PREZENȚA PĂRINTELUI POET DUMITRU ICHIM ÎN ‘’FIINȚA PIETREI’’
Motto:
„Puterea deosebită a simbolurilor constă în faptul că ele sunt semnele văzute ale realităţilor nevăzute.” (Sfântul Augustin)
„Iubim până la vorbă, în rest rămâne piatra” (Dumitru Ichim, Sonetul CCXCIII)
„La nesfârşit / aud piatra cuibărită-n tine.” (Paul Celan, Partea zăpezii)
PIATRA CA SIMBOL
…
Piatra din capul unghiului
Domnul Iisus este de asemenea „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii” şi care „s-a făcut în capul unghiului” (Psalm 117,22). Cheie de boltă a templului şi a cerului este această „piatră din capul unghiului” (Luca 20,17). De aceea Judecata Sa este aspră, nepărtinitoare. „Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi” (Luca 20, 18). Şi totuşi este o piatră iubitoare, căci El este cel Care S-a jertfit pe cruce pentru binele omenirii: „Deşi ca o piatră, / Tare şi tăioasă, /Ai primit a Te tăia, dar ne-ai izvorât/ Râu de viaţă vie, veşnice Izvor” (Prohodul, Starea 1, 68).
…
Deşi rămâne organic legată de întregul univers, Piatra îşi păstrează unicitatea sa pentru exploratorul marilor sale întinderi interioare. Ea creează senzaţia de profundă tăcere şi singurătate, proprie solitudinii meditative, în contrast cu lumea vie, trecătoare, vegetală sau umană. Cu inspirată viziune, sensibilul poet Dumitru Ichim scrie: „Singurătăţilor pietrei / numai vidul le / absoarbe genunea / născătoare de stea, / dar tu, molidule – / geamăn de-aceeaşi oglindă – / ce vrei să faci / cu umbra mea?” (Dumitru Ichim, Singurătăţile pietrei, în Nelogoditele tăceri, Rozava, Prishtinë, 2013).
Piatra, prieten intim al omului
…
Un colind românesc străvechi povesteşte un basm în care Piatra joacă un rol sacru de intermediar în mireasa trimisă lui Făt-Frumos de către Dumnezeu: „Sus în vârful munţilor / pe creştetul pietrelor / la porţile zânelor / din plaiul Năculelor / vine o dalbă lebejoară / de la Dumnezeu trimeasă / şi de Dumnezeu aleasă. / Ea prin ceruri mi-a zburat / şi-ntre pietre s-a lăsat; / ea din zbor s-a abătut / la Făt-Frumos a căzut / ca să-mi ia de soţioară / mica dalbă lebejoară” (vezi Vasile Lovinescu, Steaua fără nume). Remarcabilul poet-preot Dumitru Ichim propune perceperea unei serii de noi nuanţe, provenite din propria sa intimitate cu bogata simbolistică a Pietrei. După el, Piatra cuprinde „acea taină nevedită: mai fină decât aerul şi puţin.
Remarcabilul poet-preot Dumitru Ichim propune perceperea unei serii de noi nuanţe, provenite din propria sa intimitate cu bogata simbolistică a Pietrei. După el, Piatra cuprinde „acea taină nevedită: mai fină decât aerul şi puţin mai aspră decât lumina de felinar”, o taină care coboară din Cuvântul de pe Horeb şi în care este cuprinsă cheia vieţii trecătoare a omului. „Numai Tablele Legii, scrise cu arc euharistic, au purtat taina în lespede. Şi ele au îngăduit-o pietrelor de munte şi de râu, pietrelor de hotar şi pietrelor de drum. O fi în ele scrisă trecerea noastră? Au cele douăzeci şi patru de vămi ale zilei până la răsăritul cel de sus?” În minunatul său poem în proză, poetul sintetizează curgerea acestei taine pe tărâmurile noastre ca o subtilă binecuvântare. Închinarea la Pruncul născut în „cremenea colţuroasă” face ca taina să fie preluată de păstori care primind atingerea Luminii, au învăţat a aprinde din amnar focul, biruind ameninţările întunericului, înfricoşând fiarele pădurii, şi sfinţind locul ca Piatră a Craiului. Piatra pe care şi-a pus capul Iacob ca să doarmă, piatră peste care s-a ridicat scară cu îngeri, a adus pe plaiurile noastre „obiceiul de-a pune la capul celui plecat o piatră. Ca o părtăşie cu muntele, plugarul şi-a zidit casa pe piatră. Pe una din treptele heruvimilor. Şi temelia s-a fost chemat [la noi] Piatra Teiului”. Duhul dăruit cioplitorului în piatră „a descoperit Nespusul’ Iar acesta „pentru a-l grăi, a cioplit 12 scaune a comuniune cu El”, cu Domnul. „Unul în 12. Numitorul comun – numele Lui. Unul în Piatra Oltului şi Piatra Dacilor, Piatra Dunării şi Piatra Netimpului, Piatra Lacrimei şi a Teiului… Toate la Cină de Taină. La Masa Tăcerii. Cuvintele Lui pretutindeni a 12, pretutindeni a unu. Linişte. Genunile au îngenuncheat. ACESTA ESTE TRUPUL MEU” (poemul în proză Piatra în Cerşetorul porţilor de rouă, Ed. Albatros, 2001). Poetul apelează des la acest simbol care, ca un semn, marchează un loc, un timp, o lumină, o eternitate, o transcendenţă – Piatra albă, Piatra coloanei de foc, Piatra izgonirii din piatră, Piatra osului de timp, Piatra ţestoasă a luminii. Aflăm chiar şi un succint poem, superb, despre efortul poetului de a ţintui inefabilul pe pagina scriiturii sale: Piatra paginii albe („Dimineaţa/ mărul îmi plângea în poală,/ pe albul paginii/ îngrozitor de goală…// petală cu petală…).
Pietrele, ca martore, pot vorbi iar poetul, sensibil şi receptiv, le ascultă istorisirea. El aduce din alt unghi acea idee a Pietrei ca început a lumii. Douăzeci la număr sunt pietrele cuprinse în ciclul Grăirea pietrelor primare, pietre esenţiale – de la Piatra ochiului triunghi (ochiul lui Dumnezeu), la Piatra teiului (vorbind despre elementele fundamentale ale lumii noastre fizice), de la piatra omului (Apofatica piatră de alb) la cea a morţii pe cruce (Piatra ceasului al IX-lea). Mai sunt: Piatra olarului, Piatra copacului de soare, Piatra somnului de statuie, Piatra văii altui cer; Piatra de posibilă eclipsă, Piatra pierdută a soarelui, Piatra cu înger, Piatra de drum haric (volumul Apa Morţilor, Ed. Limes, 2003).
Dacă această aglomerare de pietre lirice aduce uneori nedumeriri sau transmite o aparentă indiferenţă rece, proprie pietrelor lumii materiale scufundate în tăcere, între ele există o piatră, nu voluminoasă dar de o mare consistenţă, care salvează totul. De toate „pietrele” ichimiene s-ar măcina într-un grohotiş care le-ar pierde şi am rămâne cu această piatră tot am fi foarte câştigaţi. Se numeşte Piatră cu înger şi, în zece versuri, evocă o atmosferă calmă, de Sfântă Familie rembrandtiană, de o nespusă emoţie şi puritate a sentimentului (poetul ca tată a contemplat în viaţa sa personală şase copii crescând). Iată strofa finală: „Pruncul învaţă pe înger/ vocalele lumii din ,mamă’./ Din când în când îl corectează/ gângurind”.
De o factură cu totul aparte sunt Piatra eclipsei de ureche şi Piatra de dinte şi gheară care, cu multă originalitate şi sinceritate, mărturisesc: „De-aş avea urechile pe umăr/ aş putea să scap de număr”; „De-aş avea urechi pe vârf de deşte/ aş prinde/ pe regele-Peşte/ ce diamantul vru să-njunghie./ De-aş avea urechile pe unghie…”; „Urechile,/ vechile/ perechile,/ cum mi le-aş vinde printr-un soare crud;/ eu m-am născut numai cu ochiul să aud”; „Limba zideşte şi dinţii sfărâmă./ Dinţii sunt ghearele omului pe sub limbă./ O, cum învăţat-am trăitul pe dos!”; „Eu cred că dinţii ar trebui să ne crească pe spate/ în locul cocoaşei./ Dacă-am accepta zodiacul cămilei -/ de ce nu şi răscumpărarea pustiului?”. La toate acestea aş adăuga şi versurile dintr-un poem vecin lor: „numai pleoapele/ ştiu şi tac/ a rostire apele” (Piatra de ascultat corabia). Aceste versuri crează un univers halucinant ca în Hyeronimus Bosch în care simţurile capătă proprietăţi noi, prilejuind perspective inedite spiritului, slujit de un trup metamorfozat care îşi reconsideră critic funcţiile. Câte interesante surprize la lectură ne oferă opera acestui poet de mare dezinvoltură lirică!
Poemul Piatra Centrului (din Cerşetorul Porţilor de rouă) sugerează o atmosferă de geneză şi întoarcere la începuturi, cu o ordine ierarhică de constructor (un poem de o structură unică, irepetabilă): „In jurul pământului e pământul./ In mijloc e focul./ Deasupra focului e focul./ In mijloc cuvântul./ Desupra cuvântului e cuvântul./ La mijloc – apa./ Deasupra apei e apa./ La mijloc – omul./ Deasupra omului e tot omul/ Pentru că mijlocul omului e omul omului”. Poemul îşi desfăşoară curgerea dinspre eternitate, prin esenţe spre om şi spre Intruparea lui Dumnezeu, omul omului, Fiul Omului. Esenţele din statice devin dinamice de-a lungul poemului, definind unicitatea unei persoane, desprinzând-o dintr-un general neutru şi coborând din largul eternităţii într-un timp trecător aşa cum este clipa.
În fine, din aceeaşi familie de poeme, iată un poem-rugăciune despre apa vieţii susurând din piatră sfântă: „Ave Maria, gratia plena…// Cărare rotundă/ odrăslită-n undă./ Cărare de ape/ spovedită-n pleoape./ Cărare de râu/ închinată-n grâu./ Cărare de vin/ din primul amin./ Cărare izvor/ din teiul prior…// Ave Maria, ora pro nobis…” (Piatră de drum haric în Apa Morţilor).
INVIEREA PIETREI ESTE APA
…
Lunga intimitate de iubire poate inversa rolurile – piatra îşi face cursul îmbrăţişată de râul care în adoraţie rămâne pe loc, la mijlocul somnolent de zi al coacerilor fierbinţi solare. Iată un poet recent, contemplând aceste minunate taine ale firii: „ridici cu migală/ un pod în trifoi,/ zideşti o amiază ce/ şade degeaba,/ cu pleoapă de miere/ priveşti înapoi/ la pietrele râului/ ce-şi fac/ molcom treaba” (Victor Albu, roşu adânc, în Dorm într-o coajă, Editura Techno Media, Sibiu, 2021). În tandreţea lor Piatra, masculină, se îmbibă de feminitate iar Apa, feminină, de masculinitate.
Piatra are însă şi o viaţă ascunsă. Ea, ca şi omul, îndură încercarea ispitelor, care tulbură harul tainic al apelor dintr-însa. „Cândva mă-ntrebai:/Ce poate să viseze oare/ îndrăgostita piatră de râu/ după atâtea mângâieri/ ale șarpelui?// Floare de in, poveste de in,/ albastrul târziului/ doare…// Așteptând,/ mi-am adus aminte/ de piatra din spusele undei/ și-am pus-o în palmă/ s-o ispitesc despre vis./ Mirosea/ ca topila de in/ păzită cu aripă nouă/ de libelulă/ cu piperul de rouă.// Floare de in, poveste de in…// Că fără-a-mi da seama, aproape,/ degetele/ s-au închis/ ca niște pleoape,/ peste ochiul și rodul de ape.// Să fi fost/ și piatra curioasă/ de ce/ mâna ta nu-i acasă?// Nu știu.// Dar mi se pare,/ că pietrei/ i-am auzit un suspin.// Apoi/ a-nchis ochii/ în palma mea udă./ Se făcuse atât de târziu/ albastrului, ce încă mai doare,/ că-i auzeai mireasma/ topilei de in,/ răsfirată prin visul ursit/ spre albele,/ incredibil de albe fuioare” (Dumitru Ichim, Topila de in, pe blogul autorului, dumitruichim.com/).
Bibliografie
…
Dumitru Ichim, Cerșetorul porților de rouă, Ed. Albatros, 2001.
Dumitru Ichim, Apa morților, Ed. Limes, 2003.
Dumitru Ichim, Nelogoditele tăceri, Rozava, Prishtinë, 2013.
Dumitru Ichim, Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.
Dumitru Ichim, Topila de in, http://www.dumitruichim.com
HORIA GROZA
California, USA
Motto:
„Puterea deosebită a simbolurilor constă în faptul că ele sunt semnele văzute ale realităţilor nevăzute.” (Sfântul Augustin)
„Iubim până la vorbă, în rest rămâne piatra” (Dumitru Ichim, Sonetul CCXCIII)
„La nesfârşit / aud piatra cuibărită-n tine.” (Paul Celan, Partea zăpezii)
PIATRA CA SIMBOL
…
Piatra din capul unghiului
Domnul Iisus este de asemenea „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii” şi care „s-a făcut în capul unghiului” (Psalm 117,22). Cheie de boltă a templului şi a cerului este această „piatră din capul unghiului” (Luca 20,17). De aceea Judecata Sa este aspră, nepărtinitoare. „Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi” (Luca 20, 18). Şi totuşi este o piatră iubitoare, căci El este cel Care S-a jertfit pe cruce pentru binele omenirii: „Deşi ca o piatră, / Tare şi tăioasă, /Ai primit a Te tăia, dar ne-ai izvorât/ Râu de viaţă vie, veşnice Izvor” (Prohodul, Starea 1, 68).
…
Deşi rămâne organic legată de întregul univers, Piatra îşi păstrează unicitatea sa pentru exploratorul marilor sale întinderi interioare. Ea creează senzaţia de profundă tăcere şi singurătate, proprie solitudinii meditative, în contrast cu lumea vie, trecătoare, vegetală sau umană. Cu inspirată viziune, sensibilul poet Dumitru Ichim scrie: „Singurătăţilor pietrei / numai vidul le / absoarbe genunea / născătoare de stea, / dar tu, molidule – / geamăn de-aceeaşi oglindă – / ce vrei să faci / cu umbra mea?” (Dumitru Ichim, Singurătăţile pietrei, în Nelogoditele tăceri, Rozava, Prishtinë, 2013).
Piatra, prieten intim al omului
…
Un colind românesc străvechi povesteşte un basm în care Piatra joacă un rol sacru de intermediar în mireasa trimisă lui Făt-Frumos de către Dumnezeu: „Sus în vârful munţilor / pe creştetul pietrelor / la porţile zânelor / din plaiul Năculelor / vine o dalbă lebejoară / de la Dumnezeu trimeasă / şi de Dumnezeu aleasă. / Ea prin ceruri mi-a zburat / şi-ntre pietre s-a lăsat; / ea din zbor s-a abătut / la Făt-Frumos a căzut / ca să-mi ia de soţioară / mica dalbă lebejoară” (vezi Vasile Lovinescu, Steaua fără nume). Remarcabilul poet-preot Dumitru Ichim propune perceperea unei serii de noi nuanţe, provenite din propria sa intimitate cu bogata simbolistică a Pietrei. După el, Piatra cuprinde „acea taină nevedită: mai fină decât aerul şi puţin.
Remarcabilul poet-preot Dumitru Ichim propune perceperea unei serii de noi nuanţe, provenite din propria sa intimitate cu bogata simbolistică a Pietrei. După el, Piatra cuprinde „acea taină nevedită: mai fină decât aerul şi puţin mai aspră decât lumina de felinar”, o taină care coboară din Cuvântul de pe Horeb şi în care este cuprinsă cheia vieţii trecătoare a omului. „Numai Tablele Legii, scrise cu arc euharistic, au purtat taina în lespede. Şi ele au îngăduit-o pietrelor de munte şi de râu, pietrelor de hotar şi pietrelor de drum. O fi în ele scrisă trecerea noastră? Au cele douăzeci şi patru de vămi ale zilei până la răsăritul cel de sus?” În minunatul său poem în proză, poetul sintetizează curgerea acestei taine pe tărâmurile noastre ca o subtilă binecuvântare. Închinarea la Pruncul născut în „cremenea colţuroasă” face ca taina să fie preluată de păstori care primind atingerea Luminii, au învăţat a aprinde din amnar focul, biruind ameninţările întunericului, înfricoşând fiarele pădurii, şi sfinţind locul ca Piatră a Craiului. Piatra pe care şi-a pus capul Iacob ca să doarmă, piatră peste care s-a ridicat scară cu îngeri, a adus pe plaiurile noastre „obiceiul de-a pune la capul celui plecat o piatră. Ca o părtăşie cu muntele, plugarul şi-a zidit casa pe piatră. Pe una din treptele heruvimilor. Şi temelia s-a fost chemat [la noi] Piatra Teiului”. Duhul dăruit cioplitorului în piatră „a descoperit Nespusul’ Iar acesta „pentru a-l grăi, a cioplit 12 scaune a comuniune cu El”, cu Domnul. „Unul în 12. Numitorul comun – numele Lui. Unul în Piatra Oltului şi Piatra Dacilor, Piatra Dunării şi Piatra Netimpului, Piatra Lacrimei şi a Teiului… Toate la Cină de Taină. La Masa Tăcerii. Cuvintele Lui pretutindeni a 12, pretutindeni a unu. Linişte. Genunile au îngenuncheat. ACESTA ESTE TRUPUL MEU” (poemul în proză Piatra în Cerşetorul porţilor de rouă, Ed. Albatros, 2001). Poetul apelează des la acest simbol care, ca un semn, marchează un loc, un timp, o lumină, o eternitate, o transcendenţă – Piatra albă, Piatra coloanei de foc, Piatra izgonirii din piatră, Piatra osului de timp, Piatra ţestoasă a luminii. Aflăm chiar şi un succint poem, superb, despre efortul poetului de a ţintui inefabilul pe pagina scriiturii sale: Piatra paginii albe („Dimineaţa/ mărul îmi plângea în poală,/ pe albul paginii/ îngrozitor de goală…// petală cu petală…).
Pietrele, ca martore, pot vorbi iar poetul, sensibil şi receptiv, le ascultă istorisirea. El aduce din alt unghi acea idee a Pietrei ca început a lumii. Douăzeci la număr sunt pietrele cuprinse în ciclul Grăirea pietrelor primare, pietre esenţiale – de la Piatra ochiului triunghi (ochiul lui Dumnezeu), la Piatra teiului (vorbind despre elementele fundamentale ale lumii noastre fizice), de la piatra omului (Apofatica piatră de alb) la cea a morţii pe cruce (Piatra ceasului al IX-lea). Mai sunt: Piatra olarului, Piatra copacului de soare, Piatra somnului de statuie, Piatra văii altui cer; Piatra de posibilă eclipsă, Piatra pierdută a soarelui, Piatra cu înger, Piatra de drum haric (volumul Apa Morţilor, Ed. Limes, 2003).
Dacă această aglomerare de pietre lirice aduce uneori nedumeriri sau transmite o aparentă indiferenţă rece, proprie pietrelor lumii materiale scufundate în tăcere, între ele există o piatră, nu voluminoasă dar de o mare consistenţă, care salvează totul. De toate „pietrele” ichimiene s-ar măcina într-un grohotiş care le-ar pierde şi am rămâne cu această piatră tot am fi foarte câştigaţi. Se numeşte Piatră cu înger şi, în zece versuri, evocă o atmosferă calmă, de Sfântă Familie rembrandtiană, de o nespusă emoţie şi puritate a sentimentului (poetul ca tată a contemplat în viaţa sa personală şase copii crescând). Iată strofa finală: „Pruncul învaţă pe înger/ vocalele lumii din ,mamă’./ Din când în când îl corectează/ gângurind”.
De o factură cu totul aparte sunt Piatra eclipsei de ureche şi Piatra de dinte şi gheară care, cu multă originalitate şi sinceritate, mărturisesc: „De-aş avea urechile pe umăr/ aş putea să scap de număr”; „De-aş avea urechi pe vârf de deşte/ aş prinde/ pe regele-Peşte/ ce diamantul vru să-njunghie./ De-aş avea urechile pe unghie…”; „Urechile,/ vechile/ perechile,/ cum mi le-aş vinde printr-un soare crud;/ eu m-am născut numai cu ochiul să aud”; „Limba zideşte şi dinţii sfărâmă./ Dinţii sunt ghearele omului pe sub limbă./ O, cum învăţat-am trăitul pe dos!”; „Eu cred că dinţii ar trebui să ne crească pe spate/ în locul cocoaşei./ Dacă-am accepta zodiacul cămilei -/ de ce nu şi răscumpărarea pustiului?”. La toate acestea aş adăuga şi versurile dintr-un poem vecin lor: „numai pleoapele/ ştiu şi tac/ a rostire apele” (Piatra de ascultat corabia). Aceste versuri crează un univers halucinant ca în Hyeronimus Bosch în care simţurile capătă proprietăţi noi, prilejuind perspective inedite spiritului, slujit de un trup metamorfozat care îşi reconsideră critic funcţiile. Câte interesante surprize la lectură ne oferă opera acestui poet de mare dezinvoltură lirică!
Poemul Piatra Centrului (din Cerşetorul Porţilor de rouă) sugerează o atmosferă de geneză şi întoarcere la începuturi, cu o ordine ierarhică de constructor (un poem de o structură unică, irepetabilă): „In jurul pământului e pământul./ In mijloc e focul./ Deasupra focului e focul./ In mijloc cuvântul./ Desupra cuvântului e cuvântul./ La mijloc – apa./ Deasupra apei e apa./ La mijloc – omul./ Deasupra omului e tot omul/ Pentru că mijlocul omului e omul omului”. Poemul îşi desfăşoară curgerea dinspre eternitate, prin esenţe spre om şi spre Intruparea lui Dumnezeu, omul omului, Fiul Omului. Esenţele din statice devin dinamice de-a lungul poemului, definind unicitatea unei persoane, desprinzând-o dintr-un general neutru şi coborând din largul eternităţii într-un timp trecător aşa cum este clipa.
În fine, din aceeaşi familie de poeme, iată un poem-rugăciune despre apa vieţii susurând din piatră sfântă: „Ave Maria, gratia plena…// Cărare rotundă/ odrăslită-n undă./ Cărare de ape/ spovedită-n pleoape./ Cărare de râu/ închinată-n grâu./ Cărare de vin/ din primul amin./ Cărare izvor/ din teiul prior…// Ave Maria, ora pro nobis…” (Piatră de drum haric în Apa Morţilor).
INVIEREA PIETREI ESTE APA
…
Lunga intimitate de iubire poate inversa rolurile – piatra îşi face cursul îmbrăţişată de râul care în adoraţie rămâne pe loc, la mijlocul somnolent de zi al coacerilor fierbinţi solare. Iată un poet recent, contemplând aceste minunate taine ale firii: „ridici cu migală/ un pod în trifoi,/ zideşti o amiază ce/ şade degeaba,/ cu pleoapă de miere/ priveşti înapoi/ la pietrele râului/ ce-şi fac/ molcom treaba” (Victor Albu, roşu adânc, în Dorm într-o coajă, Editura Techno Media, Sibiu, 2021). În tandreţea lor Piatra, masculină, se îmbibă de feminitate iar Apa, feminină, de masculinitate.
Piatra are însă şi o viaţă ascunsă. Ea, ca şi omul, îndură încercarea ispitelor, care tulbură harul tainic al apelor dintr-însa. „Cândva mă-ntrebai:/Ce poate să viseze oare/ îndrăgostita piatră de râu/ după atâtea mângâieri/ ale șarpelui?// Floare de in, poveste de in,/ albastrul târziului/ doare…// Așteptând,/ mi-am adus aminte/ de piatra din spusele undei/ și-am pus-o în palmă/ s-o ispitesc despre vis./ Mirosea/ ca topila de in/ păzită cu aripă nouă/ de libelulă/ cu piperul de rouă.// Floare de in, poveste de in…// Că fără-a-mi da seama, aproape,/ degetele/ s-au închis/ ca niște pleoape,/ peste ochiul și rodul de ape.// Să fi fost/ și piatra curioasă/ de ce/ mâna ta nu-i acasă?// Nu știu.// Dar mi se pare,/ că pietrei/ i-am auzit un suspin.// Apoi/ a-nchis ochii/ în palma mea udă./ Se făcuse atât de târziu/ albastrului, ce încă mai doare,/ că-i auzeai mireasma/ topilei de in,/ răsfirată prin visul ursit/ spre albele,/ incredibil de albe fuioare” (Dumitru Ichim, Topila de in, pe blogul autorului, dumitruichim.com/).
Bibliografie
…
Dumitru Ichim, Cerșetorul porților de rouă, Ed. Albatros, 2001.
Dumitru Ichim, Apa morților, Ed. Limes, 2003.
Dumitru Ichim, Nelogoditele tăceri, Rozava, Prishtinë, 2013.
Dumitru Ichim, Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.
Dumitru Ichim, Topila de in, http://www.dumitruichim.com
HORIA GROZA
California, USA
dumitruichim 