1. AURORA, ONTARIO, SAU DESPRE PRIVIRE
Acum vreo 20 de ani mă întrebau unii: ”Părinte ce-ai să faci atunci când te vei pensiona?” Și eu răspundeam cu o glumă, înfoindu-mă în penele lebedelor de pe Avon: ”Just relaxing, man!” Acuma, cel mai greu e să traduci aceasta pentru că ”re-laxare” este intraductibil…ca dorul de moarte. Fiecare tălmăcește după buba care-l doare. Ați observat că nimeni nu a făcut vreodată bubă în cot? De ce? Vă spun altădată când voi fi mai ”pre” sau ”postlaxat”. Până atunci să vedem cum ne tăbăcim pielea cuvintelor. Deci fiecare se relaxează patologic exact cu ce-l și unde-l doare că nimeni nu spune că ”mă relaxez de tine în cot”, dar în rest vorba Marelui Poet:”Unii se laudă cu caii, alții cu căruțele”, iar noi cu pensionarea! ”Relax, man!” mi-am dorit toată viața. Se repetăm: pentru unii relaxarea este când dormi, pentru unii când scăpi de sapiențialitatea soacrei, pentru alții când nu mai ai râia de șefă pe cap, pentru unii când poți să te duci la pescuit, chiar dacă nu prinzi nimic este un exercițiu de întărire a speranței, pentru alții să aibă timp să-și dăscălească nevasta, că de șefă au scăpat.
Toată relaxarea pentru mine va fi, până voi închide ochii, să privesc! Cred că nu există o meserie care ți-aduce aur din nimic decât aceea de privitor. Dar pentru acest meșteșug nu ai nevoie nici de spinare cocoșată ca să-ți împresionezi șefa, nici de limbă otrăvită să-ți adormi nepotismele și nupotismele, nu ai nevoie nici de mușchi de miner, sau creier de parlamentar, ci ai nevoie de o sculă pe care o au toți. dar nu știu cum să o folosească. Ai nevoie de ochi! Repet, ochi, și nu ochiuri! Dacă nu ai, atunci ”faceți ochi” și priviți! Pe Florica Bațu am câștigat-o ca soție, într-o seară, în ”Parcul Libertății” pe atunci, când ea m-a întrebat în șoaptă:” Mitrel, cât de mult mă iubești?” Și eu i-am răspuns: ”Te privesc tare mult, din demult în demult!” I-am spus cuiva că Dumnezeu este Privire și a râs, dar eu m-am apărat de batjocură: ”Dacă El nu este Privire atunci ce înseamnă Ochiul din icoană?” Un teolog mi-a comentat întrebarea că aș face teologie după murmurul apei și niciodată nu m-am bucurat mai mult de o asemenea laudă. Dumnezeu niciodată nu a spus, în toată veșnicia Lui, măcar o singură dată ”nu Mă privește”. Nici măcar neantului. Chiar acestuia i-a adus cuvinte de mângâiere în loc să fie logic, după echerele noastre. A zis Tatăl Fiului: ”Tu știi că Eu nu pot spune nici nimicului că ”nu mă privește”? ”Știu, a răspuns Cuvântul!” Și din neant au apărut cuvintele, neamul cuvintelor, al celor omenești și îngerești, întreaga creație ca să privească cu ochiul lor de cuvânt până în abisul Prototipului. Uimit Sfântul Duh a privit spre Amândoi exclamând: ”Toată lumea ne privește!”
Copac, apă, șoarece, vultur, piatră, etc. toate sunt cuvinte. Fără de cuvinte nu există lucruri, cum fără cauză nu există nimic necauzat.
Și revenim la privire. Pentru ea nu e suficient ochiul. Că ochi are și boul și capra, dar ochiul lor este pentru păscut iarba, dar ochiul omului este gura inimii care îl paște pe Dumnezeu din toate cuvintele. Dacă lucrurile nu ar sta pe cuvinte pe ce ar putea să stea? Și dacă vă spun adevărul că lumea stă pe frumusețe și că toate lucrurile sunt țesute cu firul de aur al luminii de ce mă faceți de batjocură? Priviți lumina inimii voastre! Inima voastră luminează pentru că e meșterită de Ochiul cu raze care și-a făcut cuib pe cel mai frumos verb a inimii. Totul e frumos pentru că numai cu frumosul poți împărtăși pâinea Soarelui, iar nimicului nu poți să i te adresezi cu: ”Cine ești tu?” pentru simplu motiv că nu este.
Adevărata privire este cea a inimii curate care este aurul pur al iubirii, căci Iubirea și Privirea sunt același lucru cu inima vie care răsuflă cu sufletul cerul, Iubirea care ne înconjoară din care bietul animăluț nu simte decât aerul suficient nărilor și nu lumânărilor. Și fără să vreau m-am împiedecat de o rimă. Știați cum Biblia din 1688 îi spune la ”sfeșnic”? ”Luminătoriu!” E ca și cum ai spune că omul este purtătorul omului, sinonimul ”privirii” cu rima ei de nuntă sfântă.
Dar să lăsăm rimele în pace și să ne întoarcem la ”relaxare” la care românul ar traduce-o cu ”las-o mai moale”. Și tot vorba înțeleaptă pentru opusul relaxării are un cuvânt atât de profund, dăltuit după chipul mioritic al ”dorului”. El nu spune despre un om care este pradă anxietăților, care este mereu tensionat, neliniștit, că este stresat, ci ”încordat”. Coarda nu este cea din copilărie, ci cuvântul ne duce atât la coarda arcului cât și cea a unui instrument muzical, cum ar fi vioara. Referința la ”în+cordare” este exact starea cea mai reprezentativă, productivă, sublimă a ființei umane când devine cântec al strunei, care prin arcușul iubirii devine stare văzătoare și prevăzătoare, starea normală a omului de a fi cântec, a se hrăni cu lumină și a dărui altuia ceeace vrea să primească – lumină dăruitoare.
Aici este marea taină a Treimei de a nu fi trei dumnezei, ci trei persoane cum numai o persoană, fie divină, fie umană, poate să ne inducă în această realitate, scăpând matematicii, o depășește chemând-o metafizic într-o lumină, care fiind neapropiată, devine argumentul paradoxului Iubirii al celor trei persoane, care nu sunt trei iubiri, sau trei dumnezei, ci una singură, dăruindu-se prin primirea darului spre a fi con+sfințit dăruirii. Cine-ar putea explica, neeuclidian, cum ”lumina din lumină” nu sunt două lumini, ci o singură iubire?
În spiritualitatea românească această ”încordare”, omul e tot timpul gata pentru arcuș, se numește, folosind un cuvânt din vechea limbă română, ”trezvie”, care nici pe departe nu înseamnă ”trezire” din somn, ci starea de a nu te prinde rugina somnului. Tocmai de acea verbul ”a fi” a căpătat din majestatea sacră a veșniciei, Ochiul care luminează lumea ca lumen și înființare luminii în adâncul ființei. A privi prin trezvie oare nu înseamnă starea de metamorfoză a lutului spre și în lumină mereu dătătoare de lumină? Morala? În pilda celor 10 fecioare, cinci erau înțelepte, iar cinci postmoderniste ca să nu le spunem altfel. Cele deștepte s-au dus la nuntă să se veselească întru bucuria Mirelui și nu să doarmă. Celelalte neștiind proverbul românesc că din prostie nu te poate trezi nici zece deșteptătoare, au luat cu ele ceasul cu alarmă de deșteptat, dar au uitat să cumpere bateriile Duracell. Povestea vorbei: ”Dă-mi, Doamne, râie, bube pe coastă,dar nu o muiere proastă. I-am luat ceas deșteptător, dar n-am bani pentru tractor!”
. 2. AURORA, SAU DESPRE ”DESPRE”
Nu e nicio greșeală, ci venind vorba ”despre” am rămas uimit cât de adâncă și precisă, fără a fi rigidă, sau să piardă din mângîierile ce ni le aduce spiritului, este plăsmuită limba română! Prepoziția ”despre” introduce un complement indirect, sau un complement circumstanțial de loc, sau de timp, sau un atribut, dar nu despre rotițele funcțiilor ei gramaticale vreau să-mi arăt uimirea, ci de radiografia filosofico-teologică a ei. Ea e formată, nu întâmplător, din ”de+spre”. o minunăție de cuvânt cum nu găsim construcție similară în alte limbi. Engleza, bună oară, vine cu un ”about” pe care dacă îl desfaci ”a+bout” ai ajuns la nonsens (a=fără+bout=luptă, perioadă, chef, beție). E o fereastră mată și atât. Este făcută cu un singur rol. Precum cea de WC. Dar, Doamne, cât de frumoasă e limba română că și Dumnezeu, când e furat de somn, visează tot în limba română! Sunt unele cuvinte precum diamantul de pe care, dacă sufletul tău e lumină, poți culege de pe el negrăite frumuseți de cuget. Unele sunt chiar poeme într-un cuvânt, iar altele sunt atât de subțiri că Tatăl ceresc a croit din ele aripi îngerilor ca să-i poată zbura dumnezeirea.
Așteptam pe Felix să mă ducă la Aurora unde țineam slujbă și apoi cenaclul literar când mă gândeam că acest ”de+spre” ( ca și construcția lui ”în+spre”) are negânditele potențialități ale metafizicului, în limbajul popular găsindu-l, conform dicționarului chiar ”spre, înspre, către”. Cum subliniam mai sus, prepoziția în alte limbi și-a făcut ”giobul” ( cum ar zice la TV ) și-a luat pălăria și a plecat, dar în limba română prepoziția ”despre” după ce și-a făcut rolul gramatical de introducere a complementului rămâne să-i dea acestuia mioriticele perspective de dincolo de moarte. ”De+spre” este prepoziția care invită cuvintele ce urmează la nunta mioritică a Păstorului. Acest ”spre” dă sacralitate vorbei spre orizontul Cuvântului pe care întunericul nu poate să-i cucerească lumina pentru că e ”con+ventum”. Din străfundurile limbii române se văd cerurile de dincolo de cer. ”De+spre”, după introducerea complementului începe slujba de seară cu lumina lină a lui ”spre” care nu poate fi nici ”spre aici” și nici ”spre acum”, ci tăcerea transcendentă a misterului de lumină cusut cu firul de aur al lui ” spre-mereul-lui-dincolo” ca revelare a lumenului.
***
”Frig, Părinte!” , zice Felix, înainte de bună dimineața și fără multă vorbă mă urc în mașină în drum spre biserica din Aurora. Plecăm de pe Madison Ave, cotim la stânga pe Courtland și apoi pe autostrada 401. Aurora e un orășel la 35 de km nord de Toronto, cu o populație de 62.000 în care includem și românașii noștri. Istoria orașului ne duce în vremea Guvernatorului Locotenent vestitul John Graves Simcoe care a dat ordin prin 1793 ca Younge Street (cea mai lungă stradă din lume scria în Guinness Book of Records) să se să se prelungească până la Holland Landing. Prin 1804 găsim un negustor influent, Richard Machell, care își face magazinul la întretăierea lui Younge și Wellington Street. Veni vorba ce nume să i se dea orășelului și era cât pe ce să câștige concursul dacă majoritatea nu ar fi optat pentru Aurora, numele zeiței din mitologia romană. Spirit practic, ca să includă în prețul numelui și reclama unei fabrici, Machell sugerase numele de Matchville, adică Orașul Chibriturilor, dar chibritelnița lui nu a fost acceptată. Orașul e cunoscut, în primul rând, prin prezervarea clădirilor vechi și prin echipele de fotbal sustinute.
Îi răspund lui Felix cu ce-mi spunea Chris, soldatul meu din Edmonton, când mă plângeam că în Kitchener e gerul Bobotezei cu -20 C : ”Corcoliților, ăla ziceți voi că e ger? Aici când e – 50 C zicem că e cald.” Felix râde și eu continui cu ce prezentasem la cenaclu ultima oară anume cartea de scurte povestiri ”Storm Glass” a scriitoare canadiene, contemporană cu noi, Jane Urquhart. Plină de talent povestește cu mult umor și poezie despre iarna canadiană. Zice că aici e atât de frig că dacă un baby răsuflă rămâne cu plămânii pietrificați într-o clipă. ”Adulții, scrie ea în povestirea ”Șapte mărturisiri”, se aclimatizează, totuși, cu această prelungită iarnă văzându-și de treabă pe străzi, luând scurte și bine precizate răsuflări și purtând un fel de mască specială despre care se spune că ar preveni distrugerea ochilor. Dar apoi a apărut altă problemă. Extra căldura și umezeala create de vibrarea corzilor vocale face ca vorbitele cuvinte să se cristalizeze și să ningă pe pământ înlocuind petele de zăpadă topită. Câteodată, deci, este o subțire pânză pe dealurile albe și să știi că pe acolo a avut loc o conversație. (…) În lunga vreme a celor 10 luni a iernii lor oamenii vorbesc foarte rar.” ( pag. 102-103)
E ora 8 în Kitchener și până în Aurora, dacă nu e trafic pe 401, ne ia cam o oră și jumătate. Până când și străzile devin fabule dacă știi să le citești. Pe autostrada 427, de exemplu, există o bandă special desenată cu patrulatere albe, destinată numai vehicolelor care au două, sau mai multe persoane. Dacă ești singur plătești pentru singurătate uneori îndurând traficul celorlate benzi. Morala să o tragă fiecare. La care glumețul de Mitrel ar lua în bășcălie seriozitatea filosofică a tragicei condiție umană pe care autostrada 427 ar sugera-o metaforic și strâmbând din buze ar zice: ”La omul sărac, nici boii nu trag!” De obicei când plecam cu Matei în excursie cerul era senin și pur, cu continente de nori albi ca niște iceberguri leneșe, un fel de monștri drăgălași ca niște păsări albe cu pene cenușii pe burtă. Acum cerul e răvășit, nimeni nu le-a făcut patul lor sau să dea cu mătura. E un haos și toate învălmășite de parcă ar fi în casa mea ( să nu cumva să mă audă enoriașele) unde peste tot sunt risipite cărți și haine și tot felul de chitanțe neplătite, nespovedite și moarte fără de lumânare. Noroc de cioclii colectorilor care mă trezesc cu bucuria de a le auzi vocea vocișoară cea mai mândră de prin țară. E duminică dimineața și toată lumea cerului doarme și nu poți să mori că te împiedici de mulțimea norilor împrăștiați pretutindeni, claie peste grămadă,impudici și murdari de parcă nu s-au mai spălat de vara trecută. De noribus nihil nisi bene și basta.
Ne vedem de drum și am noroc de Felix că este expert la condus și când un idiota îi taie calea fără să semnalizeze dă din cap și pașnic zice: ”Oameni!” ca și cum ar spune – animăluțele lui Dumnezeu. Alți șoferi ar țipa, claxona, ar lovi în volan și până la destinație și-ar scoate furia pe toți șoferii arîăându-le degetul, înjurătura românească fiind nepractică în ținerea volanului.
Vorbeam în alt loc, parafrazând pe Blaga, de acest spațiu canadian al cărui orizont, negat de britanici, se odihnește din roșul unui trib exterminat pînă departe roșu pe roșu, sânge pe sânge, până acolo departe unde a rămas doar numele indienilor, acolo departe unde Niagara îi pomenește răsturnându-și veacul peste veacul veacului fără amin răsplătit pe pământ.
A trecut mai mult de 45 de minute și certăreț și rău cu mine și cu cerul nu am observat schimbarea de deasupra mea. Oare ce s-o fi întâmplat? Tot numărând patrulaterele albe de pe autostradă am rămas robul lor, fără să observ că la cortina cerului a umblat cineva când eu erau proțăpit în cioturi și gânduri de om prost. Eu care desfac toate rotițele ascunse ale vorbelor, cât în glumă, cât în serios, îmi vine să-l întrebe pe Felix de unde ne vine cuvântul ”proțap”? Iorgu Iordan, ”academicianul” nostru, care a vândut bulgarilor peste două sute de cuvinte românești ne spune că vine din bulgară. Adică de ce să nu ne vină lumina și de la sud? Ce contează de unde vine că tot în mijlocul boilor a ajuns! Proțapul este prăjina lungă care desparte boii spre ai uni sub același jug și care după ce i-a prins să tragă ca boul în jug îi fericește cu mesajul, viitorul pentru votanți: ”pro+țap=pentru țap!” și nu ”antițap”, adică să-și vadă de treaba lor și să fie uniți în jug precum cele două coarne de țap. Tac din gură și nu-i spun lui Felix nimic pentru că el are mare respect pentru mine și nu știe că eu pe sub mână mă ocup cu contrabanda cuvintelor. De, poeții?
Deci cum vă spuneam despre spațiul canadian ca prototip al spiritului liber mă trezesc dintr-odată într-o minunată zi de toamnă, calmă ca un fluier al celor care mai vorbesc limba sfântă Ojibwe. Nu cred că indienii ar putea cânta din fluier al anotimp al lor în afară de toamna. Mi-aduc aminte în Crowford Lake cât trăgea de mine Matei ca să mă scoată dintr-un ”long house” unde căzusem ca hipnotizat în vraja unui fluier de al lor. Curgea din fluier întreaga istorie a lor.Te rupea în bucăți și apoi punându-te la loc te întreba dacă te-ai făcut mai bun, apoi ca într-un ritual te sfâșia cu același fluier de ape și freamăt. Binele și frumosul sunt aripile iubirii, iar la indieni binele și frumosul sunt cele două aripi al vulturului despre care aflăm în ”The Seven Sacred Teaching of the Forefathers” că este Mesagerul lui Dumnezeu și unul din cele mai dragi simboluri ale Iubirii. Iubirea nu poate zbura cu o singură aripă.
Parcă m-am trezit dintr-un vis și tot ce văd este o toamnă diferită de a lui Vivaldi, o toamnă care din fluierul indienilor îmi sună ca al cincilea anotimp de purificare din fluier de os și din fluier de arțar, dulce în blestem ca moartea neîngăduită veșniciei, dezlănțuită în culorile toamnei. Fluierul este simbolul celui care l-a văzut pe Dumnezeu și-și suflă din suflet suflarea care a văzut și a născut în sunet vederea care nu se poate spune în cuvinte și nici scrise cu pana de nici un vraci al taumaturgilor, ci vindecă prin șoaptă ce trăznetul a rupt când porțile iadului l-au scăpat din străfundul nepomenit nici de oameni și nici de îngeri.
3. AURORA, ONTARIO, SAU LITERA OMOARĂ DAR…. CENACLUL DĂ VIAȚĂ
Cum și de ce litera omoară? Litera, ca și omul, nu e făcută să fie singură. ”Și a zis Dumnezeu: ”Nu este bine ca omul să fie singur.” Ea e făcută să crească din inima omului, iar nu din creierul lui. Gândul nu-l poți rosti până nu devine Evă, cântec, viață și parte din tine. Așa se face că atât omul cât și litera capătă sens când nu sunt singure. La singurătatea literei ajunseseră fariseii care făcuse din ea număr, iar din el lege, ori omul este spiritul care își zboară legea. Pe patul lui Procust, adică pe literă, nu putea încăpea omul, ci doar singurătatea lui ajustată după legea procustiană al literei redusă la număr. Spre deosebire de religiile orientale, Iisus pune acentul pe om ca persoană, omul care are prototip persoanele treimice, care nu sunt număr, ci viața ca iubire întreită.
Dar ce legătură are una cu alta? Exact cum un jurnalist m-a luat la bani mărunți că nu găsește legătura unui eseu al meu dintre titlu și conținut. Dacă o să cauți cifra vei găsi litera care singură, ca în limbile moarte, erau folosite ca număr. Când omul este redus la număr înseamnă că e sub lege și nu mai e persoană, ci obiect al legii ca și cum aceasta, legea nu ar fi fost făcută de oameni și pentru oameni. Sau altfel putem spune că o scriptură este scrisul lui Dumnezeu când litera ta, persoana ta, îmbrățișează altă literă, altă vocală, ca lege a iubirii, că unde sunt două, trei, adunate în numele Lui intrăm în împărăția Cuvântului. Vorbesc la figurat cățărat în metafora spiritului care dă viață.
Orice creație, fie cu majusculă, sau fără, este o mărturisire al creatorului în normalitatea lui de cuvânt spre Cuvânt, spre Logos.
Introducerea pare lungă, dacă o măsori, sau o cântărești dar ea e ca dorul pe care tocmai de aceea nu-l poți traduce pentru că nu e literă, ci duh, spirit (in+spirare).
Felix: ”Mai avem vreo jumătate de oră!” Apoi întoarce capul spre mine:” Știi cum te bârfește lumea, venind vorba te cenaclu? Cică te-ai născut vorbind și moașa te-a întrerupt, iar tu i te-ai adresat cu !dar unde am rămas?” Glumesc și-l pun în temă. ”Tocmai de asta. Tu ai să stai lângă mine la masa de onoare și când crezi că ne-am lungit mai mult de câteva ore zici: ”Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește, binecuvintează părinte ca să plecăm!” Râde și el, râd și eu, iar din vorbă în vorbă am ajuns.
Tradiția acestui cenaclu a fost dintr-o chestie spontană. Ce-ar fi ca în fiecare toamnă când sunt invitat să suplinesc am face un cenaclu. Pe cei mai mulți scriitori din area Toronto și împrejurimi îi cunoșteam de la ”Săptămâna Internațională de Cultură” de la ”Câmpul Românesc” din Hamilton. Frumusețea acesei întâlniri literare constă în faptul improvizației ( de program) și imprevizibilul de timp. Nu există alt hoț să-l întreacă în meșteșugul de te fura fără să-ți dai seama că ești purtător de ceas.
Părintele Florean Ene, nu numai că e un Cucuzel al Canadei, dar e și bun organizator al parohiei. Ca să ne simțim bine a programat și o pomană cu mămăliguță și &&&, cu de toate ca să fie și koșer și halal și ichimește, ca la mama acasă. Moderator anul acesta: Milena Litoiu care pe lângă partea introductivă citește și din cărțile dânsei. Ca să fie șezătoare colorată a toamnă scriitorul David Kimel prezintă un medalion de poezii de sezon, ca o prelansare a noului volum de versuri ”Flori de toamnă”. Alexandru D. citește niște traduceri în engleză de același autor, cei care participau la șezătoare fiind și străini. Partea a doua a fost a scriitorilor din sală cu lucrări originale sau ce au găsit pe internet și merită împărtășit și cu alții. În final, Milena Munteanu Litoiu a lansat cartea ”În brațele mele dormea Infinitul” de Florica Bațu și Dumitru Ichim, ilustrată de pictorița Karmen Zaharia cu picturi din Tetraevanghelul lui Atanasie Crimca. Cartea, la a doua ediție, se află programată le editura ”Eikon” din București.
Socrate vorbea de Bine, ca un ceva abstract, dar aici în Aurora întâlnirea condeierilor și a iubitorilor de poezie ca Poiesis puteai să-ți dai seama de sentimentul care ne leagă pe toți, ”a te simți bine” fiind traducerea literei ca ființă umană care nu poate fi ființă dacă nu rezolvă ecuația lui Martin Buber ca un ”I and Thou”. O literă care nu-și nuntește chemarea și împlinirea în cealaltă literă, ca persoană spre altă persoană nu-și poate găsi nici un rost ființial, devenind omul-lege, omul-literă, omul golit de suișul taboric de lumină spre adevărata Lumină a Cuvântului.
4. AURORA, SAU DESPRE FILOPORNOSOFIE
Felix îmi face semn să nu mă grăbesc. Șezătoarea a început să-i placă și lui. Recitări, poezii originale, proiecte, traduceri, fiecare se simte de al casei. Ba întrebări și pe telefon, chiar dacă nu suntem pe ZOOM: ”Ce părere aveți despre ”Ce gândește Dumnezeu?” a lui Gabriel Liiceanu.” Admir îndrăzneala gânditorului, dar mă opresc la subtitlul, care s-ar vrea ironic, ”Puțină teologie”. Mă mir până unde se poate merge cu reclama pentru a atrage atenția și ați vinde marfa. Spre deosebire de Pleșu, amândoi l-au cunoscut pe Noica, Liiceanu se vrea filosof și rămâne ”filozof”, se vrea teolog și nu reușește. Atât filosofia, cât și teologia, au nevoie ca scule de lucru, printre altele specifice domeniului, de logică și bunul simț.
După isprăvile ”Școlii de la Frankfurt” asistăm la o răsturnare a valorilor în care obiectul ”iubirii înțelepciunii” a devenit cel al filopornosofiei. Cantitatea de ”puțină teologie” nu te scuză de ceeace poți debita, sau delira, în numele unei discipline. Teologia implică relația cu un ”Theos” pe care un ateu îl găsește motiv hilar de a-i reduce țărmurile cognitive la o biată mlăștinuță cu ”puțină teologie”. În sensul real și profund, teologia este nu un manual pentru examen, ci este trăire a Logosului, în acest sens vorbind de ”îngerii care teologhisesc despre El”, adică cresc și se hrănesc din abisul Logosului, ca Dumnezeu-Cuvântul.
După cum pornografia nu este nuntă, comuniune, iubire și subliniere a divinului dintre mire și mireasă, la fel filosofia renunțând la regulile elementare ale modului de a gândi logic devine filopornosofie, sau tot felul de aberații ieftine de scandal mediatic. Reducerea unei realități transcendente,infinite și veșnice, la o idee, sau gând, poate să o facă un ateu înverșunat mascat cu ”puțină teologie”. Aici nu discutăm despre rafturile scolasticei cu argumentele pentru existența , sau inexistența lui Dumnezeu și nici despre, citez ilustrația folosită de Liiceanu: ”Dumnezeu este ”cuierul ontoilogic” în care ne agățăm nevoia de absolut, idealul, dorința fierbinte, speranța și frica de moarte”, ci de instrumentele inadecvate pentru chirurgia săvârșită atât de filosofie, cât și teologie. Deci în care sală de operație vei lucra? În una în care ca ființă umană ai o relație personală și vie cu Ființa, sau în cea de lângă morgă unde lui Theos i-au dat deja sentința lui Nietzsche? În cazul în care obiectul de studiu al tău este un ”cuier ontologic” pentru relația vie cu Logosul, e de ajuns Coana Leana de la recepție să te ajute cu acest ”cuier ontologic”. Întrebarea e: Ce cauți tu cu ”puțină teologie” să-l chemi pe Procust să te ajute și într-un orgoliu ridicol să-l chemi pe Dumnezeu la examinarea anuală? Crezi, ori nu crezi în El, ca realitate transcendentă pentru a-L examina, trebuie să ai instrumentele de operație pe care logica te obligă să le folosești. A înțelege ceva înseamnă a cuprinde, comprehendere. Poate gândul creaturii să cuprindă pe Creator? Veșnicia sau infinitul, spre a le măsura, trebuie să ai instrumente deosebite decât oca, metru, sau termometru. Introducerea în acest mod dereglat de la legile logicii ca știință duc la concluzia autorului că noi stăm cu ochii la Dumnezeu și nu ”Dumnezeu stă cu ochii pe tine, nu e arbitrul vieții tale. Nu pedepsește, nu răsplătește. Este doar reper și idee.” E adevărat că Dumnezeu nu e arbitrul vieții omului, dar relația creaturii cu Creatorul, are explicare a cauzalității prin cea a iubirii. Dumnezeu este Iubire pentru că e Persoană, că Treimea este iubirea tripersonală, iar omul este ”chipul și asemănarea” lui Dumnezeu și nu invers. Gândul este un concept, iar ceea ce este conceput nu poate fi mai mare decât cel care concepe. Paradoxal și cu curaj putem afirma că Dumnezeu nu gândește fiind deasupra actului gândirii in se ca fiind ”Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute”. Și dacă este așa înseamna că Persoana infinită și veșnică nu are nevoie de domnul Liiceanu să-i ceară voie ce și cum să gândească, folosind titlul care face praf prostimea snobilor. De aceea, filosofia pentru a nu cădea în depravarea filopornosofie are nevoie și de bunul simț. Și ceva mai mult decât ”puțină teologie”.
”Mai vreți cafea, Părinte?” mă întreabă doamna de la bucătărie care abia a terminat să-și ajute fiul să ducă până la bun sfârșit o poezie despre toamnă. Felix îi face semn să-mi umple ceașca din nou, iar mie, – dând din mână însemnând să nu mă grăbesc, deși, deși… Oare de unde o mai fi apărut și timpul în calea omului? Dar, cafeaua cea mai bună e cea cu timpul amar, ”amar” în spaniolă însemnând ” a iubi”.
Acum vreo 20 de ani mă întrebau unii: ”Părinte ce-ai să faci atunci când te vei pensiona?” Și eu răspundeam cu o glumă, înfoindu-mă în penele lebedelor de pe Avon: ”Just relaxing, man!” Acuma, cel mai greu e să traduci aceasta pentru că ”re-laxare” este intraductibil…ca dorul de moarte. Fiecare tălmăcește după buba care-l doare. Ați observat că nimeni nu a făcut vreodată bubă în cot? De ce? Vă spun altădată când voi fi mai ”pre” sau ”postlaxat”. Până atunci să vedem cum ne tăbăcim pielea cuvintelor. Deci fiecare se relaxează patologic exact cu ce-l și unde-l doare că nimeni nu spune că ”mă relaxez de tine în cot”, dar în rest vorba Marelui Poet:”Unii se laudă cu caii, alții cu căruțele”, iar noi cu pensionarea! ”Relax, man!” mi-am dorit toată viața. Se repetăm: pentru unii relaxarea este când dormi, pentru unii când scăpi de sapiențialitatea soacrei, pentru alții când nu mai ai râia de șefă pe cap, pentru unii când poți să te duci la pescuit, chiar dacă nu prinzi nimic este un exercițiu de întărire a speranței, pentru alții să aibă timp să-și dăscălească nevasta, că de șefă au scăpat.
Toată relaxarea pentru mine va fi, până voi închide ochii, să privesc! Cred că nu există o meserie care ți-aduce aur din nimic decât aceea de privitor. Dar pentru acest meșteșug nu ai nevoie nici de spinare cocoșată ca să-ți împresionezi șefa, nici de limbă otrăvită să-ți adormi nepotismele și nupotismele, nu ai nevoie nici de mușchi de miner, sau creier de parlamentar, ci ai nevoie de o sculă pe care o au toți. dar nu știu cum să o folosească. Ai nevoie de ochi! Repet, ochi, și nu ochiuri! Dacă nu ai, atunci ”faceți ochi” și priviți! Pe Florica Bațu am câștigat-o ca soție, într-o seară, în ”Parcul Libertății” pe atunci, când ea m-a întrebat în șoaptă:” Mitrel, cât de mult mă iubești?” Și eu i-am răspuns: ”Te privesc tare mult, din demult în demult!” I-am spus cuiva că Dumnezeu este Privire și a râs, dar eu m-am apărat de batjocură: ”Dacă El nu este Privire atunci ce înseamnă Ochiul din icoană?” Un teolog mi-a comentat întrebarea că aș face teologie după murmurul apei și niciodată nu m-am bucurat mai mult de o asemenea laudă. Dumnezeu niciodată nu a spus, în toată veșnicia Lui, măcar o singură dată ”nu Mă privește”. Nici măcar neantului. Chiar acestuia i-a adus cuvinte de mângâiere în loc să fie logic, după echerele noastre. A zis Tatăl Fiului: ”Tu știi că Eu nu pot spune nici nimicului că ”nu mă privește”? ”Știu, a răspuns Cuvântul!” Și din neant au apărut cuvintele, neamul cuvintelor, al celor omenești și îngerești, întreaga creație ca să privească cu ochiul lor de cuvânt până în abisul Prototipului. Uimit Sfântul Duh a privit spre Amândoi exclamând: ”Toată lumea ne privește!”
Copac, apă, șoarece, vultur, piatră, etc. toate sunt cuvinte. Fără de cuvinte nu există lucruri, cum fără cauză nu există nimic necauzat.
Și revenim la privire. Pentru ea nu e suficient ochiul. Că ochi are și boul și capra, dar ochiul lor este pentru păscut iarba, dar ochiul omului este gura inimii care îl paște pe Dumnezeu din toate cuvintele. Dacă lucrurile nu ar sta pe cuvinte pe ce ar putea să stea? Și dacă vă spun adevărul că lumea stă pe frumusețe și că toate lucrurile sunt țesute cu firul de aur al luminii de ce mă faceți de batjocură? Priviți lumina inimii voastre! Inima voastră luminează pentru că e meșterită de Ochiul cu raze care și-a făcut cuib pe cel mai frumos verb a inimii. Totul e frumos pentru că numai cu frumosul poți împărtăși pâinea Soarelui, iar nimicului nu poți să i te adresezi cu: ”Cine ești tu?” pentru simplu motiv că nu este.
Adevărata privire este cea a inimii curate care este aurul pur al iubirii, căci Iubirea și Privirea sunt același lucru cu inima vie care răsuflă cu sufletul cerul, Iubirea care ne înconjoară din care bietul animăluț nu simte decât aerul suficient nărilor și nu lumânărilor. Și fără să vreau m-am împiedecat de o rimă. Știați cum Biblia din 1688 îi spune la ”sfeșnic”? ”Luminătoriu!” E ca și cum ai spune că omul este purtătorul omului, sinonimul ”privirii” cu rima ei de nuntă sfântă.
Dar să lăsăm rimele în pace și să ne întoarcem la ”relaxare” la care românul ar traduce-o cu ”las-o mai moale”. Și tot vorba înțeleaptă pentru opusul relaxării are un cuvânt atât de profund, dăltuit după chipul mioritic al ”dorului”. El nu spune despre un om care este pradă anxietăților, care este mereu tensionat, neliniștit, că este stresat, ci ”încordat”. Coarda nu este cea din copilărie, ci cuvântul ne duce atât la coarda arcului cât și cea a unui instrument muzical, cum ar fi vioara. Referința la ”în+cordare” este exact starea cea mai reprezentativă, productivă, sublimă a ființei umane când devine cântec al strunei, care prin arcușul iubirii devine stare văzătoare și prevăzătoare, starea normală a omului de a fi cântec, a se hrăni cu lumină și a dărui altuia ceeace vrea să primească – lumină dăruitoare.
Aici este marea taină a Treimei de a nu fi trei dumnezei, ci trei persoane cum numai o persoană, fie divină, fie umană, poate să ne inducă în această realitate, scăpând matematicii, o depășește chemând-o metafizic într-o lumină, care fiind neapropiată, devine argumentul paradoxului Iubirii al celor trei persoane, care nu sunt trei iubiri, sau trei dumnezei, ci una singură, dăruindu-se prin primirea darului spre a fi con+sfințit dăruirii. Cine-ar putea explica, neeuclidian, cum ”lumina din lumină” nu sunt două lumini, ci o singură iubire?
În spiritualitatea românească această ”încordare”, omul e tot timpul gata pentru arcuș, se numește, folosind un cuvânt din vechea limbă română, ”trezvie”, care nici pe departe nu înseamnă ”trezire” din somn, ci starea de a nu te prinde rugina somnului. Tocmai de acea verbul ”a fi” a căpătat din majestatea sacră a veșniciei, Ochiul care luminează lumea ca lumen și înființare luminii în adâncul ființei. A privi prin trezvie oare nu înseamnă starea de metamorfoză a lutului spre și în lumină mereu dătătoare de lumină? Morala? În pilda celor 10 fecioare, cinci erau înțelepte, iar cinci postmoderniste ca să nu le spunem altfel. Cele deștepte s-au dus la nuntă să se veselească întru bucuria Mirelui și nu să doarmă. Celelalte neștiind proverbul românesc că din prostie nu te poate trezi nici zece deșteptătoare, au luat cu ele ceasul cu alarmă de deșteptat, dar au uitat să cumpere bateriile Duracell. Povestea vorbei: ”Dă-mi, Doamne, râie, bube pe coastă,dar nu o muiere proastă. I-am luat ceas deșteptător, dar n-am bani pentru tractor!”
. 2. AURORA, SAU DESPRE ”DESPRE”
Nu e nicio greșeală, ci venind vorba ”despre” am rămas uimit cât de adâncă și precisă, fără a fi rigidă, sau să piardă din mângîierile ce ni le aduce spiritului, este plăsmuită limba română! Prepoziția ”despre” introduce un complement indirect, sau un complement circumstanțial de loc, sau de timp, sau un atribut, dar nu despre rotițele funcțiilor ei gramaticale vreau să-mi arăt uimirea, ci de radiografia filosofico-teologică a ei. Ea e formată, nu întâmplător, din ”de+spre”. o minunăție de cuvânt cum nu găsim construcție similară în alte limbi. Engleza, bună oară, vine cu un ”about” pe care dacă îl desfaci ”a+bout” ai ajuns la nonsens (a=fără+bout=luptă, perioadă, chef, beție). E o fereastră mată și atât. Este făcută cu un singur rol. Precum cea de WC. Dar, Doamne, cât de frumoasă e limba română că și Dumnezeu, când e furat de somn, visează tot în limba română! Sunt unele cuvinte precum diamantul de pe care, dacă sufletul tău e lumină, poți culege de pe el negrăite frumuseți de cuget. Unele sunt chiar poeme într-un cuvânt, iar altele sunt atât de subțiri că Tatăl ceresc a croit din ele aripi îngerilor ca să-i poată zbura dumnezeirea.
Așteptam pe Felix să mă ducă la Aurora unde țineam slujbă și apoi cenaclul literar când mă gândeam că acest ”de+spre” ( ca și construcția lui ”în+spre”) are negânditele potențialități ale metafizicului, în limbajul popular găsindu-l, conform dicționarului chiar ”spre, înspre, către”. Cum subliniam mai sus, prepoziția în alte limbi și-a făcut ”giobul” ( cum ar zice la TV ) și-a luat pălăria și a plecat, dar în limba română prepoziția ”despre” după ce și-a făcut rolul gramatical de introducere a complementului rămâne să-i dea acestuia mioriticele perspective de dincolo de moarte. ”De+spre” este prepoziția care invită cuvintele ce urmează la nunta mioritică a Păstorului. Acest ”spre” dă sacralitate vorbei spre orizontul Cuvântului pe care întunericul nu poate să-i cucerească lumina pentru că e ”con+ventum”. Din străfundurile limbii române se văd cerurile de dincolo de cer. ”De+spre”, după introducerea complementului începe slujba de seară cu lumina lină a lui ”spre” care nu poate fi nici ”spre aici” și nici ”spre acum”, ci tăcerea transcendentă a misterului de lumină cusut cu firul de aur al lui ” spre-mereul-lui-dincolo” ca revelare a lumenului.
***
”Frig, Părinte!” , zice Felix, înainte de bună dimineața și fără multă vorbă mă urc în mașină în drum spre biserica din Aurora. Plecăm de pe Madison Ave, cotim la stânga pe Courtland și apoi pe autostrada 401. Aurora e un orășel la 35 de km nord de Toronto, cu o populație de 62.000 în care includem și românașii noștri. Istoria orașului ne duce în vremea Guvernatorului Locotenent vestitul John Graves Simcoe care a dat ordin prin 1793 ca Younge Street (cea mai lungă stradă din lume scria în Guinness Book of Records) să se să se prelungească până la Holland Landing. Prin 1804 găsim un negustor influent, Richard Machell, care își face magazinul la întretăierea lui Younge și Wellington Street. Veni vorba ce nume să i se dea orășelului și era cât pe ce să câștige concursul dacă majoritatea nu ar fi optat pentru Aurora, numele zeiței din mitologia romană. Spirit practic, ca să includă în prețul numelui și reclama unei fabrici, Machell sugerase numele de Matchville, adică Orașul Chibriturilor, dar chibritelnița lui nu a fost acceptată. Orașul e cunoscut, în primul rând, prin prezervarea clădirilor vechi și prin echipele de fotbal sustinute.
Îi răspund lui Felix cu ce-mi spunea Chris, soldatul meu din Edmonton, când mă plângeam că în Kitchener e gerul Bobotezei cu -20 C : ”Corcoliților, ăla ziceți voi că e ger? Aici când e – 50 C zicem că e cald.” Felix râde și eu continui cu ce prezentasem la cenaclu ultima oară anume cartea de scurte povestiri ”Storm Glass” a scriitoare canadiene, contemporană cu noi, Jane Urquhart. Plină de talent povestește cu mult umor și poezie despre iarna canadiană. Zice că aici e atât de frig că dacă un baby răsuflă rămâne cu plămânii pietrificați într-o clipă. ”Adulții, scrie ea în povestirea ”Șapte mărturisiri”, se aclimatizează, totuși, cu această prelungită iarnă văzându-și de treabă pe străzi, luând scurte și bine precizate răsuflări și purtând un fel de mască specială despre care se spune că ar preveni distrugerea ochilor. Dar apoi a apărut altă problemă. Extra căldura și umezeala create de vibrarea corzilor vocale face ca vorbitele cuvinte să se cristalizeze și să ningă pe pământ înlocuind petele de zăpadă topită. Câteodată, deci, este o subțire pânză pe dealurile albe și să știi că pe acolo a avut loc o conversație. (…) În lunga vreme a celor 10 luni a iernii lor oamenii vorbesc foarte rar.” ( pag. 102-103)
E ora 8 în Kitchener și până în Aurora, dacă nu e trafic pe 401, ne ia cam o oră și jumătate. Până când și străzile devin fabule dacă știi să le citești. Pe autostrada 427, de exemplu, există o bandă special desenată cu patrulatere albe, destinată numai vehicolelor care au două, sau mai multe persoane. Dacă ești singur plătești pentru singurătate uneori îndurând traficul celorlate benzi. Morala să o tragă fiecare. La care glumețul de Mitrel ar lua în bășcălie seriozitatea filosofică a tragicei condiție umană pe care autostrada 427 ar sugera-o metaforic și strâmbând din buze ar zice: ”La omul sărac, nici boii nu trag!” De obicei când plecam cu Matei în excursie cerul era senin și pur, cu continente de nori albi ca niște iceberguri leneșe, un fel de monștri drăgălași ca niște păsări albe cu pene cenușii pe burtă. Acum cerul e răvășit, nimeni nu le-a făcut patul lor sau să dea cu mătura. E un haos și toate învălmășite de parcă ar fi în casa mea ( să nu cumva să mă audă enoriașele) unde peste tot sunt risipite cărți și haine și tot felul de chitanțe neplătite, nespovedite și moarte fără de lumânare. Noroc de cioclii colectorilor care mă trezesc cu bucuria de a le auzi vocea vocișoară cea mai mândră de prin țară. E duminică dimineața și toată lumea cerului doarme și nu poți să mori că te împiedici de mulțimea norilor împrăștiați pretutindeni, claie peste grămadă,impudici și murdari de parcă nu s-au mai spălat de vara trecută. De noribus nihil nisi bene și basta.
Ne vedem de drum și am noroc de Felix că este expert la condus și când un idiota îi taie calea fără să semnalizeze dă din cap și pașnic zice: ”Oameni!” ca și cum ar spune – animăluțele lui Dumnezeu. Alți șoferi ar țipa, claxona, ar lovi în volan și până la destinație și-ar scoate furia pe toți șoferii arîăându-le degetul, înjurătura românească fiind nepractică în ținerea volanului.
Vorbeam în alt loc, parafrazând pe Blaga, de acest spațiu canadian al cărui orizont, negat de britanici, se odihnește din roșul unui trib exterminat pînă departe roșu pe roșu, sânge pe sânge, până acolo departe unde a rămas doar numele indienilor, acolo departe unde Niagara îi pomenește răsturnându-și veacul peste veacul veacului fără amin răsplătit pe pământ.
A trecut mai mult de 45 de minute și certăreț și rău cu mine și cu cerul nu am observat schimbarea de deasupra mea. Oare ce s-o fi întâmplat? Tot numărând patrulaterele albe de pe autostradă am rămas robul lor, fără să observ că la cortina cerului a umblat cineva când eu erau proțăpit în cioturi și gânduri de om prost. Eu care desfac toate rotițele ascunse ale vorbelor, cât în glumă, cât în serios, îmi vine să-l întrebe pe Felix de unde ne vine cuvântul ”proțap”? Iorgu Iordan, ”academicianul” nostru, care a vândut bulgarilor peste două sute de cuvinte românești ne spune că vine din bulgară. Adică de ce să nu ne vină lumina și de la sud? Ce contează de unde vine că tot în mijlocul boilor a ajuns! Proțapul este prăjina lungă care desparte boii spre ai uni sub același jug și care după ce i-a prins să tragă ca boul în jug îi fericește cu mesajul, viitorul pentru votanți: ”pro+țap=pentru țap!” și nu ”antițap”, adică să-și vadă de treaba lor și să fie uniți în jug precum cele două coarne de țap. Tac din gură și nu-i spun lui Felix nimic pentru că el are mare respect pentru mine și nu știe că eu pe sub mână mă ocup cu contrabanda cuvintelor. De, poeții?
Deci cum vă spuneam despre spațiul canadian ca prototip al spiritului liber mă trezesc dintr-odată într-o minunată zi de toamnă, calmă ca un fluier al celor care mai vorbesc limba sfântă Ojibwe. Nu cred că indienii ar putea cânta din fluier al anotimp al lor în afară de toamna. Mi-aduc aminte în Crowford Lake cât trăgea de mine Matei ca să mă scoată dintr-un ”long house” unde căzusem ca hipnotizat în vraja unui fluier de al lor. Curgea din fluier întreaga istorie a lor.Te rupea în bucăți și apoi punându-te la loc te întreba dacă te-ai făcut mai bun, apoi ca într-un ritual te sfâșia cu același fluier de ape și freamăt. Binele și frumosul sunt aripile iubirii, iar la indieni binele și frumosul sunt cele două aripi al vulturului despre care aflăm în ”The Seven Sacred Teaching of the Forefathers” că este Mesagerul lui Dumnezeu și unul din cele mai dragi simboluri ale Iubirii. Iubirea nu poate zbura cu o singură aripă.
Parcă m-am trezit dintr-un vis și tot ce văd este o toamnă diferită de a lui Vivaldi, o toamnă care din fluierul indienilor îmi sună ca al cincilea anotimp de purificare din fluier de os și din fluier de arțar, dulce în blestem ca moartea neîngăduită veșniciei, dezlănțuită în culorile toamnei. Fluierul este simbolul celui care l-a văzut pe Dumnezeu și-și suflă din suflet suflarea care a văzut și a născut în sunet vederea care nu se poate spune în cuvinte și nici scrise cu pana de nici un vraci al taumaturgilor, ci vindecă prin șoaptă ce trăznetul a rupt când porțile iadului l-au scăpat din străfundul nepomenit nici de oameni și nici de îngeri.
3. AURORA, ONTARIO, SAU LITERA OMOARĂ DAR…. CENACLUL DĂ VIAȚĂ
Cum și de ce litera omoară? Litera, ca și omul, nu e făcută să fie singură. ”Și a zis Dumnezeu: ”Nu este bine ca omul să fie singur.” Ea e făcută să crească din inima omului, iar nu din creierul lui. Gândul nu-l poți rosti până nu devine Evă, cântec, viață și parte din tine. Așa se face că atât omul cât și litera capătă sens când nu sunt singure. La singurătatea literei ajunseseră fariseii care făcuse din ea număr, iar din el lege, ori omul este spiritul care își zboară legea. Pe patul lui Procust, adică pe literă, nu putea încăpea omul, ci doar singurătatea lui ajustată după legea procustiană al literei redusă la număr. Spre deosebire de religiile orientale, Iisus pune acentul pe om ca persoană, omul care are prototip persoanele treimice, care nu sunt număr, ci viața ca iubire întreită.
Dar ce legătură are una cu alta? Exact cum un jurnalist m-a luat la bani mărunți că nu găsește legătura unui eseu al meu dintre titlu și conținut. Dacă o să cauți cifra vei găsi litera care singură, ca în limbile moarte, erau folosite ca număr. Când omul este redus la număr înseamnă că e sub lege și nu mai e persoană, ci obiect al legii ca și cum aceasta, legea nu ar fi fost făcută de oameni și pentru oameni. Sau altfel putem spune că o scriptură este scrisul lui Dumnezeu când litera ta, persoana ta, îmbrățișează altă literă, altă vocală, ca lege a iubirii, că unde sunt două, trei, adunate în numele Lui intrăm în împărăția Cuvântului. Vorbesc la figurat cățărat în metafora spiritului care dă viață.
Orice creație, fie cu majusculă, sau fără, este o mărturisire al creatorului în normalitatea lui de cuvânt spre Cuvânt, spre Logos.
Introducerea pare lungă, dacă o măsori, sau o cântărești dar ea e ca dorul pe care tocmai de aceea nu-l poți traduce pentru că nu e literă, ci duh, spirit (in+spirare).
Felix: ”Mai avem vreo jumătate de oră!” Apoi întoarce capul spre mine:” Știi cum te bârfește lumea, venind vorba te cenaclu? Cică te-ai născut vorbind și moașa te-a întrerupt, iar tu i te-ai adresat cu !dar unde am rămas?” Glumesc și-l pun în temă. ”Tocmai de asta. Tu ai să stai lângă mine la masa de onoare și când crezi că ne-am lungit mai mult de câteva ore zici: ”Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește, binecuvintează părinte ca să plecăm!” Râde și el, râd și eu, iar din vorbă în vorbă am ajuns.
Tradiția acestui cenaclu a fost dintr-o chestie spontană. Ce-ar fi ca în fiecare toamnă când sunt invitat să suplinesc am face un cenaclu. Pe cei mai mulți scriitori din area Toronto și împrejurimi îi cunoșteam de la ”Săptămâna Internațională de Cultură” de la ”Câmpul Românesc” din Hamilton. Frumusețea acesei întâlniri literare constă în faptul improvizației ( de program) și imprevizibilul de timp. Nu există alt hoț să-l întreacă în meșteșugul de te fura fără să-ți dai seama că ești purtător de ceas.
Părintele Florean Ene, nu numai că e un Cucuzel al Canadei, dar e și bun organizator al parohiei. Ca să ne simțim bine a programat și o pomană cu mămăliguță și &&&, cu de toate ca să fie și koșer și halal și ichimește, ca la mama acasă. Moderator anul acesta: Milena Litoiu care pe lângă partea introductivă citește și din cărțile dânsei. Ca să fie șezătoare colorată a toamnă scriitorul David Kimel prezintă un medalion de poezii de sezon, ca o prelansare a noului volum de versuri ”Flori de toamnă”. Alexandru D. citește niște traduceri în engleză de același autor, cei care participau la șezătoare fiind și străini. Partea a doua a fost a scriitorilor din sală cu lucrări originale sau ce au găsit pe internet și merită împărtășit și cu alții. În final, Milena Munteanu Litoiu a lansat cartea ”În brațele mele dormea Infinitul” de Florica Bațu și Dumitru Ichim, ilustrată de pictorița Karmen Zaharia cu picturi din Tetraevanghelul lui Atanasie Crimca. Cartea, la a doua ediție, se află programată le editura ”Eikon” din București.
Socrate vorbea de Bine, ca un ceva abstract, dar aici în Aurora întâlnirea condeierilor și a iubitorilor de poezie ca Poiesis puteai să-ți dai seama de sentimentul care ne leagă pe toți, ”a te simți bine” fiind traducerea literei ca ființă umană care nu poate fi ființă dacă nu rezolvă ecuația lui Martin Buber ca un ”I and Thou”. O literă care nu-și nuntește chemarea și împlinirea în cealaltă literă, ca persoană spre altă persoană nu-și poate găsi nici un rost ființial, devenind omul-lege, omul-literă, omul golit de suișul taboric de lumină spre adevărata Lumină a Cuvântului.
4. AURORA, SAU DESPRE FILOPORNOSOFIE
Felix îmi face semn să nu mă grăbesc. Șezătoarea a început să-i placă și lui. Recitări, poezii originale, proiecte, traduceri, fiecare se simte de al casei. Ba întrebări și pe telefon, chiar dacă nu suntem pe ZOOM: ”Ce părere aveți despre ”Ce gândește Dumnezeu?” a lui Gabriel Liiceanu.” Admir îndrăzneala gânditorului, dar mă opresc la subtitlul, care s-ar vrea ironic, ”Puțină teologie”. Mă mir până unde se poate merge cu reclama pentru a atrage atenția și ați vinde marfa. Spre deosebire de Pleșu, amândoi l-au cunoscut pe Noica, Liiceanu se vrea filosof și rămâne ”filozof”, se vrea teolog și nu reușește. Atât filosofia, cât și teologia, au nevoie ca scule de lucru, printre altele specifice domeniului, de logică și bunul simț.
După isprăvile ”Școlii de la Frankfurt” asistăm la o răsturnare a valorilor în care obiectul ”iubirii înțelepciunii” a devenit cel al filopornosofiei. Cantitatea de ”puțină teologie” nu te scuză de ceeace poți debita, sau delira, în numele unei discipline. Teologia implică relația cu un ”Theos” pe care un ateu îl găsește motiv hilar de a-i reduce țărmurile cognitive la o biată mlăștinuță cu ”puțină teologie”. În sensul real și profund, teologia este nu un manual pentru examen, ci este trăire a Logosului, în acest sens vorbind de ”îngerii care teologhisesc despre El”, adică cresc și se hrănesc din abisul Logosului, ca Dumnezeu-Cuvântul.
După cum pornografia nu este nuntă, comuniune, iubire și subliniere a divinului dintre mire și mireasă, la fel filosofia renunțând la regulile elementare ale modului de a gândi logic devine filopornosofie, sau tot felul de aberații ieftine de scandal mediatic. Reducerea unei realități transcendente,infinite și veșnice, la o idee, sau gând, poate să o facă un ateu înverșunat mascat cu ”puțină teologie”. Aici nu discutăm despre rafturile scolasticei cu argumentele pentru existența , sau inexistența lui Dumnezeu și nici despre, citez ilustrația folosită de Liiceanu: ”Dumnezeu este ”cuierul ontoilogic” în care ne agățăm nevoia de absolut, idealul, dorința fierbinte, speranța și frica de moarte”, ci de instrumentele inadecvate pentru chirurgia săvârșită atât de filosofie, cât și teologie. Deci în care sală de operație vei lucra? În una în care ca ființă umană ai o relație personală și vie cu Ființa, sau în cea de lângă morgă unde lui Theos i-au dat deja sentința lui Nietzsche? În cazul în care obiectul de studiu al tău este un ”cuier ontologic” pentru relația vie cu Logosul, e de ajuns Coana Leana de la recepție să te ajute cu acest ”cuier ontologic”. Întrebarea e: Ce cauți tu cu ”puțină teologie” să-l chemi pe Procust să te ajute și într-un orgoliu ridicol să-l chemi pe Dumnezeu la examinarea anuală? Crezi, ori nu crezi în El, ca realitate transcendentă pentru a-L examina, trebuie să ai instrumentele de operație pe care logica te obligă să le folosești. A înțelege ceva înseamnă a cuprinde, comprehendere. Poate gândul creaturii să cuprindă pe Creator? Veșnicia sau infinitul, spre a le măsura, trebuie să ai instrumente deosebite decât oca, metru, sau termometru. Introducerea în acest mod dereglat de la legile logicii ca știință duc la concluzia autorului că noi stăm cu ochii la Dumnezeu și nu ”Dumnezeu stă cu ochii pe tine, nu e arbitrul vieții tale. Nu pedepsește, nu răsplătește. Este doar reper și idee.” E adevărat că Dumnezeu nu e arbitrul vieții omului, dar relația creaturii cu Creatorul, are explicare a cauzalității prin cea a iubirii. Dumnezeu este Iubire pentru că e Persoană, că Treimea este iubirea tripersonală, iar omul este ”chipul și asemănarea” lui Dumnezeu și nu invers. Gândul este un concept, iar ceea ce este conceput nu poate fi mai mare decât cel care concepe. Paradoxal și cu curaj putem afirma că Dumnezeu nu gândește fiind deasupra actului gândirii in se ca fiind ”Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute”. Și dacă este așa înseamna că Persoana infinită și veșnică nu are nevoie de domnul Liiceanu să-i ceară voie ce și cum să gândească, folosind titlul care face praf prostimea snobilor. De aceea, filosofia pentru a nu cădea în depravarea filopornosofie are nevoie și de bunul simț. Și ceva mai mult decât ”puțină teologie”.
”Mai vreți cafea, Părinte?” mă întreabă doamna de la bucătărie care abia a terminat să-și ajute fiul să ducă până la bun sfârșit o poezie despre toamnă. Felix îi face semn să-mi umple ceașca din nou, iar mie, – dând din mână însemnând să nu mă grăbesc, deși, deși… Oare de unde o mai fi apărut și timpul în calea omului? Dar, cafeaua cea mai bună e cea cu timpul amar, ”amar” în spaniolă însemnând ” a iubi”.
Un articol mai mult decât interesant de lecturat, paragraf cu paragraf… și mai ales paragraful despre “privire”. Mi-a reamintit și de subtilul joc dintre “a uita” și “a se uita”, care mereu m-a trimis cumva cu gândul la faptul că “uitându-se la ceva” parcă ar trimite undeva, printre străfundurile evoluției limbii române, la “Fericiți cei săraci cu Duhul …”.
“Uită-te!” …ca și cum, pentru a vedea și observa cu adevărat ceva sau pe cineva anume, trebuie să treci prin “uițare” de sine mai întâi.
Echivalent și cu mai recentul “I see you”, auzit des prin filme și nu numai.
Mulțumesc,NICOLE SARA, pentru un inteligent comentariu!
Excelent!
Cu adevărat m-am bucurat mult citind acest articol frumos și las aici mărturisind printr-un triolet acest lucru:
Lumina inimii noastre
ne dezvăluie frumosul
printr-o curată trăire.
Lumina inimii noastre,
adevărată trăire,
luminează scrisul, versul
lumina inimii noastre
ne dezvăluie frumosul.