemnari, care i-a unit nu numai pe aceştia ci şi pe pietrari împotriva autorităţilor?” se întrebau oamenii lui Jefferson Salamander. Toată ziua sirenele de poliţie se auzeau pretutindeni de parcă ar fi fost război şi te-ai fi aşteptat ca măcar noaptea să fie linişte, dar abia atunci începea marea nelinişte. „După miezul nopţii oare unde se va opri duba neagră? În care uşă se va lovi cu patul puştii pentru percheziţii? Cine va mai fi arestat? Din care casă se vor auzi ţipetele disperate şi hohotele de plâns?” erau întrebări care începeau să roadă inimile înfricoşate ale oamenilor odată cu căderea serii când erai oprit pe stradă şi identificat până şi de laptele care l-ai supt ca prunc.
După luni de zile s-a aflat că Dr. Morphy nu numai că trăieşte, dar că e foarte activ în serviciul Fiului Tâmplarului, că de bună voie a instituit o agenţie de bandiţi, golani şi haimanale făcând propagandă duşmănoasă împotriva Departamentului, ca inamic făţiş al poporului de lemnari şi pietrari, că s’au găsit manifeste semnate de el, că ceea ce s-a întâmplat la templu a fost un complot premeditat, bine organizat cu ajutorul bandelor de mercenari din străinătate şi e abia începutul de subversiune a sistemului. Mai mult chiar, Dr. Morphy s-ar fi profilat pe profesie de istoric colectând toate zicerile, faptele şi planurile de luptă ale Fiului de Tâmplar, codificate cu parola „fericiţi”, într-un manuscris care circula secret printre lemnari şi pietrari. În acest manuscris, pe care oamenii lui Jefferson Salamander îl căutau disperaţi, erau descrise amănunţit planurile de revoltă ale lemnarilor, cum s’ar fi explicat altfel răzmeriţa instantanee de la templu?, care cu Tâmplarul lor vor să întemeieze o nouă împărăţie. „Unde este manuscrisul?”, ţipa disperat Jefferson Salamander la oamenii lui. „Scoateţi-l din pământ, idioţilor! Aşa-mi trebuie că nu l-am „morfinizat” pe ticălosul de Morphy atunci când trebuia. Și ce face mămăliga ăla de Măcelar? Ce ştiri aveţi de la Marele Preot? Ăla e buba şi o face pe prostul cu noi. Auzi, sub ochii lui sunt bătuţi snop arnăuţii Măcelarului, zarafii mei de încredere şi el se bascacarează cu mâinile ridicate pe sus ca şi cum nu s’ar fi întâmplat nimic. Cine crede că este el? Da’ cine crede că e el? Și-a găsit cu cine să joace bâza. Vulpoi bătrân îşi închipuie că mă duce de nas, dar lasă-l să-şi închipuie. O să plătească el cu vârf şi îndesat. Vai, vai! Prefăcutul, cum o joacă pe nevinovatul? Și voi, curci cufurite, ce informaţii aveţi de Iosif şi Nicodim? Ha? Vedeţi că ştiu, nemernicilor? Noaptea i-a trimis, gloaba nenorocită, la Fiul Tâmplarului cu planuri secrete. De ce nu mi-aţi spus? De ce n’aţi cercetat? V-arunc ficaţii la câini, ticăloşilor! De ce vă plătesc? Ce să întâmplă la moara de la Poiana Mărului? Repet: Tâmplar, lemnari, templu, pâine şi Toma Moraru. La moara lui se macină făina ce surpă Centrala şi sistemul, acolo se ţes iţele şi voi dormiţi ca nişte mameluci şi câinii vă mânâncă din strachină. Aţi înţeles ce vreau? Cât mai repede, că altfel mai există şi Casa Leproşilor.”

*

Era spre dimineaţă când luna şi-a atârnat potcoava de cal mort în ciotul unui pin singuratic. În grădina din Poiana Mărului numai lumina alburie a lunii parcă mâna cioporul de umbre spre troiţa Monahului Ilie şi toate aceste umbre părea alungate, speriate de ceva, iar lumina parcă se scurgea din frunzele roşii ale arţarilor dintre casă şi ogradă, o lumină sângerie, o lumină de vin care te pişcă de inimă ca o spaimă prevestitoare de rău. Toţi dormeau în gospodăria morarului şi chiar cărarea, care ducea dincolo spre podeţul de lemn de peste gârla morii, părea adormită în ceaţa de borangic ţesut în aerul de toamnă. În locul privighetorii şi a graurilor care spre dimineaţă povesteau în sunet culorile florilor din rai se auzeau nefireştile bubuituri pline de spaimă ale broaştelor ţestoase apoi se făcea linişte, dar de undeva de departe, parcă de dincolo de lume liniştea era scrijelată de ţipătul prevestitor de moarte al bufniţelor.
Ca să ajungi la moară mai repede puteai să o iei peste celălalt podeţ de lemn sau să mergi pe drumul pentru căruţe care ocolea Poiana Mărului. Dar acum nu mai era nicio grabă. Poarta morii era deschisă. Uşa la fel. Geamul de la uşa interioară era spart însemnând că s’a întâmplat ceva neobişnuit. Scocul de făină era plin de sânge. Nu erau hoţii, pentru că morarul nu locuia acolo. Felinarul atârnat de stâlpul din mijlocul morii părea un răcnet galben împrăştiind spaima crimei. O dâră de sânge ducea spre coşul morii, ceea ce înseamnă că morarul a fost junghiat în lupta de jos apoi, crezându-l mort, l-au aruncat sus, în coşul de măcinat al morii. Poate că Toma Morarul, între timp, şi-a revenit cât de cât să iese din pâlnia pătrată unde se turna grâul la măcinat şi să ajungă acolo unde a fost găsit pe duşumea duminică seara.

…Și Toma le-a zis pescarilor:
– De ce sunteţi îmbrăcaţi în alb?
Toţi înaintau în tăcere, cu mâinile făcute cruce pe piept, de parcă ar fi ţinut în braţe ceva de mare preţ, apoi cel mai bătrân dintre ei privind îndelung spre Toma, a răspuns:
– Astăzi e Duminică, dar ziua a trecut (toţi în cor: ziua ta a trecut! ziua ta a trecut!) şi acum e seară (ceilalţi ca un ecou: e seară, e seară!) şi am venit să te măcinăm.
– Nu se poate, răspunse Toma. E Duminică.
– Dar ziua a trecut…
– Nu a trecut. Ziua nu trece, înţelegeţi, ziua nu trece tocmai pentru că e Duminică. Întrebaţi „şuvoiul de sus”.
Toma se dădu câţiva paşi înapoi şi ridică mâna în sus spre vârful muntelui care pe la jumătate era cuprins de nori, cealaltă jumătate pierzându-se dincolo de ei cu mănăstirea în pisc.
– Vedeţi, nu s-a tras perdeaua. E încă slujbă acolo sus, dincolo de nori.
Pescarii, după ce se priviră nedumeriţi unul pe altul, se retraseră într-un cerc şi începură, prin semne şi şoapte, să argumenteze între ei. Toma încerca să prindă din zbor cuvintele lor spre a se dumiri şi a înţelege ceva din tot ce se întâmpla cu el, mai ales că discuţia lor devenea tot mai aprinsă. „…Dar bobul de grâu de nu va putrezi, nu va putea învia…“, dar toată viaţa lui nu a lăsat un singur bob să putrezească spre înviere….”, „trebuie să-l măcinăm…”, „…duşmanul învierii…” …„ba, nu, Învăţătorul a zis..” Morarul se îndreptă spre cercul lor şi pescarii tăcură: „Știu că v-aţi îmbrăcat în alb pentru vohodul mare spre lumina lină a jertfei de seară, dar aceasta trebuie să fie jertfă de pâine… Știu că aţi dat odihnă mării şi talazurilor ei toată pacea inimilor voastre spre a mă prinde, judeca şi omorî, că nu am ajuns să înţeleg putrezirea bobului spre spic şi ştiţi de ce? Pentru că sunt morar. Bobul nu trebuie să putrezească, bobul e destinat să fie Pâine. Veniţi după mine! Dacă trecem peste podeţul de peste gârlă, acolo este grădina cu poarta rotunjită în partea de sus unde putem ieşi din timp. Bobul nu trebuie să putrezească spre spicul pe care-l mânâncă boul şi calul, bobul nu trebuie să cunoască putreziciune, ci slava miresmei de pâine, jertfă nesângeroasă… Veniţi, Marele Preot ne aşteaptă să trecem pe sub timp spre altfel de timp, unde trecut şi viitor sunt acelaşi lucru…”
– Blasfemie!, strigară toţi în acelaşi glas.
– Toma, și după moartea Lui, tot necredincios ai rămas! Ia-ţi trupul de jos, porneşte moara şi hai să începem!
Când Toma coborî din extaz observă că e singur în Poiana Mărului. În mijlocul ei era un imens bob de grâu cu ferestre mari, cu perdele albe, cu prispă de jur împrejurul lui, iar la intrare nişte uşi înalte cu totul şi cu totul din aur curat. Lărgimea poienii se pierdea sub nişte copaci seculari sub care erau 12 case de bârne cu uşi de argint. „Ce se întâmplă cu mine?” se întrebă Toma. „Unde mă aflu? Poate că sunt mort, de vreme ce trupul meu e în afară de mine. Dar unde sunt pescarii? Vreau să dorm şi când mă voi trezi să încep din nou.”
– N-ai cum să dormi!, se auzi o voce de sus. Nu înţelegi, Toma Necredinciosule, că n-ai cum să dormi, dacă nu ai trup. Și tu nu mai ai trup.
Toma privi în sus. Perdeaua de nori care acoperea vârful muntelui se deschisese, iar în pisc, în locul mănăstirii crescuse un măr uriaş ale cărui ramuri acoperea întregul cer. Petale mari ningeau din el foarte încet, pretutindeni. Privind cu atenţie observă că ele erau în forma chipurilor de oameni. Îşi recunoscu părinţii, bunicii, neamuri şi neamuri, pe fiecare petală tot alte chipuri… şi ningea aşa de frumos şi de lin… mii şi mii de petale…„Vino, la noi…” îi ziseră bunicii, „noi suntem cei care am vorbit cu tine. Vino, sus! Tot nu ai trup.”
– Vreau să dorm! Lăsaţi-mă să dorm! Mi-e aşa de somn!
– Să nu cumva să dormi!, îl avertiză o petală cu chipul bunicii care avea în mână un coş cu colaci, „caută-ţi trupul. Uite că aproape a început să dispară printre petale.
Toma se uită spre locul unde îşi văzuse trupul, dar acolo acum erau mii şi mii de petale şi speriat se aplecă să-şi găsească chipul. Se strigă pe sine însuşi crezând că trupul o să-i răspundă, dar toate petalele erau puse pe taifas de nu se putea auzi absolut nimic care să semene cu vocea lui. „Nu te teme, Toma”, se auzi de sus glasul mărului care fusese mănăstire, „că nici o frică nu se va apropia de duhul tău, că iată cu pietrele morii tale m-ai zidit ca toată lumea prin tine să o înfloresc din nou la ipostazul pierdut al frumuseţii celei dintâi. Dormi, Toma, dormi!




TOMA, OARE ȘI TU DORMI?

Toma era atât de obosit şi de confuz că era cât pe ce să asculte de dulcea ispită a mărului care fusese mănăstire, dacă nu şi-ar fi adus aminte de cuvintele bunicii să nu doarmă şi în nici un caz să nu renunţe la trup. Petalele cu chipuri de oameni ninseseră unele peste altele de aproape o palmă, dar văzduhurile erau pline de chipuri omeneşti unele de pe vremea potopului şi poate chiar Adam şi Eva erau printre ele, era greu de spus, pentru că multe stăteau suspendate în aer de pe de parcă ar fi fost la Judecata de Apoi şi s’ar fi oprit să asculte sentinţa finală. Cele care căzuseră pe pământ erau atât de limbute în subtila artă a palavrei de parcă nu s’ar fi văzut de sute de ani. De fapt, aşa ne-am învăţat să zicem pe graiul omenesc, dar morţeşte erau deja mii şi mii de ani, pentru că o mie de ani ce trece printre dughenile şi coteţele noastre, în faţa Domnului e doar ca o singură zi.
Se aşeză pe o piatră gândindu-se ce se întâmplă cu el. Mărul acum crescuse aşa de mare că până la marginile cerului îi ajunseseră ramurile. „Nu i-am spus nimănui, îşi zise Toma în sinea lui, de secretul fântânii cu poarta de lemn încrustat din curtea înconjurată a plaiului . Ce-ar fi să încerc?”
Nimeni nu a văzut pe acolo om cosind şi totuşi acolo otava era mereu verde şi crudă în tot timpul anului. Nimeni nu a băut din fântâna aceea pentru că nimeni nu i-a deschis poarta, dar pe acolo te puteai strecura dincolo de timp. Toma se ridică, dar se opri imediat cu frică, neştiind ce să facă. De dincolo de căsuţele ce înconjurau Poiana Mărului intră în poiană un cerb atât de frumos că părea într-adevăr împăratul pădurilor şi începu să pască petalele de chipuri atât de repede că în câteva clipe făcu deja o cărare spre palatul imens al bobului de grâu. Toma alergă spre el ca să-l alunge, dar mâinile lui treceau prin cerb ca prin aer. Tipă la el, dar degeaba. Când eşti mort, nu poţi comunica decât cu vântul, singurul care vorbeşte limba morţilor, pentru că a fost creat direct de Spiritul Sfânt care le-a vorbit oamenilor „ca o suflare de vânt”. Bietul Toma era disperat. Încă nu ştia unde îi este trupul şi cerbul înfuleca petalele chipurilor de parcă nu ar fi mâncat de ani de zile. Din întâmplare, la marginea pădurii, aşa ca din senin, apăru copilul unui vânt de pe la izvoarele muntelui, un vârtej de toată frumuseţea care se juca de-a hora cu chipurile petalelor. Toma alergă spre el şi-i ceru ajutor. Copilul vântului se opri din joaca de-a vârtejul. Lui Toma nu-i veni să creadă că după coşmarul prin care trecuse poate comunica şi vorbi atât de clar cu cineva. Copilul vântului se puse pe treabă. Întâi se sui în spatele cerbului ca pe un cal şi-i şuieră în ureche până ce acesta uită de păscut şi o luă în galop spre fântâna tinereţii fără de moarte, sărindu-i peste poartă, dar în loc să întinerească se prăbuşi ca un sac de oase din care nu mai rămăsese nimic. Înspăimântat, Toma îl întrebă cu vocea tremurândă:
– Pui de vânt, de ce ai făcut aceasta? O asemenea mândreţe de cerb! Nu ţi-a fost milă?
La care copilul de vânt îi răspunse, luându-l peste picior:
– O asemenea mândreţe de cerb! Sigur. Ce milos ai devenit morarule de când ai murit! N-ai văzut ce făcea? A muşcat din florile mărului, din florile dalbe ale mărului, înţelegi măi, omule, mort?
– Și fântâna tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte, de ce…?
– Și ce altceva vrea să mai ştie întrebătorul veacului acesta?, îl completă ironic cu altă întrebare puiul de vânt.
– Du-te şi-ţi caută trupul, iar până atunci o să mă duc în lumea celor vii să găsesc pe Micul Botezător şi să vedem ce-i de făcut.
Fiind copil, tot cu joaca în cap a rămas. Scoase un şuierat scurt şi încinse în câteva minute încă o horă în vârtej până în vârful mărului apoi le spuse duhurilor albe, cum numai el ştia să le vorbească pe limba lor, că timpul să se întoarcă pe tărâmul lor de umbre şi vis dispărând de parcă nici nu ar fost.
Toma intră în moară şi se aşeză lângă trupul lui pe care încercă să-l trezească, dar Toma cel de jos nu înţelegea nimic, iar puiul de vânt plecase. Ieşi afară şi îl strigă până când pierdu orice speranţă. În vremea aceasta uşile căsuţelor de lemn se deschiseră şi din fiecare ieşeau pe rând pescarii, de data aceasta îmbrăcaţi în negru. Casa se făcea tot mai mică, până la mărimea unui chivot, apoi fiecare îşi luară casa pe umărul stâng, iar cu mâna dreaptă cadelniţând cu multă tămâie formară o procesiune împrejurul imensului bob de grâu care acum avea forma mănăstirii de sus ce se transformase în mărul crescut în locul ei.




RĂSCRUCEA G NDULUI

Morarul stătea la răscrucea gândului, neştiind ce hotărâre să ia. Puiul de vânt, singurul prin care putea să intre în legătură cu lumea, care se suprapunea peste lumea înţelegerii lui, dispăruse, iar ceea ce îi spusese despre moartea cerbului sporea şi mai mult taina în loc să-i aducă măcar un firişor de lumină de care să se agaţe pentru a putea ieşi din labirint. „Cerbul a murit, cugeta Toma în sine, pentru că a început să mănânce din mărul oprit, adică neamul mărului care venea spre pământ în forma de petale ale duhurilor plecate. A murit, pentru că însumându-le, însemna să le dea un alt fel de nemurire de la fântâna tinereţii fără de bătrâneţe, readucându-i într-o viaţă fără de moarte, or aceasta ar fi dat grosime timpului şi posibilitatea duhurilor să intre din nou în lume, iar celor vii să-şi înceapă viaţa din nou de la vârsta râvnită. Deci, prin moartea cerbului, prin jertfirea lui săvârşită de puiul de vânt, s-a făcut o punte pe care omul putea trece dincolo, dar Toma nu mai era în posesia trupului său. Trupul lui stătea acolo jos şi nu mai voia să-l asculte. Privi îndelung spre giganticul bob de grâu în care intraseră pescarii. „Ce o mai fi şi aceasta? Ce o fi moartea în sine? Dacă jertfa cerbului nu o fost jertfă înseamnă că moartea nu poate fi păcălită. Dar de ce eu nu pot să mor?” Zicând acestea, ajunse în faţa bobului de grâu care se transformase în mănăstirea din vârful muntelui, iar acum în vârful muntelui era uriaşul măr care acoperea aproape tot cerul. În partea lui de apus a bobului-mănăstire, de jos până sub grindă era pictată Judecata de Apoi. În mijloc, era Judecătorul cu o moară în mână, iar îngerii zburau spre ea cu sacii în spate. Sub El era o uşă imensă, cu arcuiri gotice şi ferestre cu cercevele de aur. Întinse mâna să deschidă uşa, dar când atinse clanţa un heruvim îi lovi mâna atât de tare că Toma ţipă de durere. „Înseamnă că nu sunt mort de-a binelea dacă am simţit durere, dar nu înţeleg ce se întâmplă cu mine.” Încruntat, heruvimul ridică mâna spre îngerii cu sacii în spate, arătându-i cu sabia de foc: „Nu vezi acolo sus? Nu este timpul tău, întoarce-te înapoi la moara ta! N-ai înţeles nimic din moartea cerbului?”
Toma străbătu Poiana Mărului înapoi, trecu peste puntea de peste gârla morii şi, când privi în sus, văzu că mărul se transformase într-un imens crin, deschis ca o fântână arteziană cu petale albe şi transparente în acelaşi timp şi un glas se auzi străbătând văzduhurile: „Bucură-te, cea plină de dar…“, iar alte voci se auzeau murmurate unele peste altele de apele învolburate ale gârlei: „Șuvoiul de sus, Toma, şuvoiul de sus! Întoarce-te la moara ta ocolind cât mai departe cenuşa oaselor de cerb de la fântâna tinereţii fără de bătrâneţe.”

*
…La intrarea în grădina fântânii, peste gârla morii era acum acelaşi podeţ din lemn de mesteacăn alb, iar Toma era cam de vreo 16 ani. La capătul celălalt era Margareta.
– Tomaaaa, strigă cu braţele în sus Margareta, vino şi mă prinde dacă poţi!
– Margareta!, ţipă de bucurie Toma, alergând, fără să-şi dea seama, peste podeţul alb de mesteacăn. Când ajunse dincolo, în grădina cerbului, nu mai era nimic, ci printre nişte arţari bătrâni, care nu erau când o văzuse pe Margareta, se pierdea o cărare plină de frunze, undeva departe prin desişul arţarilor care ardeau ca nişte policandre multicolore, din verde în roşu, din aramă în portocaliu, iar razele de soare în amurgul târzielnic de toamnă adăuga fiecărei frunze culori care parcă se ţeseau din nostalgia timpurilor pierdute, din neîngăduitul timp al primei iubiri, nuanţe de murmur şi şoaptă, poveşti de culori dintr-o lume pe care numai cântecul o plăsmuise în inima lui Toma, cu cărări unde numai trandafirii albi şi Margareta erau îngăduiţi. Era fata pădurarului din Pădurea Plopului. În cărţi şi în filme fata primei iubiri apare ca o fiinţă diafană, serafică, slabă ca o libelulă, cu ochii plecaţi în jos sau dându-i peste cap de ruşine şi vorbind din vârful buzelor de parcă ar fluiera fiecare vocală. Toma se îndrăgostise de Margareta tocmai că era diferită de celelalte. Era tipul de amazoană, cu părul pieptănat în genul coadă de cal, vârtoasă ca o cireaşă abia pârguită, cu un breton obrăznicuţ, cu coapsele bine desenate şi sânii destul de pronunţaţi pentru vârsta ei. Oriunde era se auzea vocea ei nevinovat de băieţească acoperind pe cele din jur, iar râsul ei în cascade îi contamina pe toţi. Dar dincolo de robusteţea plesnind de sănătate şi voioşie erau ochii negri ai Margaretei, mari şi inocenţi ca a unui copil în faţa pomului de Crăciun. Alteori, erau şireţi ca de vulpiţă şi obţinea răsfăţata tot ce-şi dorea, că dacă ţi-ar fi cerut chiar luna de pe cer te-ai fi grăbit să i-o aduci nu singură, ci şi cu toate stelele de prin poienile ei.
Toma curăţi banca de frunzele uscate şi se aşeză proptindu-şi capul în amândouă palmele. „Mi s-a părut că era Margareta, cugetă Toma mestecând firul de iarbă al unui vis amar, dar totul a fost părere. Niciodată nu există o primă iubire sau dacă există e cu totul altceva, o livadă din care ai fost alungat, o cărare pierdută pe care timpul niciodată n-o să te ajute s-o găseşti, pentru că era poteca Loveştilor de dincolo de timp.” Soarele se ascundea prin frunzişurile bolţilor de castani seculari cu o lumină atât de puternică şi intensă că frunzele încărcate de aur greu, una câte una, fără de vânt, încercau zborul de fluture şi era atât de linişte că se auzeau fâşâitul lor prin aer. „Poate că Margareta o fi murit demult, se gândi Toma ştergându-şi nedumeririle de pe frunte, altfel ce explicaţie aş putea să dau viziunii mele de om mort? Morţii întotdeauna vin să întâmpine pe cel ce e gata să plece dincolo.”
…Și atunci Margareta a venit cu fratele ei, cu care fusese coleg de şcoală, au venit la moară, iar Toma i-a dus în curtea morii…
– Ce e dincolo de poarta aceea mare din mijlocul grădinii?, întrebă Margareta mirată care sesizase ciudăţenia de a ridica o poartă masivă de lemn în mijlocul unei livezi şi de a înconjura o fântână al cărei vârf se putea vedea peste un gard făcut din bârne şi cu acoperiş.
– Nu contează, se eschivă Toma încercând să ocolească subiectul, dar când Margareta voia ceva cine putea să i se împotrivească? Aşa că Toma se duse în moară şi se întoarse cu o cheie de două palme şi începură toţi trei să urce cărarea şerpuită pe colină până la poartă. În dreapta era fântâna, iar în stânga o cărare cobora spre lac prin otava proaspăt crescută. Mirosea a fân şi floare uscată, deşi nu se vedea nicio căpiţă de fân, iar apa de la moară se auzea tot mai departe.
…Și Margareta a zis:
– Uite o barcă!
Și îmbrâncindu-şi fratele, ca să nu i-o ia înainte, îl prinse pe Toma de mână şi începu să alerge la vale spre sălciile care acopereau ca un voal verde faţa lacului, pierdut într’o ceaţă somnoroasă. Ore în şir s-au lăsat furaţi de timp şi de ei înşişi, plutind fericiţi pe sub arcurile de sălcii şi din când în când pe sub podeţurile albe de mesteacăn care îşi treceau arcul de scânduri peste lagunele pe unde dormeau la soare lebedele şi raţele sălbatice. Nu, nu s-au sărutat atunci, ci abia la întoarcere sub cupola de mătasă crudă a unei sălcii cu crengile până la pământ. Poate nu ar fi fost acel sărut, dacă Margareta nu l-ar fi prins în braţe pe neaşteptate în vreme ce Toma îi arăta, cu mâna întinsă, nişte veveriţe care se alergau, ca nişte suveici, prin firele lungi ale sălciilor ca ale unui război de ţesut. Nu, nu a fost un sărut pătimaş, ci doar un moft al Margaretei, care după ce-l sărută pe obraz îl îmbrânci cu drăgălăşenie şi după un râs cristalin începu să alerge privind înapoi într-un mod provocator de a fi prinsă.
Aşa a fost pentru prima şi ultima dată întâlnirea lui Toma şi Margareta la răscrucea de gând. Apoi, timpul a trecut şi Margareta a rămas pentru Toma o căutare veşnică. Ultima dată a văzut-o cu un soldat roman din garda lui Ponţiu Pilat, de trei ori vârsta ei. Sau poate i s-a părut? Nu, nu i s-a părut. Mergeau la braţ şi erau fericiţi. Acum Toma o aştepta, nu, nu, nu o aştepta pe cărarea plină de frunze roşii, ci….se putea ca ea să vină, pentru că parcă câteva clipe înainte ea îl chemase:
– Tomaaa, vino şi mă prinde dacă poţi!” …dar, Toma, la fântâna întoarcerii la tinereţe fără bătrâneţe aceea din dreapta grădinii nu am fost. Haide, acum! Cât mai repede! Ce mult te-am iubit? Unde ai fost?
– Margareta, întoarce-te cu faţa spre mine, îi zise Toma.
– Nu pot, pentru că te voi pierde pentru totdeauna. De ce nu am mers atunci la fântână? Dar şi acum, nu e prea târziu. Trecem pe sub arcul fântânii şi când ne vom privi din nou vom fi în acel „atunci” pe care l-am greşit. Vino, este ultima şansă a noastră de a începe din nou viaţa la 16 ani!
– Nu, Margareta, nu te duce, întoarce-te spre mine, aşa cum eşti, nu te duce că vei arde, precum cerbul ce a gustat din mărul morţii. Numai eu ştiu taina fântânii, dar sunt mort acum şi nu ştiu pentru cât timp.
Margareta ajunse la poarta fântânii şi când întoarse capul un vârtej de frunze o făcu să dispară.
– Sau poate nici nu a fost, gândi Toma la răscrucea de gând când putea să comunice cu cineva şi peste viaţă şi peste moarte. Puiul de vânt se întorsese voios, spunându-i că Micul Botezător a fost anunţat şi împreună cu Fântânaru or să vină în curând.




POLUL VĂZDUHURILOR


Vârful muntelui era aproape tot timpul ascuns în podul văzduhurilor, dar după ce se descoperise întâi ca schit, apoi ca măr uriaş deasupra cerului, în seara după dispariţia Margaretei, i se arăta lui Toma şi mai ciudat. Acolo sus, în toată singurătatea marină a albastrului era doar un singur nor ca un tetrapod alb, iar în genunchi, cu braţele ridicate spre înălţimi era Marele Preot. Deşi vârful muntelui era la sute şi sute de metri înălţime, Marele Preot se vedea atât de clar că îi puteai citi cuvintele după mişcarea buzelor şi, săracul!, ce s-o fi întâmplat cu el?, pe obraz îi curgeau două şiruri de lacrimi. Toma vru să urce spre el, dar în acelaşi moment tresări când clopotul mare începu să bată în dungă ca la moartea cuiva. „Curios”, se gândi Toma, nu cumva oi fi mort şi a început slujba pentru mine şi eu umblu aiurea fără niciun fel de respect? Nici măcar nu am fost ispitit să merg la schitul uriaşului bob de grâu. Toate sunt atât de stranii, de parcă m-am născut din nou într-o lume cu totul necunoscută. Hm! Cine mă va crede când îi voi descrie mănăstirea acestui uriaş bob de grâu?” şi cernându-şi sumedenie de întrebări se îndreptă spre biserica bobului de grâu, dar acum pe peretele de la apus nu mai era scena Judecăţii de Apoi, ci o aripă uriaşă înălţată spre cer, iar cealălaltă dinpre răsărit, la fel înălţată şi în aceeaşi poziţie de zbor împietrit. Sus, în clopotniţă, se vedeau clopotele încremenite în tăcere, numai cel mare se legăna ca o corabie pe gama aceluiaşi fel de valuri. Toma vru să intre în bobul de grâu, dar nu era nicio intrare, în schimb avea ferestre mari cu cercevele de aur strălucitor de parcă ar fi îngheţat acum câteva clipe din cupa topitorului. Se mai roti de câteva ori, dar degeaba. La intrarea în Poiana Mărului erau mai mulţi copaci bătrâni şi lui Toma îi veni ideea să se urce în unul din ei şi să privească înlăuntru. Pe fereastră se putea vedea lume multă având în mâini lumânări aprinse. Coborî, încercă din nou să găseasă o intrare şi în cele din urmă resemnându-se se aşeză pe o băncuţă de piatră. Din biserică se auzea slujba ca un zumzet de albine şi cred că s-a rostit un „amin” când cele două aripi şi-au coborât albul imaculat până la pământ. „E bob de grâu ori e pasăre?” se întrebă Toma. „Mare lucru, dacă nu cumva te trezeşti cu ea zburând pe dunga cerului”. De după colt, apăru iarăşi Puiul de Vânt care îl sfătui nu cumva să intre înlăuntru, pentru că bobul de grâu poartă hramul de „Sfânta Vineri” şi e folosită numai pentru slujbele de înmormântare. În afară de clopotul mare, jelitorul zărilor, cum îl numesc ciobanii, niciunul dintre ele nu a fost auzit şi nicio toacă nu a ispitit vreodată să bată la poarta de lumină lină a luceafărului de seară.
Toma era prea obosit pentru a lua în seamă sfatul Puiului de Vânt sau să-i ceară ceva şi după plecarea lui se ridică în picioare, întorcându-se să mai arunce o ultimă privire bisericii, dar se opri privind cu atenţie pictura de deasupra băncuţei de piatră. Pe perete erau pictaţi Adam şi Eva, la mijloc mărul cu şarpele, dar ceea ce îi atrase atenţia era ceva cu totul neobişnuit. Rădăcina copacului se îngroşa ca un basorelief, apoi se desprindea din pictură şi prin spatele băncii intra în pământ. Toma trase banca în lături şi încercă să scoată rădăcina din pământ, când îşi dădu seama că rădăcina e de fapt clanţa şi când o forţă, uşa ascunsă pe care erau pictaţi Adam şi Eva cu mărul, se deschise cu un scârţâit straniu care îşi scutură ecoul ruginit de-a lungul coridorului ce se deschidea sub o boltă imensă. De sus, atârnat de un lanţ cu zalele de grosimea mâinii era un policandru cu lumânări ca de înălţimea unui metru şi jumătate, dar toate erau stinse. Nici măcar nu fuseseră aprinse. În biserica „Sfintei Vineri”, o singură dată pe an, la începutul prohodului, un trimis al Marelui Preot, cu o prăjină foarte lungă aprinde toate cele 33 de lumânări apoi face vânt policandrului să se rotească de 33 de ori după cei 33 de ani ai Marelui Preot. Prima observaţie a lui Toma era acea lumină cu gust a miros de liliac ce umplea toate încăperile bobului de grâu deşi nu se vedea nici o sursă. De-a lungul coridorului erau multe uşi, dar când le deschideai te trezeai în faţă cu peretele gol. Una din ele totuşi se deschise spre un coridor lung, întretăiat de alte coridoare şi Toma intră în labirintul coridoarelor. Strigă şi glasul se ţesea şi reţesea în ecouri şi nimeni nu răspunse. „Avea dreptate Puiul de Vânt, îşi aminti Toma de porunca dată, să nu intru înainte de Vinerea Mare că voi muri. Dar ce se aude? Pe acoperişul bobului de grâu au venit morile. Sunt multe… se mişca încet ca nişte melci… Uite la aia mai mare cum le îmbrânceşte pe celelalte! „Eu o să-l macin pe Toma!” aşa zice. Tare mi-e frig… Uite la morile alea micuţe cum s-au strâns, gata de atac, cu vocile piţigăiate parcă guiţă: „Ba noi îl măcinăm, ba noi îl măcinăm. Nu ne scapă, târfo, chiar de s-ar ascunde în bobul de grâu.” I-auzi! Păi sunt în bobul de grâu. Nu? Da’ ce, nu sunt mort?”, iar ecoul: mort … nu …sunt …mort …mort, nu… sunt mort…” Tare mi-e frig! Dar unde sunt oamenii cu lumânări aprinse pe care i-am văzut din mărul în care mă urcasem afară? De ce mi-e aşa de frig? Ce caut eu în bobul de grâu? E tare frig în bobul de grâu!“. Nu termină zvârcolirea de întrebări, că în faţa lui apăru, ca din pământ, o întreagă procesiune de fecioare îmbrăcate în alb, cu lumânări aprinse, cea din frunte purtând pe un ştergar chivotul unui bob de grâu ca de mărimea unui pepene. Toma privi în spate şi observă că se află în mijlocul procesiunii. Voia să întrebe ce se întâmplă, dar toate cântau un fel de psalm în care după fiecare vers un cor bărbătesc din neunde răspundea corului de fecioare prin „aleluia”. În corurile care cântau succesiv era vorba de povestea unui bob de grâu care trebuia să fie mire, dar ca să devină mire, mireasa îi cerea să-şi schimbe haina bobului şi să se îmbrace în veşmânt împărătesc de spic. Toma încercă să înţeleagă: „Cum adică – pentru a fi viu, trebuie să mori, ca să aduci rod, trebuie să putrezeşti. Nu se poate să fii viu fără să te aventurezi prin moarte? Cine îţi garantează că după putrezirea bobului, nu rămâi putred pentru totdeauna? Unde e garanţia spicului? Cine îmi garantează?”
Procesiunea a ajuns în holul din care plecase. În mijloc era Marele Preot, în faţa lui o masă, pe masă două coroane împărăteşti, o carte legată în aur şi pietre scumpe şi un pahar de vin. Fecioarele, când ajungeau în faţa mesei cu cartea de aur şi nestemate, se plecau adânc, apoi una mergea în partea stângă, iar cealaltă în partea dreaptă. A doua parte a procesiunii urma să aducă mireasa şi corul fecioarelor; se auzea repetând printre „alelui” maiestosul imn – Cântare a Cântărilor – în timpul căruia mirele şi mireasa trebuiau să fie aduşi, mână în mână, în faţa Marelui Preot. Și în momentul mult aşteptat:
– Nu are trup!, îi şopti la ureche Puiul de Vânt. Nu poate să fie mire. I-am spus şi nu m-a ascultat.
– Aduceţi-i trupul atunci!, comandă cu o voce imperială Marele Preot. Niciodată pe tărâmul de dincolo al nostru nu s-a pomenit să se întâmple aşa. E pur şi simplu cea mai mare blasfemie adusă bobului de grâu. Nunta a început şi nu poate fi oprită. Aduceţi-i trupul imediat, jertfă de seară şi ofrandă nunţii.
Zicând acestea ridică mâna să poruncească buciumelor să cânte imnul miresei, dar Puiul de Vânt îl prinse de mână:
– Nu se poate să-i aducem trupul. Tu nu ai văzut pe unde a intrat?
– Să nu-mi spui că…, zise Marele Preot rămânând cu gura căscată, neputând să continue.
De afară se auzi tot mai clar:
– Toma, sunt Micul Botezător, vino afară până nu începe nunta!
– Ba da, îţi spun că de ce ţi-a fost frică nu ai scăpat. Pe acolo a intrat. A smuls rădăcina mărului şi a intrat prin uşa lui înainte ca moartea să intre în lume. Du-te afară şi vezi! Atât Adam, cât şi Eva sunt încă la uşa mărului. Poate o vor deschide, poate nu, dar Toma a fost primul om care a deschis’o smulgând rădăcina mărului care s-a rătăcit din icoană în grosimea timpului nostru….
– Toma, trezeşte-te, striga Micul Botezător ştergându-i rănile şi plângând deasupra lui, crezând că este mort.


TOMA, MĂ AUZI?


Timpul petrecut de Toma Moraru, între viaţă şi moarte, lângă coşul de moară, cred că i s-au părut zile, dar de fapt au fost câteva ore până când Puiul de Vânt a anunţat pe Micul Botezător şi pe prietenii lui. Au mai fost vreo câteva pentru aşteptarea completării formelor de internare. Ileana, soţia lui Toma, împreună cu copiii au privegheat toată noaptea la căpătâiul lui de muribund în Spitalul Barajului. În comă, nimeni nu îndrăznea cuvinte de speranţă, Toma părea că doarme dacă nu ar fi fost gălăgia tuburilor medicale care fâsâiau ca nişte gâşte când te apropii de puii lor, plus alte sunete stranii zăngănind pe ecranul de monitorizare. Și deşi toţi vegheau înmărmuriţi în rugăciune, liniile pulsului şi respiratului de pe monitor păreau ca nişte valuri, şi acesta era un lucru încurajator, pentru că vârfurile lor refuzau rotunjirea şi simetric se succedeau în mişcarea corăbiei spre un liman mai lin.
Spre dimineaţă un om de serviciu (cum or fi aflat oamenii Măcelarului că Toma nu e mort?) prefăcându-se că ridică gunoiul scoase din priză respiratorul, dar exact în acelaşi timp un grup de lucrători medicali dădură perdeau la o parte. O soră chemă oamenii de pază. Aşa ceva nu se mai întâmplase în toată istoria spitalului. Pe de altă parte, celelalte o consolau pe Ileana că totul o să fie bine, dar deocamdată situaţia este foarte critică şi Toma trebuie mutat imediat la Spitalul Central al Barajului pentru alte intervenţii urgente. Omul de serviciu se auzea cerându-şi scuze, paznicii îl sfătuiră să fie mai atent data viitoare, o soră luă în mână monitorul, alta strângea balonul respiratorului, alţii împingeau patul şi iată-l pe Toma ajuns la Spitalul Central al Barajului.
În camera de îngrijire intensivă se făcuse amiaza altei zile, iar Ileana cu copiii vegheau pe rând pentru un semn cât de mărunt de revenire la viaţă. Din când în când, sora ce colecta sângele pentru analize intra tăcută cu coşuleţul de fiole şi seringi, zâmbea, lega braţul cu elasticul albastru şi după ce-şi făcea meseria pleca discret cu acelaşi zâmbet de uniformă profesională. Apoi, la schimbarea turei venea doctorul, citea dosarul, repeta aceleaşi cuvinte, alte analize. Temperatura îi scăzuse, iar Ileana îi ştergea fruntea de broboane şi drăgăstos îi mângâia faţă. Din când în când revenea din visare, îi atingea mâna şi îl striga pe nume: „Toma, dacă mă auzi, strânge-mă de deget.”



CUM? ORBII VĂD?


– Bună dimineaţa, Micule Botezător! i se adresă scaiul venind pe malul acestuia cu noaptea în cap.
Nu termină urarea că un grup de copiii, îmbrăcaţi primăvăratec, în drum spre şcoală se opriră din zbenguieli şi-l luară de mână:
– Vino să vezi pe fetiţa care vede!
– Ce vorbă-i asta? Fetiţa care vede… ce?
– Prostuţule, Sara vede cu ochii ei acum.
– Păi sigur că vede cu ochii ei, că doar nu o să vadă cu ochii altuia.
– Se cunoaşte că eşti neam de spin prost crescut, că nu-ţi merge mintea deloc şi vorbeşti ca din topor. Tu nu ai auzit de Sara, fetiţa de la templu, care era oarbă? A fost o minune şi acum vede.
– Eu nu cred în minuni, răspunse acesta pe un ton atât de rece ca şi cum ar fi zis: „Da’ mai lasă-mă-n pace!”
– Și te mai şi lauzi cu asta?, îl apostrofă scurt copilul din dreapta. Ce poţi să aştepţi de la un scaiete mort şi uscat? Vino şi vezi! Sara ne-a spus să o strigăm când trecem pe la ea.
– Treaba voastră. N-am vreme de nimicuri. Și apoi la ce fel şcoală mergeţi? O fi fost de brânză şi au mâncat-o şoarecii că nu aţi învăţat încă să respectaţi bătrânii. Voi nu aţi auzit de „bună ziua”?, îşi încheie morala spinul uscat pe un ton şi mai dojenitor, satisfăcut ca un învăţător care şi-a spus ultimul cuvânt de instruire elevului prins cu lecţia nescrisă. Și cu aceasta îşi trecu bastonul pe braţul stâng şi o porni la vale de-a lungul apei Micului Botezător.
– Da’, bună dimineaţa, scaiule. Da’ de unde atâta grabă că nici măcar nu aştepţi ca să-ţi răspund?
– Deh, ca omul bătrân, răspunse cu resemnare scaiul, când se rătăceşte printre cei vii. Tot caută şi umblă să se afle în treabă poate mai găseşte ziua de ieri. Numai tu, Micule Botezător, nu ştii ce e bătrâneţea şi ai rămas de vârsta poznaşilor care se duceau la şcoală. Dar ce i-a apucat că toţi vorbesc de minuni? Cică „hai să vezi pe fata care vede”. Dacă vezi, trebuia să merg cu ei, înseamnă că poţi crede, nu?
– Nu. E tocmai invers. Întâi crezi şi apoi vezi ceea ce ai crezut, pentru că credinţa nu este vederea ochiului, ci vederea inimii. Când nu mai vezi cu ochiul vezi cu inima, dar ca să vezi cu inima trebuie să fii tânăr.
– Cum aşa?
– Uite-aşa, bine. Ai văzut vreun copac tăiat? Sigur că da. Ce ai observat pe cioată, pe faţa buturugii?
– Cercuri în cercuri care nu spun nimic.
– Aşa se pare. Dacă voi aţi învăţa de la copac credinţa lui, aţi fi şi voi tineri precum copacii. Pentru voi „cercul în cerc nu spune nimic”, dar pentru copac este taina pe care omul nu ştie cum să i-o fure. Când i s-a închis cercul, când toate frunzele i-au căzut, când pui mâna pe creanga lui şi pipăi lemnul vezi că e lemn mort. Dar cu ochiul tău. Ochiul copacului vede diferit. E mort la prima vedere, dar îşi moare cercul şi primăvara şi-l face inel şi-l ascunde în sertarele lui şi o ia din nou. Începe iar să creadă? Începe iar să fie tânăr. Omul ştie că moare şi ştie că i s-a închis cercul, dar nu crede că acest cerc poate odrăzli alt cerc, pentru că nu a citit niciodată evanghelia seminţei. Tocmai de aceea copacul crede şi rămâne tânăr, iar omul vede… Ce vede? Că e orb. Fetiţa care te-a chemat la Sara ţi-a spus: „Vino să vezi fetiţa care vede cu ochii ei!” şi aceasta este minunea – fântâna tinereţii.
– Micule Botezător, tu care eşti mereu tânăr poţi să mă ajuţi să cred? Cum aş putea să cred dacă sunt mort?
Și zicând acestea rezemă cârja de un copac şi, cu grijă, deschizând tolba de piele, scoase o batistă şi desfăcându-o cu reverenţă îi făcu semn să se uite cât mai repede de parcă i-ar fi fost frică să nu-i afle cineva comoara – o grămăjoară de scaieţi, strânşi unii în alţii ca într’o minge ţesută din zeci şi zeci de cârlige: „Acesta sunt eu, cel mort, cel ce am fost şi niciodată nu o să mai fiu, oricât mi-ai vorbi tu de credinţă şi copiii de minuni. Tu, dacă crezi sau nu, ce contează, fiind nemuritor, nici nu câştigi, nici nu pierzi, dar uite aici oasele credinţei mele care nu vor mai învia niciodată. Copacul…
– Aşa! Zi-i! Zi-i înainte că zici bine. Copacul… şi Micul Botezător scoţând din tolbă mingiuţa de scaieţi o ridică până deasupra capului ca pe un trofeu. Copacul… şi cercul… şi uite aici în sfera aceasta cu mustăţi de iarbă uscată, începutul de vis, cercul tău zămislind cercul credinţei… Copacul… şi cercul… şi aici pârleazul seminţei …şi puţină răbdare şi ai ajuns la fântâna minunii!
– Dar sămânţa e moartă şi nu poate…
– Aşa ţi se pare. Tocmai de aceea Sara privind îi striga minunii vreau să văd! Sămânţa numai prin moarte este vie. Depinde cu care ochi te uiţi la ea şi depinde din ce parte te uiţi la ea. Înţelegi?
– E tare frumos ce spui, dar să mă tai în bucăţele nu pricep o iotă.
– Bine, bine… Intră în apă să te botez şi apoi ai să te trezeşti că tot ce este în jurul nostru este doar adormirea ochiului.
– Tu râzi de mine, Micule Botezător. Eu sunt un spin uscat, un păcătos de scaiete, ce om serios a auzit de botezul unui scai? Există aşa ceva? Un Dumnezeu şi pentru neamul nostru?
– Sigur că da. Du-te şi întreabă pe Sara! De câte ori nu a venit la mine, ba că e naşă la un pui de turturică, ba să-i fiu naş la o broscuţă, că e săracă de umblă cu aceeaşi haină şi la moară şi la gară. Scaiule, intră în apă.” Și, scurtând vorba, luă de pe poliţa dintre sălcii o ramură de lumânare şi începu slujba. La urmă scoase din tolba scaiului cocoloşul cu seminţele şi le presără în cele patru părţi ale râului…
…
…şi parcă era în vis, Micule Botezător, dar nu era în vis.
– Tu mi-ai dat cornul din care suflând, mi-ai zis, seminţele încep să se trezească. Trebuia să merg la Sara să învăţ să văd. Am luat-o pe o stradă, dar la răscruce am observat că în loc de nume avea nişte semen care nu ştiam ce vor să însemne. Strada a intrat în pădure şi pe un drum de căruţe am ajuns în vârful dealului şi de acolo se vedea templul, iar Sara era în grădină. Cerul era negru, negru şi a început o ploaie aşa de mare că nu se mai vedea nimic. Mi-era frig şi tare frică, dar nu ştiam de ce. Sara îmi zice: „Sună mai tare din corn. Avem nevoie de ajutor. Vrăjitorii vor să omoare pe Micul Botezător.” Dar mie mi-era aşa de frică şi era noapte şi ceaţă şi voiam să suflu, dar nu puteam de parcă nu aveam aer în piept. Iar fetele de la şcoală îşi dădeau ghionturi şi râdeau pe ascuns: „Ce fercheş e acum! Parcă e băiatul moşului scai care ne certa aseară. Și uite ce floare frumoasă are în mână!“ Altă fetiţă se face că din greşeală se izbeşte în mine: „Vai, nu ţi-e ruşine? Cum îndrăzneşti? Ce o să-mi zică mireasa ta?”, „Hai nu-l speria. Mireasa lui e moartă. Și el a fost mort, de aceea şi-a luat mireasă moartă. În vremea aceasta, Sara m-a dus la marginea grădinii de la Templu, care era plină de cruci. Era un gard alb şi printre scânduri, jos se vedea fabrica de cherestea. „Ce fac oamenii de acolo, Sara?”, „Fac cruci pentru Micul Botezător, pentru Toma Moraru şi pentru Fântânaru ce a fost prins azi noapte.” Și am mers cu Sara pe lângă gard şi Sara a zis: „Hai să ne apucăm de săpat gropile, dacă nu poţi să sufli din cornul Micului Botezător”. Și când am suflat, s-a auzit un sunet pe sub pământ, ca de ape cântate pe jgheabul de lemn când coboară păstorul cu oile. Lângă noi au apărut urzicile. În afară de Sara şi mine, ele erau primul semn de viaţă. Urzicile începură să alerge desculţe şi să se joace de-a ascunselea printre cruci. „Fetiţe sărace, sărăcuţele de ele, eu sunt mama lor. Le-au dat afară din şcoală, că l-au bătut pe Măcelarul de la primărie când a vrut să facă şoseaua peste cimitir către moara electrică…”, dar Sara nu termină bine vorba că din colţul cimitirului s-a auzit cineva blestemând. Erau femeile de la fabrica de cherestea, care după ce au sărit gardul s-au aliniat pe categorii începând un marş patriotic în frunte fiind cele cu ţapinele şi fierăstraiele de tăiat cruci şi copaci. Și apoi se făcea că nu mai erau îmbrăcate în uniforme albastre, ci în haine negre. Se strânseseră în grup, cu ulcica să facă vrăji ca să te ucidă, Micule Botezător. Printre urzici se aciuase şi Kitty, o pisică plină de purici. Urzicile i-au zis lui Kitty să-şi scuture puricii pe vrăjitoare, iar Kitty le-a sfătuit pe urzici pe unde să le pişte mai rău şi astfel cu scărpineli, înjurături şi blesteme le-a prins miezul nopţii, când diavolul trebuia să sufle deasupra ulcicii. Eu, când am terminat de sunat a doua oară din corn, eu am văzut cum un ghiocel crescu mai înalt decât toţi copacii din jur şi din clopotniţa lui clopotele au început să bată ca în noaptea de Paşte, iar de jur împrejurul lui urzicile se auzeau cântând fiecare având în mână câte o făclie aprinsă. La o doua înconjurare, Sara s-a oprit dojenitor în faţa mea: „Dar pentru tine nu e Paşte, scaiule? Unde-ţi este făclia? Bagă mâna în tolbă, scoate-ţi o sămânţă şi aprinde-o! Ai uitat de ce te-a trimis Micul Botezător la mine?” Când m-am trezit am crezut că am dormit, dar nu dormisem. Țineam în mână o floare atât de frumoasă de parcă era un cântec pe care-l mai auzisem odată, de pe vremea când fusesem alt cerc şi nu credeam că acelaşi cerc atât de perfect morţii poate gusta din minunea de a fi din nou cerc după legea spiralei dătătoare de viaţă.





PODUL CARE LEAGĂ ȘI DEZLEAGĂ


Se părea că umbrele copacilor începură să crească tot mai mult până la buza soarelui de la apus când pe malul râului Micului Botezător se opriră mai mulți oameni care ascultau atenţi la unul dintre ei care avea nişte hârtii în mâna dreaptă, iar cu stânga făcea tot felul de semne de credeai că foloseşte limbajul surdo-muţilor. În cele din urmă toţi plecară şi rămase doar acela care explica planurile scrise pe hârtie.
– Omule, se adresă Micul Botezător, despre ce este vorba? Ce vreţi să faceţi aici? Meşterul se uită în toate părţile crezând că aude voci, apoi îşi cufundă din nou capul între palmele mari ca nişte frunze de brusture.
– Omule, se auzi vocea din nou, sunt eu, Micul Botezător. Oamenii cred că râurile nu vorbesc, dar nu-i adevărat. Seara, după ce răsar stelele, putem vorbi şi noi ca voi, oamenii, dar numai unii dintre voi ştiu să ne înţeleagă. Ce vreţi să faceţi aici, oamenilor?
– Păi… un pod, răspunse ezitând Meşterul Pietrar să se aventureze într’o conversaţie cu un râu crezând că şi-a pierdut minţile.
– Ce este un pod? întrebă Micul Botezător, de data aceasta luând o formă omenească – un tânăr între 12-14 ani cu părul revărsat în plete blonde peste umeri, îmbrăcat într’un veşmânt alb de in alb ca zăpada, încins cu brâu aurit ca un orar diaconesc, pe cap având o coroană de argint strălucitor ţintuită cu smaralde, topaze şi rubine. Ce este un pod sau ce înţelegeţi prin pod?
Meşterul Pietrar se sperie când din neunde apăru tânărul, şi după ce află cine este, se încurcă, precum un elev prins cu lecţia neştiută, bâjbâind un răspuns, apoi îngăimă:
– Cum…, tu nu ştii ce este un pod?
– Nu ştiu. Mi s-a spus când voi creşte mare o să văd şi eu poduri, dar aici prin munţi…
– Cum să-ţi spun? Un pod este… un pod. Peste vale, la poalele Muntelui Cărăboaia, locuiesc lemnarii conduşi de Meşterul Tâmplar. Dincoace locuim noi, pietrarii. Dacă facem pod putem să trecem dincolo şi să facem război cu ei.
– Ce este un război?
– Este cel mai bun lucru pe care îl pot face oamenii. Cei puternici trec peste pod şi-i omoară pe cei mai puţin puternici. Dacă ai un pod te poţi îmbogăţi peste noapte. Omori lemnarii, le iei nevestele care-s bune pentru multe treburi, iei tot ce au mai bun în gospodăriile lor: oi, vaci, capre, curci, găini şi tot ce-i mai valoros prin casele lor şi apoi dai foc caselor… Ce distracţie să vezi casele arzând! Ce spectacol poate fi mai grandios să vezi un circ imens plin de ţipetele sutelor de bătrâni şi alţi netrebnici de prin spitale! Ce dulce este beţia puterii când poţi să purifici totul în faţa ta prin foc şi sabie, să creezi o nouă lume să simţi puterea haosului şi mirosul de sânge şi fum, să simţi în vinele tale cum se zvâcole Satan cerând să-l eliberezi pentru apocaliptica bucurie! Să nu mai vorbim de ţarinile lor! Cele mai îmbelşugate din lume, pe când la noi în loc de grâu creşte numai piatra seacă şi prundurile se întind ca pecinginea şi lepra.
– Și dacă fac şi ei război împotriva voastră?
– Nu pot. Ei nu ştiu ce e războiul şi n-au făcut poduri niciodată. Ei sunt cei slabi. Regele lor e Meşterul Tâmplar care n-a pus niciodată mâna pe o sabie sau pe suliţă. Auzi la el minte?! Cică să prefacem săbiile în pluguri şi seceri! Când vom termina podul, îi vom secera pe toţi aceşti netrebnici şi-i vom acoperi cu plugul.
– Meştere Pietrar, răspunse după un timp Micul Botezător, voi oamenii nu sunteţi nemuritori ca noi râurile şi munţii. Numai după moarte deveniţi nemuritori. Tu crezi în Dumnezeu?
– Nu.
– De ce nu crezi?
– Pentru că: unu, sunt om modern şi doi, nu l-am văzut niciodată.
– Bun. Tu ai inimă?
– Da.
-Ți-ai văzut vreodată inima? Nu. Deci dacă nu ţi-ai văzut inima înseamnă că nu ai inimă. Bun, dar asta nu contează pentru că noi vorbim despre altceva. Despre poduri ştiu din cărţi. Nu am văzut niciodată un pod, dar asta nu înseamnă că podul nu există. Deci, să revenim. Dumnezeu a făcut întâi raiul. Când l-a creat pe om i-a modelat inima ca pe o hartă a raiului. Din rai ieşeau patru râuri: Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat. Interesant este că într-o carte veche am găsit că Fison şi Gihon înconjurau Pomul Vieţii, iar Tigru şi Eufrat înconjurau Pomul Cunoaşterii. După Căderea omului au mai rămas Tigru şi Eufrat, iar cu Fison şi Gihon nu se ştie ce s-a întâmplat. Numai în inima omului se păstrează harta edenică atât cu Pomul Cunoaşterii cât şi cu Pomul Vieţii.
– Stai, stai, stai! Ce vrei să spui? În inima omului pe lângă, hai să zicem, Pomul Vieţii, pentru că metaforic inima este centrul vieţii, ar exista şi Pomul Cunoaşterii?
– Exact. Universul şi tot ce e material cunoaştem cu creierul, dar pe om îl cunoaştem în primul rând cu inima şi abia apoi cu creierul.
– Măi, Doamne! Întotdeauna am urât teologii şi filosofii că nu vorbesc normal ca toţi oamenii. De ce nu spun: unu şi cu unu fac doi, ci folosesc tot felul de alambicări. Ei zic, bunăoară: unu şi cu trei sferturi şi cu două jumătăţi de un sfert fac doi. Nu? Sau aberaţii de genul: Unu şi cu unu şi cu unu nu fac trei, pentru că sunt Treime şi în concluzie, unu şi cu unu şi cu unu fac, zi şi tu dacă e logic, tot Unu, numai că îl scrii cu majusculă. Dar continuă. Tu parcă le coci mai altfel.
– După Cădere, după cum ţi-am spus, numai în inima omului se mai păstrează harta raiului. Și numai în inima omului se mai păstrează taina fremătată de frunzişul Pomului Vieţii şi Pomul Cunoaşterii. Aşa fremătau în rai. Din inimă, ca şi din rai ies şi intră patru râuri. Și acum ascultă atent Meştere Pietrar. Peste acestea Dumnezeu a zidit patru poduri pe care voi le numiţi auricole şi ventricole. Dumnezeu nu l-a făcut pe om nu numai vieţuitoare, ci moştenitor al Vieţii şi i-a zidit nişte poduri ale vieţii. Nu l-a întocmit „perfect” pentru că atunci l-ar fi cioplit din piatră, ci atât viaţa cât şi cunoaşterea i le-a făcut în relaţie cu Spiritul care să le sfinţească pe amândouă. Dumnezeu i-a dat suflet. Zi şi noapte pe aceste poduri înguste trec milioane şi milioane de celule spre plaiul înalt al Spiritului spre a fi sfinţite. Cât de banal spuneţi voi: auricol, ventricol, stâng, drept, plămâni, răsuflare, oxigenarea celulelor, aortă etc. etc. Sângele este mereu curăţat, purificat, şi mereu este sfinţit şi resfinţit. Voi ziceţi oxigenat. Plămânii le dă oxigen. Vezi, Meştere Pietrar, podurile acestea pe care le-a făcut Dumnezeu? Toate sunt spre viaţă, toate dau viaţă dar nu orice fel de viaţă, ci viaţă ce înveşniceşte, ce te spiritualizează (oxigenează) mereu şi mereu. Aceasta este menirea podului, Meştere Pietrar. Hai să facem poduri spre viaţă pentru că slujitorul este mai mare decât cel care este slujit.
+

…trecuse mult de miezul nopţii. Împreună cu Micul Botezător încă mai discutau despre un pod comun între Satul Pietrarilor şi Satul Tâmplarilor, un pod asemănător după planul ascuns al inimii, când dinspre pădurea din vale, ca din senin, se porni o hărmălaie de ţipete şi urlete ca de război. Micul Botezător şi Meşterul Tâmplar trecură dincolo, pe o punte de lemn cu scândurile rupte şi putrede de parcă n-a fost folosită de sute de ani. Și unul şi altul răsuflară uşuraţi de asemenea ispravă şi o luară de-a lungul apei când în livada din poiană printre măslini se vedeau sute şi sute de oameni cu torţe în mâini, înarmaţi cu săbii, furci şi toiege făcând o gălăgie de credeai că te afli la cucerirea Ierihonului. Nu putură să se apropie prea mult din cauza mulţimii oamenilor. Era lună plină şi în lumina torţelor se vedeau în străluciri de argint coifurile soldaţilor.
– Ce se întâmplă acolo? întrebă Meşterul Pietrar pe unul din spate care ţipa de parcă l-ar fi muşcat şarpele, cu amândouă mâinile ridicate.
– L-au prins! L-au prins! şi iarăşi se trânti la pământ ţipând cât îl ţinea gura.
– Pe cine, omule, pe cine l-au prins? insistă Meşterul Pietrar trăgându-l de haina cu care era înfăşurat.
– Pe Fiul Tâmplarului, amăgitorul şi criminalul care s-a făcut pe sine Dumnezeu. Uite-l! Ăla în lanţuri. Îl duc acum la voi.
– La noi?
– Sigur că la voi. Procesul se va ţine la Gabata. Acolo îl vor judeca. La locul Pardosit cu Pietre. Haide! Haide! Haide să găsim şi noi loc până nu e prea târziu.



CHIPUL P INII


Moara electrică, dintre crâşmă şi „cuibul cu doamne”, parcă ar fi fost de când lumea acolo. Toţi se obişnuiseră şi cu ideea şi cu zgomotul. Industria alcoolului era sprijinită de toate comunităţile creînd locuri de muncă şi bunăstare. Grajdurile de animale, după succesul uluitor al morii electrice, s-au înmulţit atât de mult că oamenii îşi aranjau acum casele după prototipul grajdului: două camere pentru animale, mijlocul casei unde era balconul sau tradiţional pridvor cu bolte modificat pentru cerinţele transportului cu căruţa al bălegarului în spatele grădinii, iar în celelalte camere se înghesuiau membrii familiei. Fiecare loc şi colţişor al casei era chivernisit în aşa fel să poată adăposti cât mai multe suflări. Sub pat era scroafa care abia fătase, de la un capăt la altul al camerei erau frânghiile şi stinghiile pe care dormeau găinile, jumătate de masă era plină de paie pentru cuibare şi banii curgeau, domnule, şi pe uşi şi pe fereşti.
De când oamenii nu mai văzură chipul pâinii totul se schimbase în ţinuturile acelea în asemenea hal că pescarii ziceau că a început sfârşitul lumii, ceilalţi îi înjurau cu colţul gurii spunând că de când să se înfiripeze noua mişcare Progressive Collision a început o nouă vârstă a lumii. Ce sălbătăcire a omului? Libertatea de a-ţi exprima sentimentele. Ce violenţă? Selectarea celui puternic care merită să se perpetueze, merită să trăiască, nu toate scursurile şi sterpiciunile care degradează şi poluiază genetic fiinţa umană. Lumea trebuie să fie pe tancuri şi nu în cărucioare de împins toate zdrenţele omeneşti, o lume nouă fără bătrâni suspendaţi de tot felul de tuburi obscene, o lume frumoasă, o lume de tineri, o lume fără de scânceli, gemete şi plângăreţi, o lume fără de moarte. Astfel, ridicarea nivelului de prosperitate a schimbat şi profilurile spitalelor. Dr. Anestezist T.A. Natos a luat în mâna sa toată puterea cunoscută şi necunoscută a Tuturor ţinuturilor fără ca nimeni să crâcnească, dimpotrivă toţi rugându-l să-i onoreze comitetele şi consiliile în calitate de chairman, dacă nu activ, cel puţin onorific. De când cu moara electrică, s-au înmulţit grajdurile şi casele s-au cam hibrizat, dar ce contează că s-au înmulţit şi măcelăriile. Drept urmare, a crescut şi mâna de lucru specializată în domeniul anatomic. Bunăstarea a impus zidirea a încă două spitale. Da, da! Dar oamenii care erau duşi la spitale nu erau otrepele societăţii ci cei mai puternici în competiţii pugilistice, balistice şi cei care trebuiau perfecţionaţi în craniotomii frontale, sau pe unde nimereau din zel profesional, uneori la claviculă sau testiculă (erare humanum est!) şi chirurgii neterminate la cord sau torace. Secţia pediatrie – desfiinţată. Raţionamentul era simplu – vrei copii, ai grijă de ei şi nu-i arunca pe punga plătitorului de taxe. Vrei capelă? Și ce mai vrei? Roagă-te, domnule acasă, nu mă pune pe mine să plătesc popi şi muncitori sociali să te înveţe yoga. Du-te, bre, în Tibet! Transcedentează-te şi peste Himalaia, dar nu în spitalul meu. Morgă, autopsii? Păi, dacă e mort e mort. Termină cu birocraţia. Morţii cu morţii, viii cu viii. Ce caută mortul în sală de aşteptare? Leneşii de la Departament să-şi rezolve problema. Autopsie? Și mai ce vrei? E mort, dom’le, e mort. Nu vezi că nu suflă? Ce-l mai gâdili cu cuţitaşul că tot nu poţi să-l faci să râdă. Secţia de geriatrie, secţia paliativă? Lăsaţi omul să moară cu demnitate, în floarea vârstei cu un pistol în mână, nu-l umili ani de zile în bordelurile de bătrâni. Dă-le hapul şi totu-i bine şi frumos. Nu?
Conform acestor raţionamente, spitalele au fost restructurate şi acomodate cu celelate instituţii. Spre sfârşitul săptămânii personalul măcelăriile dădea o mână de ajutor la secţiile de chirurgie, care ajunseseră la 20 de camere. Măcelarii nu greşeau niciodată localizarea craniului şi coseau foarte îndemânatic organele avariate sau în stare de dislocare centrifugală. Pe care erau mai greu de identificat ca origine le aruncau. Măcelarii erau oameni cu pregătire ştiinţifică şi erau în stare în miez de noapte pentru a te ilumina cu o prelegere anatomică. Știinţific, ştiau că omul are vreo sută cincizeci de organe apenicale, prinse de pe vremea evoluţiei ca nişte scai nefolositori şi măcelarii erau generoşi cu simplificarea pacientului, plus că omul are dubluri care nu au niciun rost şi pot fi simplificate fără nicio durere de cap. În timpul săptămânii, când lumea era la lucru, nu se întâmplau prea multe distracţii de a fi luate în seamă de secţiile chirurgicale, un hematon facial sau frontal, rezultat după o dezbatere între soţi, putând fi îndepărtat cu o compresă sau o aspirină. În restul săptămânii doctorii ajutau pe măcelari de dimineaţa până seara. Dacă ştii să faci o toraconomie, de ce nu ai putea despica o vacă sau un purceluş? Nici măcar nu trebuiau să-şi schimbe nici cizmele de cauciuc, nici halatele albe, care de fapt erau aceleaşi.
În toate privinţele sociale echipa condusă de Dr. Anestezist T.A. Natos nu a întâmpinat nicio problemă. Amalgamarea morii electrice, academiei de astrologie, crâşmele, abatoarelor, spitalelor, academia pentru drepturile animalelor plus relaţiile cu Inspectoratul, Departamentul dăduseră rezultate fantastice. La nivel internaţional, unii spuneau că până și regi şi conducători de popoare îi cereau sfatul lui „Morphy”, numele favorit cu care i se adresa Jefferson Salamander în discuţiile lor secrete.







DUPĂ 40 DE ZILE


Era 24 Iunie. Era şi ziua de naştere a Micului Botezător. Din cele şapte râuri ale sale Muntele poate iubea cel mai mult pe cel mai mic, ultimul născut al bătrâneților lui, pe care Dumnezeu, lăudat să fie numele Lui din veac şi până în veac, i l-a cerut şi l-a blagoslovit cu numele de Micul Botezător.
În ultimele mii de ani Muntele se sihăstrise undeva deasupra norilor într-o chilie nu departe de poarta raiului. Lăsase jos toată grija cea lumească, iar acolo sus veneau acatistele de zăpadă îmbrăcându-l cu omofor de lumină, ori de câte ori Dumnezeu, lăudat să fie numele Lui din veac şi până în veac, venea să mai stea de vorbă despre ghiduşiile sfinte ale Micului Botezător.
În ultimul timp nu a mai primit nici o vizită de la El. Ce s-o fi întâmplat? Rumega ultimele amintiri despre isprăvile Micului Botezător. Pornise să readucă întreaga lume Creatorului: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție aducem de toate şi pentru toate.” Știa, săracul Munte, că împotriva pruncului său s-a pornit Marele Vrăjitor şi oamenii lui cu inima neagră şi crucea întoarsă?
Cu mâna dreaptă Muntele îndepărtă ultimul nor coborând spre împărăţia Micului Botezător:
– Micule Botezător, puiul lui tata, unde eşti? Unde te-ai ascuns?
Glasul răsună sinistru într-un pustiu fără de margini. În loc de răspuns se auziră din depărtări doar nişte croncănituri din străfunduri de iad.
Marele Vrăjitor l-a învins pe Micul Botezător. Oamenii lui cu inima neagră şi tatuaţi pe frunte cu crucea răsturnată au spurcat tot ceea ce Micul Botezător botezase întru numele Lui: „Se botează robul lui Dumnezeu cerul… Pecetluieşte-I, Stăpâne, puritatea trupească să rămână în veac aducător de soare sufletelor noastre… Cerul profanat de Marele Vrăjitor era acum plin de fum, iar norii nu mai aveau nimic din frumuseţea norilor de vară ca nişte rochii de mireasă, ci norii Marelui Vrăjitor, aducători de putoarea acidului clorhidric. „Se botează robul lui Dumnezeu pământul…. Dă-i, Doamne, să odrăzlească toate abecedarele Tale pentru noi”. Și pământul era distrus până la măduvă de Marele Vrăjitor. „Se botează roabele lui Dumnezeu, pădurile…”, zicea Micul Botezător, scufundându-le în roua Sfintei Treimi. Apoi au venit oamenii Marelui Vrăjitor şi le-au tăiat cu răutate copac după copac, nimic să nu rămână din tot ce fusese binecuvântat de Micul Botezător: nici ram, nici frunză, nici pasăre, nimic din tot ce este viu.
– Micule Botezător, puiul lui tata, mă auzi?, răcni dureros Muntele din adâncul rărunchilor. Unde eşti? Unde te-ai ascuns?
Undeva, pe o albie se vedeau tablele de piatră pe unde fusese ucis Micul Botezător şi tot ce fusese viu şi botezat de el.
În faţa Muntelui apărură ucigaşii Micului Botezător, batjocorindu-l şi ţipând infernal toate blasfemiile Marelui Vrăjitor. Muntele a tăcut până la invitaţia de a renunţa la identitatea lui de Munte şi a colabora la zidirea Ziguratului.
După o tăcere de patruzeci de zile, Muntele s-a rugat Savaotului să-i împrumute oştirile. Din cer a început potopul. Toate pivniţele norilor şi beciurile abisului s-au sfărâmat. Numai Muntele urla sălbatic deasupra potopului. Întâi aruncă Ziguratul plin de oamenii Marelui Vrăjitor în noianul apelor. Rupea din trupul lui sate şi oraşe şi le arunca în blestemul de ape. După un timp, blestemul apelor s-a ridicat deasupra muntelui pe care era zidită biserica Botezătorului. Totul era acoperit de deznădejdea că apele nu l-au răzbunat destul pe Micul Botezător. Ape bolnave ca o imensă bubă albastră mocneau peste tot ce binecuvântase Micul Botezător. Pe ele pluteau mortăciuni târâtoare şi toţi slujitorii Marelui Vrăjitor. Nimic nu a mai rămas din răzbunarea Muntelui decât pustiul saharelor de ape deasupra căruia se mai vedea doar crucea bisericii rămasă ca semn deasupra mormântului Micului Botezător.
După patruzeci de zile apele s-au retras. Un porumbel a dus Muntelui o ramură de măslin. Muntele a venit la mormântul fiului său. De data aceasta Biserica parcă se născuse din nou. Strălucea precum soarele pe cel mai fecioresc vârf al muntelui. Muntele se opri:
– Soare, hai să intrăm în biserică! Azi e ziua Micului Botezător.
Amândoi îngenunchiară în faţa altarului. Pentru o clipă, şi Soarelui şi Muntelui li s-au tăiat răsuflarea de bucurie şi spaimă. Micul Botezător stătea în faţa lor cu potirul în mână.
– Nu vă spăimântaţi, grăi Micul Botezător, ci îndrăzniţi. Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu evlavie să vă apropiaţi!
Zidurile bisericii dispăruseră. Numai din mijlocul bolții pantocratice rămăsese mâna Binecuvântătorului. Din potir, mii de curcubeie strălucitoare se rotunjeau deasupra lumii. Apoi, Mâna a coborât mângâind fruntea Soarelui, iar după ce a şters lacrima de pe obrazul Muntelui se odihni pe capul Micului Botezător.














Din Psalmii Micului Botezător




PSALMUL FOCULUI FLĂM ND



Păcate? N-am dus lipsă. La toate știu risipa,
Iar la tejghea, cu apusu-mi crâșmarului-s dator.
Au mintea urcă-n slavă condorului aripa,
De nu te-ar arde iadul cu setea pentru zbor?

Greșalelor mărunte, cu-otrăvuri mari sub buche,
Le-acoperim veninul cu nalbul de cucuți.
Îmi vând toți fariseii pentr-un cinstit păduche
Ce nu mi-ar suge noaptea că-i văduvă-n virtuți.

Am cunoscut mahorca și drojdiei poemul,
Ca în măcelărie fui relelor cârlig,
Dar te iubesc Olare, mai tare ca blestemul,
Când pân’ la cer, ca lupii, cu patimă Te strig.

Parcă-i răspunsul Pâinii: Când focului i-e foame,
Numai Iubirea știe pe Dumnezeu să-nhame!


PSALM SUMERIAN



Profet se face lemnul când sâsâie în vatră;
Bolmoaje pe tăciune, blestem din iad storcând…
Pe mâna ta inelul, cu ochi de șarpe-n piatră,
Ispitei stă de pază păcatului de gând.

Acum vreo cinci milenii, prin moarte-a fost sărutul?
A spini mi-ai scris argila cu focul cuneiform.
Eu ți-am furat văzduhul să-l împietrească lutul,
Sculptură altor ape, care nici azi nu dorm.

Cu brațul plin de strune, fugi de otrăvuri, dar bei
Din stihul care arde.Domneai la Eufrat…
Ocnaș în propriu-mi cântec, tu- gratiile harpei!
N-a fost pe-acolo raiul ce-n noi s-a scufundat?

Azi nu mai ești zeiță. Închis ți-ar fi și cerul,
De n-aș fi scris în cuie, pe glodu-mi ars, Sumerul.

PSALMUL POTIRULUI DE LUT



Durerea nu-i durere de-o orchestrezi cu surle.
Ea-n lacrimă-și zidește întorsul greu în fire…
Țipa la Tine unul, să pipăie, să urle,
C-ar fi poftit să vadă cam cum apari, Iubire.

Voiai cu ferăstrăul, om, să-I croiești veșmântul?
Asemenea-I ca gândul ce foarfecului scapă.
Copită, ghiare, coarne, chiar dacă n-are, vântul,
Cu timpul și cu moartea pe toate-n colb le-ngroapă.

A dragostei măsură, tu-mi ceri a câta oară?
Spini sângerând în stemă, ce poate ști cântarul?
Nu-mi judeca lăuta ce-n dor lumini măsoară,
Sărutul nu e-n buze, deși în lut e jarul.

Îndrăgostită, Roata îi cântă de iubire
Argilei, spre ulciorul cu vin de răstignire.







PSALM PRIN ALGONQUIN PARK



Octombrie, mesteceni…Taci, nu cumva să sperii
Cum toamna-mi urcă-n suflet orfevărindul care-i
A vară indiană, că-mi nebuniră merii
Pe hărți necunoscute din nordul Niagarei.

– „Visat-am ape negre, pe la Muskoka-n vale,
Ca țarina de sânge ce-abia vându olarul
Pe-arginți jucați de-a timpul cu chipuri de parale,
Precum un astru negru putea să-ntoarcă zarul.”

– „Iar eu cules-am visul, pe când dormeai, din pleoapă.
Sărutul este prețul” , îmi spui c-o alintare.
Octombrie, mesteceni… Tu, dincolo de ape,
În jad, această vară-i meridian ce doare.

Minciună spune ceașca, destul e bobu-n gene…
Pe porțelan eu scris-am păduri algonquiene.


PSALMUL MIRELUI DIN CANA


„Nimicului – cenușă, de-i frunză, rod, sau floare!’”
Eu cred Ecclesiastul că suferea cu fierea.
Din glod nu se înalță săruturi de ulcioare;
Unde-i prea multă minte, acasă-i căpierea.

Cât de-nțelept e vinul, foc dintru foc renascu-l!
„Adulmecă, ne spune, fugi, minții dacă-i acru.
Înseamnă că Iubirea nu l-a zdrobit cu teascul,
Setos de sânge tânăr, păgân, pe-altar de sacru.”

Ce-aș fi fără de umbră, de nu mi-ai fi Tu, cina?
Din tot-întâi-născutul – stihul de grâu și mielul.
Ca-n templu Ți se pleacă, din inimă ciorchina
Purtând rotund pecetea cum Tu semnezi inelul.

Cum aș putea bând vinul Iubirii să-i uit rana?
Pe Dumnezeu la nuntă eu L-am avut în Cana.


PSALMUL CE NE-A FOST SĂ FIE


Au ochii frumoși ca tine – panterele, șacalii –
De piatră prețioasă, vânând imperial,
Dar numai ție-i dată cruzimea în detalii,
Lungi sfâșieri de flaut din burg medieval.

Regal, desăvârșirea plăcerii de supliciu,
Din somnoroase gene cătușa-i de argint,
Încet, mai dulci să doară torturile-n deliciu
Cu-ncolăciri de șarpe din șoapte și alint.

Tu îmi spuneai, coralul c-ar fi ca-n stih tocmire?
La fel ca-ntr-o oglindă răsfățul tău îl prind,
Din inimă de piatră fac crin de mănăstire
Cioplindu-ți duh și umbră ca zapis în colind.

Așa ne-a fost să fie, prea sfânta-ne osândă,
Că ne-a zidit mărgeanul de vii în luminândă.


PSALMUL MUNTELUI TABOR


Rar marea Ta, adesea acelaşi vârf visezu-l.
De ce Te-ascunde cerul, ca bob de grâu pământul?
Parcă-mi visez visarea, c-aș ridica retezul…
Copil, odăii singur, trăznea-n obloane vântul.

Tot mai cutez urcușul? Colb, valuri, anii du-mi-i
Pe unde strănepoții mușcatelor din geamuri
Spre-același pisc de Munte privesc adâncul lumii,
Urcând ca-n ocarină cele mai triste neamuri.

Tu-mi spui de adormire? Zi-i somnului că-i moarte!
Și totuși vine visul ce altfel mă vânează…
E doar un geam ce ochiul de Munte mă desparte,
Când cerul Tău înțeapă-n florire de turcoază.

La-ntreaga-Ți poienire – colibe, strâmte-n praguri?
Ia-mi inima și fă-Ți-o palat cu stâlpi de faguri.





PSALMUL PĂUNULUI


Cum să-nțelegi furtuna şi-a codrilor catismă,
De n-ai iubit vreodată? Cum să-ți culeg ce scapă
Din jertfa de culoare a șapte cerbi din prismă?
Cum lacrima și gheaţa pot fi aceeași apă?

Nu pomeni Iubirea de n-ai fost Niagară!
Eu am văzut-o-n flăcări. Colb de cenuși, ca boare
Plutea peste adâncul ce cu adânc se zboară,
Când pân’ la os tot cerul din aripă te doare.

Pofteai simbol păunul, să ți-l aduc, superbul,
Jucând cu evantaiul, perlat Edenu-n dar pe
Maci vii opriți în pene! Mândriei tale, cerbul
Ți-aș fi adus în stemă, nu șubred gât de șarpe.

Dragon visam în luptă, foc până’n bolți să zvârlă,
Dar te-a răpit păunul cu capul de șopârlă.


PSALMUL DE PERLĂ



Voi știți ce e porfira prea scumpelor postăvuri?
Despre jurnalul scoicii nici azi nu te cutremuri,
Că-n locul obrintirii spre putrede otrăvuri
Născu din limpezi ape înalte requiemuri?

Retrasă în chilie, i-e inima cât macul,
Cât punctul de suspensii ce-l pui dumnezeirii.
Săgeata nezburată mai fină fu ca acul,
Iar victima nu-i hoitul, ci prețul nemuririi.

Din străvezimi, adâncul îi fură morții sita,
Pentru sărut, se cere chiar jertfa de lumină.
Căci perla Celui-Veșnic cercând a-i fi ispită,
Căzu pe-obraz de cântec în luminata-i tină.

Altoiul Tău, Iubire, nu e făcut de bardă.
Lut când aprinzi în perlă, continuă să ardă.


PSALMUL LUMINII NEAPROPIATE


Mai mult pietriș mi-i firea. Din care luturi Tu m-ai
Ales, frământ cârtirii, țâșnindu-Ți de pe roată
Ca păstrăvul din palmă? Rod vântului sunt numai?
Că spicul Tău deasupra-mi mă cere la socoată.

Prea-s noduros, iar vremii-i înghit poșirci de acru!
Fă-mi altă plăsmuire, cu mai puțin departe.
De-ngădui ca rubinul să-Ți poată bea din sacru,
De ce te-ascunzi Iubire, tot dincolo de moarte?

În inimă de-s sudul, neapărat vrei nordul,
De parcă simți în setea-mi deliciu rar, plăcere.
De mi-am pierdut o deltă, dezțărm prin stânci fiordul,
Coroanei nestemată, cum Riga-al meu mă cere.

O viață-am dus pustiul, în locul Tău, adaus,
Fără să știu c-alături mergeam către Emaus.


PSALMUL SCULPTORULUI


Că nu cu polonicul iei cuminecătura
Din flacăra Iubirii, ci-n vârf de linguriță!
Oceanul din talazuri îl face picătura,
Cum geana de femeie i-ai scris-o din peniță.

Foc răsfățat de paie, cumplit le-o fi amorul!
Că pân’ la brâu li-e scripca și-un rest zvâcnit din rochii…
M-ai tâlhărit de cruce. Știu, nu-n aripă-i zborul!
De ce în schimb privirii mi-ai vindecat doar ochii?

Văd lucruri, nu adâncul frumosului ce doare.
Ce-o fi, că simt țepușa-i în sângele-mi nomadic?
Te-ai deșertat de Sine: în ce, în cum, în oare?
Cum să-l numesc pe sculptor c-ar fi cu dalta sadic?

Din tot ce ne desparte: lemn, ciot, blasfem, mireasmă,
Cioplește-mi suferința să-ți fiu catapeteasmă!


PSALMUL COCORULUI


Nici gâsca, nici găina, nici alte ouătoare
Iubirii-s semn heraldic, ci numai alb cocorul,
Aripa care-și zboară apusul roș ce doare,
Că-i vis de foc ca vinul ce struguri încă doru-l.

Chiar dacă bolta-n aur și-a potcovit crai-noul,
Cocorul niciodată n-a gelozit potcoava.
Rodirea coase-i prețul de jug ce-l duce boul,
Pe robotirea morții nuntește crud otava.

La gloate dă-le circul și hleb ca să petreacă!
Dacă le mușcă biciul le crește-n sânge calmul.
Nu dați mărgăritarul din stihul vostru-n troacă:
Tu n-ai știut, Poete, c-o să-ți sfâșie psalmul?

Zbor alb, întruchipare, cu Dumnezeu de-o seamă,
Doar lacrima Luminii putea să-i fie mamă..


PSALM DIN GRAIUL NEGRĂIRII


Cu-atâta soare-n creangă, la ce-aș râvni cuvinte?
A pinilor mireasmă, nu-i vorbă mai subțire?
Iau pietrei duritatea, nu prund când cu rubin Te
Rostesc nepreț coroanei a grai din negrăire.

De vrei sărutul mării, Tu-i vălui începutul
Cum ceru-n necuprinsuri mi-l odihnești sub pleoapă.
Te-ascunzi, precum lumina o știe doar sărutul,
Nu bâlbâirea buchei ce tocmai viața scapă.

Ce-adânc îmi ești, Tu, codrul iubirilor spovednic!
Pun morții stinsul flaut ca pe-un vânat, pe seară.
Flămând Te frâng ca pâine. Sunt luminândei vrednic?
Pe umăr pui obrazul ca noaptea pe-o vioară.

Ia-ți jertfa de lumină, iar focul – numai mie,
C-am dăscălit și iadul cum poate iad să fie.


PSALMUL DE MĂRGEAN


Gelos, până acolo unde sfătos ți-e ghimpul,
De ce n-am fost cu tine ca fiara de hapsân?
Cum de-am lăsat ca moartea să-ți fie tot, chiar timpul?
Pe-atunci, mere de aur şi basm purtai în sân.

Puteam să fim alături – oglindă în oglindă!
Ai fi avut și-azi părul ca peana de la corb,
Inel din păpădie și-un braț să te cuprindă.
Iaz mi-ai fi fost prin codri, sărut c-o stea să-ți sorb.

O, nu te cert de cârja ce-o tremuri pentru scuze,
Și nici pentru obrazul boțitului șofran.
Îmi ești la fel de dragă, cât încă porți pe buze,
Ironică și mândră, surâsul de mărgean.

Eu te-am zidit de vie să-mi fii la psalmi fereastră.
Aici nu intră timpul, aceasta-i cartea noastră!



PSALMUL ȚĂRMULUI IBERIC



Trădarea, suferința, dureri, dezamăgirea,
Armonici și amorul sonetelor bipede…
Nu-i simpla frumusețe a cercului, Iubirea?
De-aceea către cizmă și-azi țipă Arhimede:

În lături! Noli, noli…! Că țărmul știe cercul,
Cum inima – inelul, rotund și-asemănare
Eternului.Nu crinul gândit e în tubercul –
Chilie pentru buze ce-apun în loc de soare?

Și totuși nu-mi ajunge cerc scris să fiu pe oală,
Că moartea mi-este strâmtă, și alta n-am, de unde?
Nu-mi simți îmbrățișarea, în jurul Tău, spirală,
Când lutul, precum rugul, în noaptea Ta pătrunde?

Mânz inimii – pantera, ca pe-o chitară-nham-o
Și fă-Te țărm iberic: Como Te amo, amo…


PSALMUL FLORII NEBRUMATE


Văpăii numai jarul îi ține duhu-n sperlă,
Stih ce a fost cerneală dansând în trup de sepii.
Nu moartea mă-nspăimântă, ci virgula din perlă,
Cum cactusu-și bea crinul, iar noi vedem doar țepii

Când năruindu-și vremea florirea ne-o arată,
Ca lebăda cântarea, pe care capu-și pleacă,
Întinerind lumina născută-n ochi de fată.
Dezmierd ți-era poiana, în fagur strâns de toacă.

De ce-ai întors obrazul, ca timpul cu scofâlcul
Să-ți pângărească fața – ca piersica de crudă!
Aflasem pietrei rare cum se descuie tâlcul,
Că nu degeaba jarul cu diamantu-i rudă.

Aceea-mi ești, chiar dacă-s pierdut în fundul lumii,
Că te-am cules ‘nainte de strălucirea brumii.


PSALMUL DE JOI


Am întrebat halatul: Ce-ați cântărit la raze?
Tot fără ham îmi zburdă prin trup hemoglobina?
Iar despre pietre: pietriș, moloz, topaze?
Mi-a mai crescut cuptorul ce-I pregătise Cina?

Că nuntă o să fie, mi-a zis, doi ani sau mâine,
Poate de-aceea crește de-mi ia din răsuflare.
Undirea mea de grâne se mlădie a pâine
Când torn din stih, cu grijă, în sacrele pahare.

Va fi la miezul nopții? Cu candele-nțelepte,
Înalta-ntâmpinare, din răsărit de ape,
Spre infinit – sărutul, când cele două drepte
Nega-vor paralelul din strop rotund de pleoape.

Ce greu Ţi-a fost sărutul lui Iuda, pentru moarte
Întoarce-mi-l ca-n Cana şi timpul dă-l deoparte.



PSALM LA ULTIMUL NASTURE AL MORȚII


Cred c-aș greși Iubirii să o numesc Cel-Veșnic.
Nu sita îmi gândește făina când i-o cern?
Aici e diferența, de-i zicem Cel-Etern;
Nu seul lumânării, ci inima e-n sfeșnic.

Cine a spus că bate, bogat fu-n vânt de glavă!
Nu-i inima nici piuă, nici ceas bătând zălug.
Iubirea-i vâlvătaie, nemistuitul rug
Adulmecându-ți dorul cu miere, sau otravă.

Câtă furtună zace în norul blând de lână!
Lumina ți-o faci cântec, dar fluierul nu-l ai, ca
Prin cobră să-ți danseze, să îmblânzești leoaica
Saharelor din tine, zâmbindu-ți într-o rână.

Precum sărutu-i moartea, același ce îl strig… Mă
Imploră pentr-un nastur ce-a mai rămas enigmă!


PSALMUL DESPRE CHEIA ASCUNSĂ


Nu altoiești Iubirea unde uscat e ciotul,
Custura cere jertfă din zvâcnetul de mladă,
Nu rămășiți de suflet, dai vinul nu borhotul,
Nu cânți de corhănire când dragă ți-e livada.

În toate-i imn Iubirea,-n inel și hematie,
Altfel cum poate marea să-și urce-n ceruri norul?
Tu, lampă afumată, năroadă și pustie,
Cum ceri în mâzgălire, nespusul Ei și zborul?

Mai bine alăuta prin strună foc să deie
Din duhul ce-și purtase pe-adâncuri începutul,
Iar când vom fi ulcioare, tot Ea o să ne beie,
Că i-a rodit altoiul unde-am tăcut sărutul.

Prea sfânta născătoare bărbatului-i femeia.
Au n-a știut Eternul unde s-ascundă cheia?


PSALMUL MIRELUI


Ce fel de lacrimi – fruntea-Ți, de au topit rubinul!
Prea cuvenit coroanei, curgea pe-obraz de Mire.
De nuntă? Pâinea frântă și pe urzică vinul.
Găoacea mi-e pustie: Tu cine ești, Iubire?

Te plăsmuiește gându-n hlamidă-mpărătească,
Uitând, că doar o dată I-ai îmbrăcat porfirul.
Din putregai de ape, cu lotusu-mi de iască,
Iar nu-nțeleg: Cum spinii rodiră trandafirul?

Bolboroseli savante teologhesc năucii!
O cioară mult mai bine în acatist se roagă.
Desculță, -atâta știe, prima silabă-a crucii,
Cum spaima-ți rupe glasul și răsuflarea-ți leagă.

Chiar peste moarte – brațe spre mine-ntinzi ca Mire.
Cum să nu țip, ca Toma: Ești Dumnezeu, Iubire!


PSALM LA CREAREA EVEI


Cu iambul pus pe umăr, ce bine-ți stă sonetul!
Grai nibelung în nasturi… Ce-o fi „Ich liebe dich”?
Parcă-a-nceput din ape să-ți cânte violetul,
Din coarda-i mai subțire, penumbrelor din stih.

Nici torsul cu arcușul, nici meșteșug cu dalta,
N-au reușit ca mine – tristeții-s croitor!
Iar te răsfață-oglinda: „Nu-i psalmul pentru alta,
Ce n-a plecat din suflet cu ultimul cocor?”

Tu știi, doar orhideei nu pot să-i cos veșminte,
Trufașa-i frumusețe va fi cândva sfarog…
Eu te-am zidit ca plânsul rășinei din cuvinte,
Altar înalt Iubirii în care pini se rog

Ca la crearea Evei, psalm inimii și strune:
Săruturi cu o gură cine-ar putea s-adune?


PSALMUL TRĂSURII CU ARIPI DE FOC


Mătreața și tărâța când le ignoră glava,
Poți dăscăli Iubirii cam cum se ține hățul,
Tămăduind amoruri ce le-a coclit gâlceava,
De când muierea-ți poartă clondirul și clăbățul.

Nu brațele-mi te cântă-n talaz cu ceruri crude?
Fior, sfințit de buze, fără de-aripi e zborul.
La ce folos voroava, c-oricum inima-aude,
Ca vinul, duhul strunei, când te adumbră dorul.

Biet cuget, rob al slovei, de tine gândul cernu-l,
Ca mâlul de borhotul ce lotusul slujește.
Fruct dragostei e focul ce-a prins a gust eternul.
Nu Dumnezeu e Mire când omu-I înflorește?

Îndrăgostită, ‘n flăcări, chiar inima Te știe!
Cândva a fost trăsură Profetului Ilie.


PSALM HERUVIMILOR CU OCHI MULȚI


Plămâni de munte-i orga, din zeci de guri – dorința,
Tăria să-Ţi cuprindă în strai de catedrală.
Tot ce-am cules cu stupul – făcliei, suferința!
Nu-s viermele ce-și toarce aripi și-altar din bală?

Viori, trompete, naiuri, alămuri, ocarina…
M-accepți cum sunt – o piatră ce nu cunoaște struna
Isteață ca la cobză. Îți cânt altfel lumina,
Cum soarele și-l tace în răsărituri luna.

Îți sunt doar oglindire? Ce bine-ar fi, ca iazul
Să-Ţi port pe umăr steaua pecetluindu-mi stuful.
De ești ocean Iubirii, poți dojeni talazul?
Sunt vinovat că mustul se luptă cu burduful?

Ce-or face heruvimii, cu mii de ochi sorbirii,
Când eu, cu doi, tot timpul setos îi sunt Iubirii?.


PSALMUL FOCULUI FLĂM ND


Păcate? N-am dus lipsă. La toate știu risipa,
Iar la tejghea, cu apusu-mi crâșmarului-s dator.
Au mintea urcă-n slavă condorului aripa,
De nu te-ar arde iadul cu setea pentru zbor?

Greșalelor mărunte, cu-otrăvuri mari sub buche,
Le-acoperim veninul cu nalbul de cucuți.
Îmi vând toți fariseii pentr-un cinstit păduche
Ce nu mi-ar suge noaptea că-i văduvă-n virtuți.

Am cunoscut mahorca și drojdiei poemul,
Ca în măcelărie fui relelor cârlig,
Dar te iubesc Olare, mai tare ca blestemul,
Când pân’ la cer, ca lupii, cu patimă Te strig.

Parcă-i răspunsul Pâinii: Când focului i-e foame,
Numai Iubirea știe pe Dumnezeu să-nhame!



PSALMUL ÎNVIERII


Mă doare mai mult seara, când nori spre-a amurgi nu-s,
Ci-albastrul pur al nopții, steaua amar de castă,
Arțarului îi țese vis greu, c-ar fi Longinus,
Ce Te-a împuns pe cruce cu sulița în coastă.

Nu ar fi fost mai sigur, de-a morții îndoială,
În inimă – străpunsul, în două să o frângă?
De ce atunci în coastă – dovada vrut finală,
Când ar fi fost mai practic, cum sta în partea stângă?

Mai trist ca toți arțarii, de primul om se spune!
Era atât de singur, că Domnu-n îndurare,
Luând în somn o coastă făcu prima minune,
Asemeni cu lumina când a uitat de soare.

Din coastă-a fost femeia – lut sfânt și al durerii,
Iar tot din locu-acela și fructul Învierii.


PSALMUL SĂRUTULUI


Mușcatele, sau crinul? Cum: sau? Poate o floare
Să fie mai mult floare decât o înflorire?
Ca la femei, presusul frumseții-i dat de mire
Și-i numai pentru una. Cântar iubirea n-are!

Gelos – doar pentru mine, nici sus și nici pe lângă!
Nu-Ţi schimb îmbrățișarea pe mii de constelații!
Când x-ul Tău le scapă prin triple ecuații,
Întreg, iar nu fărâmă te vrea odaia stângă.

Ca pe-un vânat Te caut, iubind precum stihia,
La foc răspund cu focul împărtășindu-i verbul.
Din psalmul apei line m-adăp, cum soarbe cerbul
Numai înaltul undei ce Ți-a furat tăria.

Chipul luminii, ochiul, l-ai dat să-nalțe lutul,
Iar buzelor să-și bea din semnul Tău sărutul.


PSALMUL IUBIRII


Ca sabia-i Iubirea, nu-i floricea de linte!
‘Nainte de-a fi spadă, de ger nu mușcă fierul?
De-l exilezi din vatră, de foc tot ține minte!
Netotule, Iubirea nu o ascunde cerul!

Țârcovnici, cărturarii știu totul s-o descrie.
Poți ține vinu-n clocot pecetluit sub doagă?
Cum Te iubesc! Doar apa, cu murmurul Te scrie,
Când după lotus steaua se-apleacă și se roagă.

Ești și nu ești în toate, c-a fi Ți-ai luat ca nume.
Culoare, sau mireasmă – or fi isprava strunii?
Iubindu-Te, nu roza, ci spinu-l vreau anume,
Că foc nu e rostirea, ci ghimpele furtunii.

Chiar dacă-aș fi blasfemul, Iubirea, zic mereu,
Că fără ea Cel-Veșnic s-ar declara ateu.



PSALMUL CELEI DE A DOUA JUDECĂŢI


Parcă-am trăit arțarul, cândva-n străfundul lumii,
Că frunzele de flăcări dau inimii oglindă.
Când fiecare creangă ar vrea să Te cuprindă,
Nici zestrea de văzduhuri spre-a fi destulă nu mi-i.

Prea Te ascunzi de-o vreme, zici că așa e jocul.
Argintării de brumă, Tu îmi vorbești de nuntă.
Țeși bobului scânteia cu literă măruntă,
Tot amintind aripei să-și bea din moarte focul.

Când cerul și pământul vor arde înnoirii,
Nemistuitei Flăcări – din nou îmbrățișare!
Să fii pe-un jilț zaraful? Cum ai putea Tu oare
Să zornăiești păcate când se sărută mirii?

Purtatu-ai pe umeri, Iubireo, lumea toată,
Nici la sfârșitul lumii nu scapi de judecată?


PSALMUL CERULUI DE TOAMNĂ


E-n îngânări safirul… Tot mai adânc prin ram ne
Sfâșie limpezimea, precum un dor de moarte
Din alte calendare, ce ierni n-au să condamne.
Unde te-ascunzi, Iubire, că-n toate mi-eşti departe?

Și totuși, precum seara, când o închid pleoapei,
Te simt atât de-aproape, că frunzele-mi se scutur.
Nu-mi ești în pretutindeni, nu-i valul firea apei?
Oglindă nu-i răsfrântul de mac zburând ca flutur?

Mai verde-mi este ierbii, în toamnă, catifeaua.
În răsărituri crude, ‘naintea iernii-s merii.
Negându-și crisalida, prin noapte crește steaua,
Ușor, boare de șoaptă, din somn să nu mă sperii.

Safirul din tărie mă doare de iubire!
Îmi ești mai drag ca ochiul, cum să nu-Ți fiu privire?


PSALMUL FĂRĂ TITLU


De-ajuns îi era roșul, de ce i-ai dat și spinul?
Nu-i lacrima povară cât ochiul poate duce?
Ca țipătul luminii ce a-njunghiat rubinul
Te-aud pe muchea-mi strâmbă lucind încă-o răscruce.

Din nou mușcă-ntrebarea. Beteagă-i şi hapsână!
Ce-o fi frumosu-n sine de poate-atât să doară?
Să-și amintească spinul cum a trecut prin mână
Ca inima-mi s-o frângă ca pâinea-a doua oară?

Nu i-a gândit petala nici acul, nici andreaua.
Din cele zece gânduri, jumate-au fost nebune.
Stând în genunchi pe iazu-mi, cui i se roagă steaua?
Cum nu-mi rodește vatra pâinea dospind minune?

Grăia un om cucernic: „Știu că nu știu nimica!”
– Mai strigă-mi mers pe ape! Eu știu că știu – da’i frica!


PSALMUL DE SEARĂ


Tu nu m-ai vrut ca vrejul, să-mi târâi tânguirea
Prin colbul ce odată va sta pe cruci și carte.
Din osul unui cântec mi-alcătuiși zidirea,
Dând aripei din setea băutului de moarte.

În slovă, târzielnic, de-apari în miezul serii,
Pe hartă doar sahare cu dunele mă-ndrugă.
Tăcerea Ta în toamnă o sorb cu floarea-Ți merii…
De-aceea îngeri frunza și-o scutură din rugă?

Averile furtunii mi-au tâlhărit din vârstă.
De ce-ai chemat nisipul cu Chefa, să-Ți fiu stâncă?
E-a Ta dezlănțuirea!. Și-atât de bine Îți stă
Chemându-mă cu marea, ca inima de-adâncă.

Ca să vânezi Iubirea – nu sulița, nu scutul!
De unde-a-nvățat Iuda să prade cu sărutul?







PSALMUL DELTEI


Privighetoarea noaptea geloasă nu-i pe gâște,
Când caută ascunsul, la pragul Tău prin stele,
Că briciul nu se-ascute cum faci cu-o toporâște
Ci-l mângâi pe obrazul din cea mai fină piele.

Nu buzduganul, șoapta a dărâmat imperii.
Nu e învinsă piatra de trăznet, stropul apei
Cu-ncetul o subjugă, cum toarce firea cerii
Femeia cu fiorul abia-nserat al pleoapei.

Cu focul de cărbune e rudă diamantul,
Ce-asemeni se aprinde când dorul Tău m-atinge.
Te vreau nu ca sihastru, ci pătimaș c-amantul.
Nu ai spre împrumuturi un iad ce nu se stinge?

Ca lupul să Te urlu până la stins de lună,
Când vom fi deltă mării, vioară Tu, eu strună.



PSALMUL DIN URMĂ


Voiai inima-n palmă? Cum, n-ai citit-o-n scoică?
La ce folos e perla dacă-un inel n-o prinde?
Azi cerul pentru alta ultima-i stea aprinde.
Serghei Esenin, caii înhamă-i iar la troică!

Mă arde setea zării și-amurgu-l beau ca vinul.
Ce dacă-mi urlă-n urmă, ca anii duși, dihănii?
Dă bici, și zurgălăii nuntească-se la sănii.
La capăt e sărutul, din buze ca rubinul.

Fulgi mari să înflorească dantelărind năframă.
Dă chiot lung de nuntă și vinul vechi să-mi dai că
Alături ne vom pierde pe drum de balalaică
Până sorbi-voi glasul ce peste râu mă cheamă.

Serghei Esenin, ninge spre-al toatelor devreme…
Mai e puțin și-ajungem acasă-ne-n poeme!


PSALMUL INIMII NEBUNE


Din vorba-mi, ca o cioarsă, ce-o zvârli în pod, buleandră,
N-ar fi impietate, stihar să fac Iubirii?
Mi-ar trebui răcoarea de flăcări a porfirii,
Sau din visări, cum țese crenguța de oleandră.

Tu, om, ce-n locul crucii duci jugul precum boul,
Și-ți este deopotrivă iasmina, sau tabacul,
Tu ai văzut vreodată cum se îmbracă macul,
Sau alb castel de nuntă aripei făcând oul?

Mi-e inima, de parcă nebună-Ți arde podul,
Să nu mai pleci acasă, în cerurile Tale.
Te-mbrățișez, Iubireo, cu rami cântați pe oale!
Spre limpezimi de floare mi-ai tors azi-noapte glodul.

Îndrăgostiți, doi tineri se joc de-a luna plină.
Tu râzi, știind că poarta-i deschisă la Grădină…



PSALMUL LUMINĂ LINĂ


Pe-a mea, prin umbra altor, mi-o subțiezi a boare,
Spre ultima stihiră scandată de Vergiliu.
Ce-o fi văzut oglinda? Că-n iaz ai pus sigiliu
O flacără de frunză ce-abia-‘nvățat să zboare.

Din prima înflorire de la-nceputul lumii,
O, cum Te soarbe ochiul, mireasmă endorfină!
Dă-i inimii aripă și zbor de ani lumină.
Mai ai să îmi dai umbră spre unde veacul nu mi-i?

Din șapte orizonturi cât dorul i-a dat mării,
Am mai rămas cu patru, da’-s corzi de alăută.
Îmi ești atât de-aproape! Migdalul te sărută
Când îmi îmbraci lumina din zorii înserării.

Tu vii precum mireasa, pe unde-apune timpul…
Ți-e șoaptă trandafirul, de ce mă doare ghimpul?


PSALMUL DINAINTEA DENIEI


Cine-Ți cunoaște gândul? Ce-ai în cârlig ca nadă?
Împrumutat-ai trupul, să prinzi ce nu-i al Tău?
Nu-i prea puțin o moarte, când Tu mi-ai fost livadă?
În clește îmi țin fierul pe propriul meu ilău.

Ulcica, sau ulciorul, pot dojeni olarul,
Sau slova de cerneală penița din condei?
De sunt măsura humei, de unde-atunci paharul?
Știai c-am stors pe șarpe, ca frânghia, să bei?

În loc ca să-mi restitui murirea, plus dobândă,
Dai celui ce Te vinde obrazul spre sărut.
Ce-ar zice Sabaotul? În loc de bici, osândă?
Pilat își spală palma înscrisului din lut.

Iubire, nebunie ești celui înțelept:
Judecătoru-Ți jură pe-un Dumnezeu nedrept!


PSALMUL FECIOARELOR NEÎNȚELEPTE


Untul-de-lemn nu-i brânză din putinei cu lapte.
Nu-mi cereți tâlc, domolul, cum căldiceii pascu-l,
Că de Iubire-i vorba, cu Mire-n miez de noapte,
Zdrobirea pân’ la sâmbur. Triumful cărnii? Teascul!

Când inimii vin țepii, vânat fricos, s-o prindă,
Nestinsul tău ți-l stoarce pre lemnul răstignirii,
Precum dumbrăvi și codri le joci numai pe-o ghindă,
Ori totul, ori nimica, nu dai pomeni Iubirii.

Iubesc, și toată zarea-i măslin la prima floare,
Miresmele sonore se-ntrec în frumusețe!
Voi n-ați văzut lumina petalelor cum doare,
Din coasa lunii, timpul, sporindu-se-n fânețe?

Și-am întrebat pe Mire: „Dar cele ne-nțelepte?”
„În dragoste nu cumperi uleiul! Să aștepte!”


PSALMUL DE LA-NCEPUTUL LUMII


Bătrânul, filosofii, principiul lumii-ades pe
Materii osebite, jurau că-i Logos firii.
Ca fagurul asemeni – odăile de viespe
Reverberând pustiul în numele Iubirii.

Nu lua-n zadar ce-i sacru, la crin adaugi petic?
Cu apă speli obiala, dar inima-ți vrea vinul
Din buze-ndrăgostite și din alint eretic,
Cum joacă luciferic de-a soarele rubinul.

De n-ai simțit prin sânge Iubirea ca suveică,
Deșertăciuni sunt toate și colb deșertăciunii!
Nu dați mărgăritarul celor făloși la teică,
Asemeni Magdalenei strigându-O: Rabuni!

Inelul veșniciei, din cer numai pe-altoi se
Sfințește, precum apa ce stâncii-o smulse Moise!


PSALM FLUTURELUI DE SUB STICLĂ


O fi „ador” vreo rudă cu-ascetic dor nestins?
Nu ia dumnezeirea mir din păcatul spart?
Cât m-ai vânat?! Și totuși, ce dulce-i a fi prins,
Capcano, de mătăsuri, parfumuri și brocart.

Știai să joci de-a focul, cum doar un diamant
Aripa nu ți-o arde, furându-i zboru-ntreg!
Veneam cu cerbi, miresme, nu fumul de amant,
Cum victima s-o-nlănțui cu aur de vareg.

Nu biciul, râsul doare…Mai bine zis, mușca.
E altul calendarul, mereu cu-n rid bisect.
Din coapsă de vioară, când te scăldai în stea
De patimă nebună, azi cârja-ți dă respect.

Neofilitul flutur sub sticlă-i încă viu,
Dar acul de agrafă prin mine-l simt, când scriu.


PSALMUL NAȘTERII


Acolo, înlăuntru – când ciocănit, când trapul…
Sub pericard de ceruri, în sânul lui – odăi!
Cum m-ai pârât la lume că n-ai un’ să pleci capul,
Pot să-nțeleg cu lemnu-mi jucândele-Ți văpăi?

Văzându-Te, ca Tată, nu Te-a certat când lutul
Îl modelai în palmă, dar ar fi trebuit!
Cum să închei zidirea de n-ai prin chei sărutul?
Și-atunci, fără să știe, pe-ascuns L-ai jefuit,

Trei nopți cărând cu lemnul, ce nu gândea seraful,
Că-n jocul Tău cu huma Te ascundeai deplin,
Și-n peșteră Fecioara o să-nvelească jaful,
Ce apele Iubirii le va nunti în vin.

Parcă chemări de toacă, odăii’ -aud, ce-ades le
Credeam că-mi bat la ușă, dar Tu-mi zâmbești din iesle.


PSALM RĂMAS NEPSĂLMUIT


Smaraldul din coroană nu de la rouă furu-l,
Că-n geana lui clipește când fiara, când livada.
Te-aș fi dorit iubireo, dezmugurind azurul,
Nu-n ghiarele de aur ca să-ţi înalțe prada.

Grai nelumind tăcerea când pini lumini îngână
Și gându-ți schimbă timpul pe stihul de-altădată,
Cu sâni certându-ţi ochii și dându-ți peste mână,
Cu-n zâmbet care-ar spune să mai încerci o dată.

Dureri, plăceri, suspinuri, râs de copil… de-a valmul!
Neistovit e țărmul de marea ce-l lovește.
Când mângâi despărțirea, nu te-nfioară psalmul ?
N-ai nici o tresărire când jar ridici în clește?

Iubirii spre-a fi Phoenix, dai jertfa, nu cenușa,
Că inima inelul îl poartă, nu mănușa!


PSALMUL DE TAINĂ AL EVEI


Crai-nou, ca scorpionu-i – otrăvuri reci și foc!
Când dragostea te mușcă, descânți, nu biciui struna.
Cămilei pleoapa-i scrisă cu tot ce știe duna,
Dar numai când se-nchide e ac pentru cojoc.

Din minereu scot bobul de aur rostitor,
Sălbaticul străluciu ce-l îngenunchi tiarei.
Cât de frumoși sunt ochii sfâșietori ai fiarei.
Au rug nu-i trandafirul jertfind pe jertfitor?

Somn greu i-a dat Olarul, zidind cu-același os,
Ce-l știe, ca să-l cânte spre-a fi ulcior, doar lutul.
Din roata făr’ de-ntoarceri uitase chiar sărutul:
De nu-ți bei veșnicia, la ce ți-e de folos?

Au înțeles de coastă, da’n tâlc e mai adâncă,
Așa cum Moise prinse izvoru-ascuns în stâncă!


PSALMUL LA ADORMIREA UMBREI


Castel gândit în calcar, bijuterie – oul !
Sicriu? Câtă risipă-n veșmânt de colier!
Ca în povestea-n care îmbătrânea tabloul,
Îndrăgostirea cântă-n dumnezeiesc chiler.

Prea mofturos rapsodul, cu aur în sudalmă,
Ce-ai scris pe vânt cercase să-Ți prindă-n jug, sau ham!
Îți recunosc sonetul cu stih de-altoi în palmă,
Tu m-ai aflat când încă la poarta mea cerșeam.

Îți simt altfel ascunsu’ , -n arvuni de hematie,
Precum îmbrățișarea din mult în și mai mult.
Cleștarului din tindă Te fur, fără să știe,
C-am învățat cum umbra din flaut s-o ascult.

Întorsul meu în pulbăr cu lacrima nu mintu-l:
Nu ștergi ce strânse colbul să strălucească-argintul?


PSALMUL SCĂRII LUI IACOV



De-ndrăgostit se zice că mințile și-ar pierde.
La ce folos ți-e mintea, când inima-i nebună,
Ca-n toiul iernii chedrii Libanului în verde?
Ce sfat să-ți deie colbul, când sângele-i furtună?

Lasă-i pe proști să creadă-n a vrăjilor rodire,
Doar dragostea cunoaște că inima nu minte.
Lumina-ntinerește de gustă din Iubire!
Când bei cu brațul cerul, cine-ar mai bea cuvinte?

Nu-i pentru vultur hamul, tăriei sfinte-i zborul,
Nici nu destrami petalei țesutul clorofilei!
Așa, străinul Iacov și-a pus pe piatră dorul
Și adormi cu gândul în brațele Rahilei.

A fost, sau n-a fost visul având sărut în sfeșnic?
Dar îngeri văd pe scară făcând loc Celui-Veșnic.


PSALMUL NEC NTAT AL PERLEI


Cum puiul urs învață cu talpa-n jar citirea,
Tortura e-n amestec de râs cu darabana,
Asemeni jucai prada, felin, cu-nlănțuirea,
Mătasea și ciorapul acoperind capcana.

Cumplito, carne albă cu nopți de rai în nadă!
Vistierii regale-n blestemul tors a vrajă.
Eu te-am văzut, ca flutur, și lampă și livadă.
Azi, ce bătrâni muzeul ţi-l mai râvnesc la coajă?

Pe-argintării, coclitul le pângărește-n faimă,
Cu duh vierzui ruginii, mai fin decât e sperla.
N-ai să găsești în stihu-mi ridul, sau zbârc ce-nspaimă,
Că te-am cules în cântec așa cum face perla.

Pentru inel Iubirii mereu rămâne vie,
Cât stropul de secundă, dar bob de veșnicie.


PSALM PENTRU CUTIA LUI CHARON


Mi-ai strâns, cutie veche, de-a valma-s aruncate,
Semne de cărți și poze, mai stăruie parfumul,
Brățări cu ora spartă, ranchiun, sidef, păcate
Lucind bijuteriei. Cum se cojește fumul!

Și cheile acestea?! De morți, numai de bine…
O, cât de multe strâns-am, nici una nu-i luminii.
Pandora, nu deschide, nici cum, nici când, sau cine!
Nedăruit mi-i darul, cutremura-m-ar pinii!

Tu mi-ai rămas, Iubireo, ce nu-mi băuşi cucuta.
Cutia-i pentru Charon, să-i păcălească Styxul.
N-am îngropat cu morții inelul Tău – lăuta,
Torcând la nemurirea-Ți cu clapa și cu pixul.

Nici limbile de îngeri înaltul zbor n-ajutu-l,
De n-ai fi pus urcușul genunilor – sărutul!







PSALMUL LUTULUI DE FOC


Înfremăta-m-ar vântul, prin cetini cântec, linul…
N-ai cum școli iubirea când tânăr duh dai strunii.
Cristalului de sare, cât plâns i-a strâns pelinul?
Prin cerul meu de frescă, a stemă zbor lăstunii.

Cercei cu perla neagră – ochi scânteind ghepardul!
Ce fel de scoică-n toarceri? Și cât de negru – firul?
Tu n-ai știut vreodată că-ți înfloream ca nardul?
De ce oștiri cu spinii păzesc doar trandafirul?

Grădină fără poartă, până-n venin fu jadul…
Și-acum mă-ntorc la Tine, pe gând să-Ți chem răsfrântul:
La-atâta frumusețe, n-ar fi ridicol iadul,
Să Ți-l compar cu focul ce-n lut Ți-ai pus frământul?

Cum saltă roșu-n sânge, prinț și întâi născutul!
‘Nainte de-a fi soare, lumină-a fost sărutul?


PSALMUL ZECE, AL OGLINZII CU LEPROS


Îmi învățasem lepra citirilor ruginii,
Da’-n spiritul de gloată, țipam cerșitul milei,
Eu, duh flămând de-ospățul din slovele luminii!
La ce folos ți-e lampa de n-ai ulei feștilei?

Când setea te sfâșie până-n rărunchi ca fiara,
Și-n cârcă ochiu-ți poartă blestemul greu în rouă,
E scândura ce face să-ți fie plâns vioara?
Crezi inimii că-i pasă de-mbraci cămașă nouă?

De ce ca pe oricare, Tu m-ai trimis la altul?
Ajuns mormânt pe labe, contează văruirea?
M-am dus-întors la Tine: Mi-era bolnav înaltul,
Cum doare-n brațe setea când ți-e izvor Iubirea!

De mi-ai țesut veșmântul din graiuri fără seară,
La Cina cea de Nuntă nu mă închide-afară!




PSALMUL CRINULUI DE SEFIROTH


Contemporan tristeții, regal, desăvârșire!
Fără de sânge, jertfă de prin ceresc coclaur,
Evharistie pietrei, safirului zidire,
Cum doare înfloritul sunând din corn de taur!

Nu-Ți înfioară cedrii, când glasul lui întornu-l?
Ca Moise pergamentul deșertului desferic.
O inimă fusese ce-n psalm o duse cornul.
De-atâta foc, lumina e urlet de-ntuneric.

Prea strălucita-Ți noapte, Iubire pură, in se,
Tărâm pe unde gândul n-ajunse mâzgălirii,
Îmbrățișării Tale, mi-s brațele învinse!
Nestinsul rug – răcoare, ca fum de nard Iubirii!

Nu-n Sefiroth e scrisul că ultim va fi crinul –
Ulciorul sfânt din care sărutului bei vinul?


PSALM CU ȘARPE-N SPUS DE CRUCE


– Mă mai iubești tu, Chefa? – Vrei oare să-mi arăți
Că ești la fel de singur, chiar dacă mergi pe apă?
Te-a luat din ceruri frigul, dospind singurătăți?
Dacă-l ascunzi trădează; din ochii triști îți scapă.

În loc ca să mă mustri c-am fost frământ de frici,
Privești în mine marea cu iadu-n zvârcolire.
Mi-e lutul slab din care faci cuib de rândunici,
Doar numele-i din piatră zidit, chemând zidire.

Crezi c-am uitat cocoșii spărgându-mă-n ferești?
La ce folos voința, când dintru miez te nărui?
Cu câtă gelozie, Stăpâne, mă iubești?!
Urcași pe lemnul-șarpe, că-n fabula cu măru-i

Lipsește din morală nu plusul ispitirii,
Ci că n-ai vrut cu altul să mă împarți Iubirii!


PSALMUL PARIULUI PE NEMURIRE


Năvalnicelor flăcări, șuvoi Iubirii-n vis mă
Învolbură… Nu-i cântec tot calendarul strunii?
Nu le mustra veninul doftoricit de pismă,
Când dorului trăsura ne-o-nalță-n cer lăstunii!

Poți, tu, lega lumina-n curmei de gând, cu lațul,
Sau roua să o depeni pe țevii seci, ca inul?
De-atâta primăvară, rapsod îmi este brațul,
Iar ochiu-n sete-ți soarbe transcendental pelinul.

Gelos n-aș fi pe ape? lăute’-i alăutul,
Scris lung privighetorii din nepermise zodii.
N-au fost luminătorii, ci-a luminat sărutul
Cântărilor cântarea îngemănând-o-n rodii.

Bea vinului pariul ce-ai pus pe nemurire,
C-ai câștigat toți spinii coroanei de Iubire!





PSALM DE SUSPIN METAFIZIC


Ce mândră porți în lesă și-n ochi sălbatici, tigrii,
Zăludele safire bârfindu-te-n colan!
Banală? Nu! lascivă, chiar și atunci când vii, gri
Spre violet nostalgic penumbrei de mărgean.

În toate – Salomee, din sadic dans, plăcere…
Dă-i gloatei isterie, pâine și circ, și fumul!
Nu cu oțet prinzi zborul, ci cu-nșoptiri de miere,
Cum își dezbracă mintea de noaptea ei, parfumul.

E sete, foame, flăcări, când sfâșie felina…
Cherchez la femme? Dar unde, din scenă, e poetul?
De ce-ai dat frâul liber otrăvilor, lumina?
Metafora nu-i strâmbă, când ceri pe ea profetul?

Sunt curva ordinară, dar și Botezătorul…
De-ngăduita-i tava, de ce n-ai pus zăvorul?









PSALM CULES DIN SPINI DE CACTUS


Pustia s-o-nflorească profetului i-e dată,
Că-i văzător de pildă: În cactus ce spun țepii
De zodia Iubirii? Că-n spini floarea-și arată,
Cum jertfă e cerneala ce-a curs cândva prin sepii?

Cum aș putea la alta-n răsfăț de catifele,
Să uit că nu-i ca tine, chiar dacă-și schimbă blana?
Tu nu-nțelegi că stihul străpuns de ukulele
‘Nainte de-a fi rouă l-am cântărit cu geana?

Cum te iubesc? Întreabă stihii, furtuni și mare,
Că întru tot le suntem chip al dezlănțuirii.
S-a întrupat Cel-Veșnic cumva-ntr-o întrebare,
Sau lut luă să soarbă genunile Iubirii?

Răspunsul Lui e focul ce-l încifrează sperla:
De n-ar fi suferința, din ce s-ar naște perla?


PSALMUL MIE, TU – ROMANȚA!


Luciri de-argint pe gemă, în ghiare-și țineau prada…
Podoabe, ah, podoabe, pe-amanți îi înverigă!
Rodind durerii aur, eu ți-am cules livada,
Neluat în seamă robul metaforelor, rigă.

Opale, diamante, turcoaze-n spusul lunii,
La rându-ți și tu piatra ce-și etala cerceii!
Eu te-am iubit ca zborul ce-l scriu pe cer lăstunii,
Ca prima înflorire ce-o-nfiorară teii.

Tot mai puțini curtenii-ți, pe la rotund de număr!
Tu-mi ești la fel de dragă, dus-visului mireasă,
Chiar dacă astăzi noaptea n-o mai slobozi pe umăr,
Gogoașa tot e sfântă că-i fluturelui casă.

Geloasă, te-a prins vremea, rău, pe-unde slab ți-e lutul,
Dar o înfrângi, că-n carte-mi te-a-nveșnicit sărutul!


PSALMUL CRESCĂTORULUI DE STELE


Pe unde-s cu opt strune chitarele, azi du-mă!
Spre-un continent Vivaldi,-s catarg de zări flămând.
Cum porți dumnezeirea pe-altar fragil de humă,
Din netrăite lacrimi fântânii suflet dând?

Jur împrejur, ca focul cumplit în ispitire,
Mă-mbracă-n stih stiharul înaltelor stihiri.
Păduri voievodale Te-ntâmpină ca Mire,
Magdalenând lumina din nard de trandafiri.

Dând buchii-ntregi văpaia, aripi să aibe cerbul,
Te-ascunzi în dorul morții, și-o prinzi în trup, ca nadă.
Tu cine ești, Iubire? Fără trecut Ți-e verbul,
C-a fi e-n toate fire, fiindului livadă.

– Sunt crescător de stele, din lut le știu aroma…
De n-aș fi Eu, Iubirea, tu cui i-ai mai fi Toma?



PSALM DIN PĂG NA HUMĂ


Cu tine-n brațe, dacă-aș gândi la nemurire,
Chiar gândul veșniciei, n-ar întina mișel?
Că nu săruți cristalul, iubirea sorbi din el,
Cu gust ca din eternul la prima lui rodire.

Când îți răsuflă sânii sub greul ispitirii,
N-aș fi nărod, Nirvana, să-ți spun c-o am în gând?
Nu Stingerea, frumosul stă inimii la rând,
Cu roșu-n semnătură pe-osândele iubirii.

Cum te iubesc, vrăjmașo, cu sfânta-mi nebunie!
Cu-atât mai mult mi-ești dragă, că-n sâmbur de tristeți
Slobozi din cer prin suflet azur de Voroneț,
Dar faci din ochi lui Dante, Infernul să ți-l scrie.

La Tine vin, Iubireo, cu flacăra păgână:
Cred că din toate, iadul Ți-a cam scăpat din mână!







PSALMUL COSMIC AL INIMII


Galaxiile roșii, planetare rubine,
Pân’ la margini de cosmos, de-abis din abis născător,
Nuntiri hemoglobindu-și perechii globuline…
E cădere genunea, când dorul răpirii e zbor?

Cardinalele puncte? Sunt scule aruncate!
Îmbrățișezi cu nordul, când totu-i numai răsărit?
Lumină, cum ești noapte? Cine-n lumini își zbate
Adâncul spre adâncuri, pe unde Tu m-ai zămislit?

Poți pune-n lanț suflarea ca fiara după gratii?
Ghimpată sârmă, -apusuri… Nu-i roza chip de-asemănări?
Eu cred că-ndrăgostite, setoasele-mi hematii,
Ți-au copiat tot cerul nescriselor cărări:

Și Tu și eu, Iubirii, nici moartea să despartă,
Râvnind cheiței taina, de-o viață-mi bați în poartă!


PSALMUL PIETREI FILOSOFALE


Pe unde roade gândul, verb măcinat mărunt,
Bob viu de n-ai în cuget, la ce folos păstaia?
Iubesc pe Cel-ce-Este, dar nu știu cine sunt,
Că dacă-al meu e jarul, posed sau nu, văpaia?

De-o-ființă humii? Dar crinul nu-i la fel?
Aripile de vultur nu tot din lut sunt toarse?
Cum poate infinitul ucenici-n inel,
Sau cum să spui iubirii că flacăra-i fu arsă?

Același duh de jertfă și-n sâmbure și-n ou.
Din trestii goale – cântec, la nai nu ești tu n-ai-ul?
Că dragostea se țese cu fir de aur nou,
Când curios sărutul se-ntreabă ce-o fi raiul.

Filosofala piatră? S-o caute nebunii!
Eu când te am în brațe, zvârl pân’ la cer lăstunii!



PSALMUL ELEMENTELOR


Măsura pentru lucruri, din cele căutate,
Nici una nu-i deplină, când vorba-i de iubire,
Că aerul suflării chiar de-l găsești în toate,
Când te săruți, nu-i focul atoatelor zidire?

De presupui țărâna, o neagă clorofila,
Că verdele e soare, tot ce mâncăm e rază,
De-s mii de constelații-n lăuntrica-ți argilă,
Mai sacră-i decât templu când doi se-mbrățișează,

Iar de-ai grăi că apa țesut-a-n toate firul,
Poți zice roua-n geană c-ar naște-o robinetul?
Ascunsă-i marea-n scoică, din sânge e porfirul,
Din suferința perlei ți-e colier sonetul.



Eterul de-i, sau apa, sau flacăra, sau lutul,
Numai lumina-și are măsura ei – sărutul!



PSALM PE-ALTAR DE OPERAȚII


Pe unde-ar veni dorul de inima-i kardia,
Și cum fiorul sacru-i redus de-angiogramă?
Când buzelor dai vinul, gustându-i podobia,
Mă simt ca la Cetate, cum corn prelung ne cheamă.

Pronaos de mesteceni,deasupra-mbrățișării!
Hai, du-mă pân’-acolo, de moarte frică nu mi-i,
Azvârle-n spus ghiocul ce-a plâns durerea mării…
De ce nu ne pierdurăm, atunci, prin fundul lumii?

Ne ispitim de-a timpul, cu nepermisul aur,
Striviți de el, sau ducem un altui ins povara?
Cumva, ca peste iazuri, cumulonimbus plaur,
Că-l vezi deopotrivă cu duhul și vioara.

Alb-iarnă ni-i salonul, pereții lui – morfina,
Pe monitor kardia cu-n arc vâna lumina!


PSALMUL ÎMPRUMUTULUI DE CRUCE


Iubirii fii desculțul! Așa grăit-a Rugul,
Nemântuit de flăcări, ce-n tot ce nu-s mă-nțeapă!
Altcum? – avere umbrei, să mă întoarcă plugul.
Desculță-i numai roua, că-i lacrimă, nu apă!

Chiar inul – fân de iesle, de n-ar fi fost topila
Care-i topește lemnul cu firul sfânt, sub baltă,
Strai de copil mi-e vorba, Te toarce clorofila.
Dulgherule, de-am cioturi, mușc cu scântei sub daltă!

Din lut, din lemn, țărână, dă-i focului rostirea,
Lăsând nemistuitul prin spini să Te culeagă,
Tu nu ești altădată, altfel n-ai fi Iubirea,
Ia-mi urâciunea umbrei, de moarte mă dezleagă,

Că lutu-așa cum arde, amintele Ți-aduce:
Cum ai fi fost Iubire făr’ împrumut de cruce?


PSALM RĂMAS A FI DIATĂ


Din frunze – o părere c-au fost cândva psaltire
Citită pentru verde spre a-i fura absintul!
Din scrinul cu sonete, pe cel dinspre iubire
Alege-l pentru iarnă, cernând pe-arini argintul.

Plec, după moft, țărânii să-i dau puțină moarte…
Cu sâni umflați, corăbii m-or duce-n țara mică.
Ca să nu uit de ochii ce basmu-nchid în carte,
Citește-mi din ceaslovul cu scris de rândunică.

Te urcă-n șa, domniță, că menestrelul rogu-l
Obrazul să și-l pună pe tropicul viorii,
Sau dintr-un corn să plângă, să vină inorogul
Cărarea să-mi amurge pe unde curg cocorii,

Iar vinul de vărsare-al îngropăciunii faste,
Păstrează-l pe diseară, nu-l da țărânii proaste.



PSALMUL MERSULUI PE MARE



Vruși acatist din mine, și-Ți gem ca o furtună.
Ascuns-ai, unde, cheia? Sub care prag al lumii?
Ți-s tot mai verde-n cheamăt, din nelumiri de strună,
Cântând pe-aceeași limbă cu-Omar, Serghei și Rumi.

Dă-mi zbor din porumbelul, genuni roind prin cețuri,
Oprit în alb, eternul, cristal și helix scării…
Să nu îmi cerți cu-anatemi smochinul, nici cu-nghețuri,
Că Te iubesc ilogic, urcând talazul mării.

Iubirii n-oferi hamuri, ci tavă cu jăratic,
Întreg oceanul legii-‘i dă, lege nouă, geana.
Fă litera să zburde-n sărut de foc, sălbatic,
Spre-a fi prea sfântă cupă a mirilor din Cana.

Cum poți, atât de aur, din plâns să-Ți faci zăvoare?
Trimite-mi porumbelul cu semnul de-mpăcare!


PSALM SPRE ÎNCEPUT DE NUNTĂ


Cu arc făcut-ai roza, spre-a-ndepărta păscutul,
Scripturile Iubirii sunt cuiele și spinii,
Frumsețea nu dezmiardă, în scoică-auzi durutul,
Nu suferința-n toate e geamăna luminii?

Cum să Te caut bolții când mi Te-ai dat suflării,
La colț de veac cerșindu-Ți tăria-ntr-o miridă?
Bob de nisip Ți-s ușă, liman și prag al mării,
Eu, ultima tristețe din strai de crisalidă.

Proorocească-mi iarba cum fi-voi după treier,
Spre vânturare-i umbra, și pleava, și nimicul!
Tu-ți vei pleca genunchiul spre-a săruta un greier,
Așa cum pentru Mire bea-ntâi din moarte spicul.

Putea-vei să-ncepi nunta fără de mine oare,
Tu, care-ai pus lumină în cuib la fiecare?


PSALMUL CE ÎNCHEIE PSALMII


De ce nu-mi iei apusul însplendorând rubinul,
Că-s pregătit ca piatra spălată lung de flaut?
Tristeți? Sunt fără praguri, vreo cheie să mai caut,
Aprinde-n loc de lampă, vecin cu pâinea, vinul!

Din nevăzut cărarea va fi din cântec – fumul,
Nu-Ți mai găsesc prin lume nici plâns, nici întrebare,
Mă chemi cu pescărușul de dincolo de mare,
Sfințit să-i fie focul pe unde-i doarme scrumul.

Cum Te primise Tata! Aveai pământ sub unghii,
Așa cum se cuvine unui țăran și mire,
Îi aduceai sămânță din prima Lui iubire…
Alege-Ți din sonete cel mai frumos să-l junghii,

Ca de Florii Te-ntâmpin înfremătându-Ți palmii,
Flămând de-i măgărușul, dă-i fânul meu – toți psalmii!



PSALM DE-AL SPUSULUI DE SUS


Cu tine-n brațe ceru-i de trei ori mai aproape,
Chiar dacă ochiu-ți poartă veninul florentin.
Eternu-l liberează, prin ora ta să scape
Tristeți ce-au fost podgorii, și-acum pe buze-s vin.

Ne-apropiem de-acasă, n-auzi prin stele câinii?
Ca boarea-i, lin alintul, din reavăn de păduri,
Diseară-mbrățișarea va fi frământ al pâinii,
Trăsurii înhămându-i mestecenii mei suri.

Ni-i lutul bun de oale, vioara fi-va roată!
Ia-i duhului tot spusul și toarnă-l din sărut,
Întregii lumi dau chiot – cea mai frumoasă fată,
Crăiasa mea, m-o duce în brațe ca pe scut!

Se înfioară psalmul, lumini și-apleacă sânul!
În cântecu-nserării, miroase-a ceară fânul…



PSALM CE-A CHELTUIT APUSUL


Când mă gândesc la Tine, precum bijutierul,
Gelos, râvnitei geme, doar mie-mi vreau răsfățul,
Nu mâni ca pe o turmă, luminile-i cu bățul,
Hrănit de nori, izvorul, cum n-ar avea-n gust cerul?

De ești Cel care este, în Tine pana-ți moi să
Înscrii spiralei nume, ce verbelor ne scapă,
Singurătății mele, cuib fricii din năstrapă,
Dă-i ca să bea din piatră, foc răcoros, ca Moisă!

Din găunoasa noapte în soare țipă golul,
Doar plină când e cupa grăiește cum e lipsa!
Așa Te joci cu mine, de-a moartea, de-a eclipsa,
Și Te ascunzi în nufăr, când eu Ți-am fost nămolul.

Mi-am cheltuit apusul, nu junghia vițelul,
Că doare groaznic albul unde-am purtat inelul


PSALMUL CĂRUȚEI DE LEMN


Izvodul, dinspre curgeri, ca înspre vârf întrebu-l,
Dar nu cu vorba moartă, cum dăscălesc vlădicii,
Ci cu fiorul sacru al sângelui și-al fricii.
De ce, de robul humei, îți tot declini Horebul?

Îți iei plus optu-n haos, și golu-mi lași, Tu făr’
De gard cum vrea ceairul, scrii rațiuni în toate!
Te-nsâmbură lumina-n apus plin de carate,
De Te-am zărit în undă mi-o tulburi cu un nufăr.

Dincolo-i mai dincolo! La mii de cârji, strict – drumul!
Nici soarelui averea n-ai dăruit întreagă.
Deplin, Te-arată noaptea, a întru a se roagă!
Tot ce Ți-am scris cu pana, a fost pe vânt, ca fumul,

Că numai doar Iubirea prin Dumnezeu Te suie:
Te-am înhămat, căruței de lemn, cu patru cuie!


PSALMUL ÎNTOARCERII ÎN EMAUS


Stingând în carne ghimpul, de trandafir, cu neamul,
Spre asfințit dai umbrei alean de majestate.
Rubin nu-i încă mustul de mă mai doare hamul,
De mi-au rămas pe câmpuri, nescrisele bucate,

Că-n loc de opalinul străluci de pe tiară,
Sporitu-Ți-am coroana cu gotica și spinul.
Când templul se va-nchide, va fi târziu de vară,
Neadormitul greier însfredelind pelinul.

Din țări de peste apă (cui fusem origami?)
Va fi întors, în vorbă, plecatului departe.
În loc de clopot, codrii m-or îndoini de- a ramii;
Sălbatic pin, de umbră, când duhul și-l desparte!

Rășini de nard vor arde, turnând tăceri ca paus;
Coboară de pe cruce, ne-ntoarcem în Emaus!


PSALMUL ULCIORULUI DE NUNTĂ


E miez de suferință-n splendoare și durere,
Ca șoapta ce pătrunde până-n rărunchi de dor…
De unde-ai luat-argila-mi ce-atât de-adânc Te cere,
Din nou să-Ți soarbă palma cu cântec pe ulcior?

Amarul Tău mă cheamă din orice amăruntă,
Că-Ți sunt deopotrivă netrebnic rob și-augur,
Frământă-mă, sunt coasta din primul om, fii nuntă
De frângere și flăcări pe-altar de Yom Kippur,

Dorescu-Te ca Mire-n a cedrilor cămară,
Ți-s candelă aprinsă ca firea Ta de foc!
N-auzi, în loc de clopot luceafărul de seară
Sunând în aur denii ce-au plâns în busuioc?

Trimite-mi porumbelul cu creangă de măslin,
Destul Ți-am fost zdrobire, mă soarbe-acum, Ți-s vin!


PSALMUL AMINTINDU-MI SEARA


Nu-s spinii ce o apăr când roza Te adoră?
Altfel rumegătorul pofti-o-ar ca nutreț,
De-n smârc nu Ți-am fost lotus, făcui din stuf manoră,
Mă iartă, pentru ghimpe, izvod de frumuseți!

Tot trupul mi-este rană, până-n rărunchi, rovina!
Din pajură, cu umbră, hrănește ochi flămând,
Că urlu după Tine, ca fiara, ca jivina,
Mi-e sufletul mireasmă, a pinului plângând!

Când înflorești în îngeri, e-n Tine vreo schimbare,
Cum înspre iesle, fulgul ia forma de Crăciun?
De n-aș fi eu nisipul, unde-ai dormi ca mare?
Strălimpezește-mi ochii, Iubirea să-Ți adun!

Că și văzduhu-i altul de plânsu-l-ai prin flaut,
Durea-m-ar de-ai fi singur, lăută fără laut!


PSALMUL CE FUSESE NOR


De-o seamă ne-a fost norul, pe munți. Vedeam cum vine.
Ne-a-nvăluit răcoarea în umbra-i – fum pe ape.
Eram deasupra lumii, cu alte legi, străine,
Acasă-n nor, în cerul cu tine-atât de-aproape.

Simțeam că-n sânge-mi, noaptea-n explozii de-artificii
S-a întâmplat sărutul, dintr-o pretinsă frică.
Așa se toarnă timpul, cel vechi în noi capricii,
Când luna mai e scrisă cu buchi de rândunică.

Plecat… Când ne trezirăm, erau în jur turiștii,
Și eu aveam pe alta, iar tu erai cu altul,
Că mii de ani trecură sub lemnul vânturiștii.
Credeam tipografia, că ne greșise șpaltul.

Dar nu, luceafăr serii, de-atunci chiar de-i sărutul,
Același nor ni-l șterge, mințind c-a fost părutul…


PSALMUL SEMNULUI ÎNALT


Semn bun, că rândunica zidi un cuib sub țeptăn!
Pe unde mi-adorm ulmul, tu, verdele de cer du-l
Și zi-mi că-s rău, tristețea de nu știu cum s-o pieptăn,
Când despletești pe umăr, rotundului, dezmierdul.

Tu, ce mi-ai spus că floarea-i frumoasă prin tăcere,
De ce nu-ntrebi cum gustă sărutul și pelinul?
A vorbelor, doar vântul, li-e singura avere,
Dar buzelor? Tot rostul li-l profețește vinul.

Întârziind, femeii, Olarul, lung, pe roată,
O lacrimă se zice-i căzu peste descântec,
A șovăit mesteacăn cu frunză delirată,
Dar se-ntrecu pe Sine și se opri în cântec

Sprea-adânca frumusețe – prisăcii heruvicul,
Dumnezeirea-ntreagă scriind-o-n lut cu spicul


PSALMUL DIN CULORI CE C NTĂ


Culorile sunt limba ce-a fost a-mpărăției,
Rămasu-i duh cuvântă ,precum genunii steaua,
Doar inima e cifrul secret al chinoviei.
Noi murdărim Iubirea cu vorba și vopseaua.

Mesteacăn drag al toamnei, de ți-am furat argintul,
E c-am poftit metalul mai tânăr pentru strună,
Că verdele își cere din ramul meu alintul,
Când brațele-mi se umplu cu spovediri de lună.

Mesteacă-mă-n mesteacăn, când mi se schimbă ceasul,
Că dragostea pe hartă-i sălbatică-n albastru.
De moartea e tăcere, toarnă-mi din struguri glasul
Cântării și-al culorii din nard de alabastru.

Vin-sânge din ciorchină, sărut din Vineri nascu-l
De-o singură culoare-i și inima și teascul!


PSALMUL UȘII DINSPRE GRĂDINĂ


Mai fir decât fumul din trist de lavandă,
În toate – neunde, nu-i scrin să Te-ascundă,
Nici nardul nu știe ce fel de ofrandă
Se-aduce Acelui ne-atins de secundă.

Nu aur de-apusuri, ci cruda-i alamă
Preferi pentru cheia ce-n bob să se-ntoarcă,
Din scoică se-aude porfira cum cheamă,
Podgoria morții din rumen s-o stoarcă.

Ca-n luncile mării, sfiala-n meduze,
Dai timpului umbră, înalt căpătâiul.
Ca-n flăcări Te-aș soarbe cu-o mie de buze,
Chiar Iudei furându-i sărutul, dintâiul.

De ești, Tu, Iubirea, din mâluri curate,
În inimă , cum de bați ușii din spate?


PSALM ADUS DE INOROG


Faci dragoste, ca pâinea, că-n amândouă-s frângeri!
Nu-i focul ce dă gustul din sfânt frământ de cocă?
Că jertfa de lumină e când din cedru sângeri,
Iar lacrimei, ca Moise, slobod îi dai din rocă.

Dar de „făcutul urii”? Ce vorbă hodoroagă!
Doar numai un nepismen Ți-ar pângări amvonul!
Alchimizezi poșirca în fagur ce se roagă?
Poiană-n ziua-a opta Ți-adoarme octogonul.

Aseară inorogul veni din iaz să beie…
Ce-i rău dacă realul vrea basmul să-mi culeagă?
Că-n sâni răsfățul lunii îl ții ascuns sub cheie,
Miroase-a floare coasa, când spun cât mi-ești de dragă!

Iar celui ce Grădina ne-a-nchis, dau sfat și rogu-l:
Din fânul de iubire trăiește inorogul!


PSALMUL T LHARULUI


De unde vin? Ca vântul, nu mi-ai răspuns vreodată,
Ești zilei mele Ziua, dar nopții-i sunt însemnul.
Rotit-ai timp spre spațiu, dar gându-Ți, prima dată,
Când m-adună în nume, precum în fluier lemnul?

Puteam să-Ți fiu seraful, gândacul, sau caisul,
Dar Tu din coasta Evei, spre-a da Mariei tronul,
Desfășurași prin mine, larg, stepei, antimisul,
Spre-același țărm să-Ți plângă și macul și odgonul.

Acolo mi-e limanul înnegurat din bucium…
Vedeți cum floarea neagră e prealuminii cușcă?
De-n pânzele-mi de lotcă nu-mi urlă ceru-n zbucium,
Cum să cârpești Iubirea, de cuiul nu o mușcă?

Că dragostea nu-i buchea, uscându-se-n Scriptură,
Ci e tâlharul care pe Dumnezeu îl fură!


PSALMUL LA INTRARE ÎN PSALM


Iubim până la vorbă, în rest rămâne piatra,
Din marmora de-alături, lăsăm ce vezi – o stană!
Romanța de sub dafin, din insula Sumatra,
Rămâne-o strălucire pe coapsa de castană.

Jurat pe floarea neagră, sau schivnica durere,
Sau sâni ce chiar pe diavol îl scot din minți și-ațâță,
Nu-i dragoste, ci mofturi moftindu-se-n muiere…
Și totuși despre Pâine găsești grai și-n tărâță!.

Păcatelor de moarte le-am mai scornit vreo șapte,
Pe unde gându-i hăisa de-a meșterit cu cariul…
Te-am pângărit Iubire, Tu singurul din noapte
Ce n-ai scuipat pe mine, lepros și preacurvariu,

Și-n schimbul lapidării, i-ai prins sub grea poruncă:
De n-ai iubit o dată, ia-ți inima și-aruncă!



PSALMUL NAȘTERII DIN COASTĂ


Pui zestrea Ta în sâmbur, cocon de lemn, ca scrinul,
Pe care tigva noastră nu și-ar strica paraua;
Din gâlma unei cepe, tăriei grai dă crinul
Și-n bob ascunzi alături și ața și andreaua.

Ieri m-a-ntrebat cocorul, ceaslov deschis al zării:
Când nu era acasă, cum I-ai furat apusul?
Tu, cel mai prost din vânturi și repetent al mării,
Ce depeni și-astăzi firul cu sturzul și cu fusul!

De-atâta frumusețe, cum să nu-ngenunchi fricii,
Chiar și în plânsul râmei – algebrele Iubirii.
Iai de la sâni rotundul, spre templu rândunicii,
Şi-n vin zidindu-mi cerul prin patima zdrobirii,

Cu Tine suntem nuntă, prin moartea cea mai castă,
Precum Adam pe Eva, purtai potiru-n coastă!


PSALMUL DIN LIVADA CU MĂSLINI


Iubite, din Cântarea Cântărilor, ți-s roaba!
N-ascunzi sub borangicuri frumseți de lună plină,
De arde-n flori migdalul nu-i poți spori podoaba,
Că fără preț e mustul ce-a stors din lut lumină.

Pe unde îți porți turma apusurilor roșii,
Mieluț purtând în brațe cu lână ca Hermonul?
Iubește-mă ca vântul smulgându-și chiparoșii,
C-o dată-i beat de ceruri, divin psaltirionul!

Înfrunză-mă-n săruturi, înfremătând măslinii,
Că-n verdele de flăcări dă auru-n porfiră!
Din cedru ni-i cămara, bea-mi nopțile luminii,
Și rodiei povestea cum buzele-o rodiră!

În inimă te-ascunde, mireasm’-a ei și-mi cântă…
Se-aud pe-afară gloate, închide Cartea Sfântă!


PSALMUL SPRE HERMENEUTIC


Și-n apă-Ți este focul, nu-n curcubeu vezi fumul?
Doar mințile chiorâște Îți cântăresc tăciunii,
Azi inima-nflorește că-i simt din răni parfumul,
Din scrisul de sprânceană ce încă-l ştiu lăstunii.

Străina Ta splendoare, întreagă n-o da râmii,
Precum feriși pe Moise – zăbranic cu apusul.
Nu-Ți cer măslinii sacri, trimite-mi doar salcâmii,
Deasupra mea să-mi ningă-n fiorul alb nespusul.

Când luna Îți adoarme ca un mieluț în poală,
De ce n-ai grăi humii adânc neprins de carte,
C-asemeni ca-ntr-o scoică – împărăteasca-Ți boală,
Rodit-a în Treime dor omenesc de moarte?

Vrând să Te prind în nume, Te-aud pe sub cuvinte:
– Tot căutați Iubirea prin vorbe și morminte?


PSALMUL PLOII PESTE MARE


Traversă cu traversă – ceas al singurătății!
Prin amiros de păcuri, ici colo romanița…
Pe-aici dădea spre lume peronul alteidății,
Cu halte și cantoane cum le-nopta penița.

Sub care gând fu gara-mi cu oameni și batiste?
A fost îndrăgostită de tace-n geamuri sparte,
Purtând polenuri negre din fum de ametiste
Când ea îmi rupse cerul, mergându-i mai departe?

De ce-mi vii azi cu ploaia pe necuprins de ape,
Când ars mi-a fost pământul, și grâul, și tabacul?
Și mi-a răspuns Iubirea: ”Te-am vrut și mai aproape,
Cum nu-nțelege firul cârpitului cu acul,

Că-n cruce buturugul, spre-a fi deplin traversă,
Se cere mării tale, torențial, aversă!”




Dumitru Ichim – biografie




ICHIM Dumitru, n. 14 august 1944, comuna Dărmăneşti, judeţul Bacău. Poet, eseist şi prozator. Fiul lui Dumitru Ichim, cântăreţ bisericesc, şi al Elenei (n. Cămară). Soţul poetei Florica Baţu. După cele opt clase elementare, urmează cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţu (1959-1964). Liceul teoretic, fără frecvenţă, la Moineşti. Licenţiat al Institutului Teologic de grad universitar din Bucureşti (1969). Teza de licenţă e susţinută cu profesorul Petru Rezuş. Între 1968 şi 1970 urmează cursuri pentru doctorat, secţia Teologie sistematică, la catedra Teologie dogmatică, sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloae. Studiază la Seabury-Western Theological Seminary, Garett Methodist Seminary, ambele din Evanston, Illinois (Statele Unite), şi la McCormik Presbyterian Seminary, Chicago, Illinois (1970-1972). Continuă studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Bisericilor la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New Jersey (1972-1973). Îndrumătorul tezei de doctorat, susţinută în 1973, e teologul american James McCord. Titlul tezei: The Orthodox Liturgy and the World. În 1974 este hirotonit preot al parohiei „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Kitchener, Ontario (Canada). Împreună cu Florica Baţu, conduce emisiunea bilunară de cultură şi spiritualitate românească „Romanian Kaleidoscope”, transmisă pe canalul de televiziune patru din Kitchener (1975-1985). În 1978 se transferă la parohia „Sfântul Ioan Botezătorul” din acelaşi oraş. Desfăşoară o susţinută şi rodnică activitate în rândurile comunităţii româneşti din Kitchener, contribuind esenţial la înfiinţarea Centrului Cultural Românesc şi la zidirea unei noi biserici ortodoxe române (sfinţită la 14 august 1994). Din 1979, face parte din Colegiul redacţional al „Cuvântului românesc” (Hamilton, Ontario, Canada), unde publică eseuri de teologie şi filosofie, poezii şi cronici literare. A colaborat la „Amfiteatru”, „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Studii teologice”, „Telegraful roman”, „Vatra” (Germania), „Revista Scriitorilor Români” (Germania), „Comuniunea românească” (Statele Unite), „Drum” (Statele Unite), „Solia” (Statele Unite), „Luceafărul” (Canada) etc. Editează revista literară Orpheus (din 1988), buletinul parohial „Rădăcini” şi colecţia „Vestitorul român Canadian” (Romanian Canadian Herald). Debutează editorial cu volumul de poezii „De unde începe omul” (1970), urmat de „Sub umbra Sfinxului” (1975; în colaborare cu Petru Rezuş), „Constantin Brâncoveanu” (1981), „Melcul” (1981), „Vinerea Mare” (1981), Agape (1982; în colaborare cu Nicolae Novac şi Florica Baţu), „Biserică şi religie la români” (1985; în colaborare cu Horia Stamatu), „Apariţiile Maicii Domnului la Medjugorje” (1989). Autor a trei volume de poeme haiku („Valea nisipului de aur”, 1977; „Urmele”, 1977; „Fântâna luminii”, 1993) şi a două volume de poeme tanka („Dar în silaba Luminii plângeam orfan şi greyer”, 1987; „Pasărea cu şapte aripi”, 1993).
Volumul de debut De unde începe omul (1970) anunţa un poet bântuit de nelinişti existenţiale şi de blagienele suspinuri lăuntrice, puse toate sub semnul luminii. Fiinţa divizată între pământ şi cer (între lut şi vis, ar fi spus Arghezi) dobândeşte identitatea în transcendent prin participare şi vocaţia divinului. Îndoiala carteziană e doar punct de plecare şi prilej de a gândi o suprarealitate spirituală, ilustrată metaforic prin dumbrava purităţii paradisiace. Căutarea, tăgada, întrebările privesc regăsirea de sine în veşnica esenţă a omului ca templu (Sfânt Duh). Un trup fizic locuit de altul („Şi sunt doi care se luptă; / Eu cu eu, mine cu mine”) şi ambele revelate în trupul Cuvântului (mirele sau crinul cosmic). Tăria pe care o jefuieşte poetul e un dincolo al firii aureolate, nu al nopţii împrejmuitoare. Iar vederea, contemplarea ţinutului ascuns („ochiul de aproape”), ontologic reprezintă bucuria comuniunii umane cu divinul „înainte de a fi”. Exilul n-a alterat cu nimic această viziune de aspiraţii teandrice. Dimpotrivă, tot ce a scris Dumitru Ichim după 1975 stă sub semnul nostalgiei sacrului. Atât în cele trei volume de poeme haiku (Valea nisipului de aur, 1977; Urmele, 1977; Fântâna luminii, 1993), cât şi în poemele tanka (Dar în silaba Luminii plângeam orfan şi greier, 1987; Pasărea cu şapte aripi, 1993) expresia, transfigurând aceleaşi gesturi argheziene ale ridicării „spre bolţi”, nu mai reprezintă decât suportul verbal al unor iluminări interioare („Pe cruce Iisus / Grâul în pământ. Noi toţi / Oaspeţi ai crucii” sau: „Abis dedesupt / Altul deasupra la fel / Ce rece-i frica // Şi cum mă soarbe în ea / Ameţitoarea punte”). Volumele următoare: epistolarul Sub umbra Sfinxului (1975), poemul istoric Constantin Brâncoveanu (1981), scenele în versuri din Melcul (1981), prozele din Agapé (1982) ori eseul din Biserică şi religie la români (1985) sunt meditaţii pe tema lui „a fi” în eternitate şi „a sta”, concomitent, în lumea reală (divină) a binelui şi a frumosului. Bucuria trăirii în zariştea Logosului este întotdeauna exprimată prin cuvinte cu valoare apoftegmatică.
OPERA: De unde începe omul, versuri, Bucureşti, 1970; Sub umbra Sfinxului, Kitchener, Ontario, Canada, 1975 (în colaborare cu Petru Rezuş); Valea nisipului de aur, poeme haiku, Kitchener, Ontario, Canada, 1977; Urmele, poeme haiku, Kitchener, Ontario, Canada, 1977; Constantin Brâncoveanu, poem istoric, Kitchener, Ontario, Canada, Romanian Canadian Herald, 1981; Melcul, şase scene în versuri, Kitchener, Ontario, Canada, Romanian Canadian Herald, 1981; Agapé, versuri şi proză, Kitchener, Ontario, Canada, Romanian Canadian Herald, 1982 (în colaborare cu Nicolae Novac şi Florica Baţu; secţiunea semnată de Dumitru Ichim se intitulează: Planeta Ichthys); Biserică şi religie la români, Hamilton, Ontario, Canada, Cuvântul românesc, 1985 (în colaborare cu Horia Samatu); Dar în silaba Luminii plângeam orfan şi greier, poeme tanka, München, Revista Scriitorilor Români, 1987; Apariţiile Maicii Domnului la Medjugorje, Kitchener, Ontario, Canada, Rădăcini, 1989; Fântâna luminii. 100 plus poeme haiku, Bucureşti, Editura Apollo, 1993; Pasărea cu şapte aripi, poeme tanka, Bucureşti, Editura Apollo, 1993. Poem imaginar dramatic în cinci tablouri, Cluj-Napoca, 2003. Floarea fantanilor pierdute, versuri, Vancouver, Canada 2003; Adânc pe adânc, sacerdoţiu liric, antologie realizată de Ioan Petraş, Ed. Brumar, Timişoara, 2006; (autorul are o secţiune); Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, Ed. Eikon, Cluj, 2012; Heshtjet e Pafejuara (Nelogoditele tăceri), ediţie bilingvă româno-albaneză, traducere Baku Ymeri, Editura Rozafa, Prishtine, 2013; Le solitudine della pietra (Singurătăţile pietrei), Ediţie bilingvă româno-italiană, traducere Maria Niculescu, Editura Ginta Latină, Bucureşti, 2013; Den Vita Tiden (Timp alb), ediţie bilingvă româno-suedeză, traducere Dorina Brânduşa Landen, Editura Hans Erik Forlag, Skarblacka, 2013; The ideogram of my Soul (Ideograma sufletului meu), ediţie româno-engleză, traducere Muguraş Maria Petrescu, Ed. Gracious Light, New York, 2013; Apa morţilor, prefaţă Valeriu Anania, Ed. Eikon, Cluj, 2013; Grădina Reginei Izvana, poeme de dragoste, Editura Cuvântul, Chişinău, 2014; Half of Ring above the Ocean (Jumătate de inel deasupra oceanului), ediţie bilingvă, traducere Muguraş Maria Petrescu, Editura Destine literare, Ottawa, 2014; Șarpele de aramă, prefaţa Nazaria Buga, Editura Sfântul Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 2014; Antologia Duke vallëzuar nëpër fjalë (Valsând printre cuvinte, Antologie poetică), Editura Albanezul, Bucuresti 2015, Psaltirea apocrifă a Dreptului Iov (ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, 2015); Cireşe amare (2015); Cântece sumeriene (2015), Anthology of Romanian Verse, ediția americană, de Daniel Ionita with Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews,Publisher: Change2improve Pty Ltd (August 18, 2016), Așa-i cânta îndrăgostitul din Sumer, Cuvânt înainte de Horia Ion Groza și Maria-Daniela Pănăzan; Prefaţă de Anca Tănase, Editura Școala Ardeleană, 2016, Tu știi că te iubesc, Editura Cathisma, 2017.






















Cuprins



Prefață (Pr. Maxim Iuliu-Marius Morariu) ………………..… 5

Micul Botezător – finul lui dumnezeu 9
Micul Botezător întâlnește mica moarte 12
Micul Botezător și Cărăboaia 15
Micul Botezător și moartea cărbunarului 21
Fântâna cărbunarului 23
Sicriul de cireș 26
Hainele clopotarului 29
Păstorii din Betleem și Micul Botezător 32
Scânteile lui dr. Morphy 43
După defilarea din Gadara 51
Micul Botezător și Poiana Mărului 57
Confruntarea marelui templu cu măcelarul 62
Micul Botezător și labirintul florilor 68
Deschiderea porților 72
Vânzătorii de păsări ocupă templul 78
În căutarea lui dr. Morphy 83
Toma, oare și tu dormi? 89
Răscrucea gândului 92
Polul văzduhurilor 97
Toma, mă auzi? 101
Cum? Orbii văd? 103
Podul care leagă și dezleagă 108
Chipul pâinii 113
După 40 de zile 116
Din Psalmii Micului Botezător 119
Psalmul focului flămând 121
Psalm sumerian 122
Psalmul potirului de lut 123
Psalm prin Algonquin Park 124
Psalmul Mirelui din Cana 125
Psalmul ce ne-a fost să fie 126
Psalmul Muntelui Tabor 127
Psalmul păunului 128
Psalmul de perlă 129
Psalmul luminii neapropiate 130
Psalmul sculptorului 131
Psalmul cocorului 132
Psalm din graiul negrăirii 133
Psalmul de mărgean 134
Psalmul țărmului iberic 135
Psalmul florii nebrumate 136
Psalmul de joi 137
Psalm la ultimul nasture al morții 138
Psalmul despre cheia ascunsă 139
Psalmul Mirelui 140
Psalm la crearea Evei 141
Psalmul trăsurii cu aripi de foc 142
Psalm heruvimilor cu ochi mulți 143
Psalmul focului flămând 144
Psalmul Învierii 145
Psalmul sărutului 146
Psalmul iubirii 147
Psalmul celei de a doua judecăţi 148
Psalmul cerului de toamnă 149
Psalmul fără titlu 150
Psalmul de seară 151
Psalmul Deltei 152
Psalmul din urmă 153
Psalmul inimii nebune 154
Psalmul lumină lină 155
Psalmul dinaintea deniei 156
Psalmul fecioarelor neînțelepte 157
Psalmul de la-nceputul lumii 158
Psalm fluturelui de sub sticlă 159
Psalmul Nașterii 160
Psalm rămas nepsălmuit 161
Psalmul de taină al Evei 162
Psalmul la adormirea umbrei 163
Psalmul Scării lui Iacov 164
Psalmul necântat al perlei 165
Psalm pentru cutia lui Charon 166
Psalmul lutului de foc 167
Psalmul zece, al oglinzii cu lepros 168
Psalmul crinului de Sefiroth 169
Psalm cu șarpe-n spus de cruce 170
Psalmul pariului pe nemurire 171
Psalm de suspin metafizic 172
Psalm cules din spini de cactus 173
Psalmul mie, tu – romanța! 174
Psalmul crescătorului de stele 175
Psalm din păgâna humă 176
Psalmul cosmic al inimii 177
Psalmul pietrei filosofale 178
Psalmul elementelor 179
Psalm pe-altar de operații 180
Psalmul împrumutului de Cruce 181
Psalm rămas a fi diată 182
Psalmul mersului pe mare 183
Psalm spre început de nuntă 184
Psalmul ce încheie psalmii 185
Psalm de-al spusului de sus 186
Psalm ce-a cheltuit apusul 187
Psalmul căruței de lemn 188
Psalmul întoarcerii în Emaus 189
Psalmul ulciorului de nuntă 190
Psalmul amintindu-mi seara 191
Psalmul ce fusese nor 192
Psalmul semnului înalt 193
Psalmul din culori ce cântă 194
Psalmul ușii dinspre grădină 195
Psalm adus de inorog 196
Psalmul tâlharului 197
Psalmul la intrare în psalm 198
Psalmul nașterii din coastă 199
Psalmul din livada cu măslini 200
Psalmul spre hermeneutic 201
Psalmul ploii peste mare 202
Dumitru Ichim – biografie 203
Cuprins 208