ISPĂȘIND VINA SOARELUI

De ce n-am moștenit de la soare

ca zestre –

aripi, ca el, – deschise ferestre –

ca să-l zburăm undă cu undă?

Lumina rotundă,

rotundă lumină,

crudă genunii din noi

sporind limpezimi, transparențe,

cum ne-am ales doar cu zdrențe?

Și mai presus de toate  – refuzului sferic –

ne-visul ca umbră,

lipsa – ce pasul ne  lunecă

pe furiș și ne-ntunecă

jumătatea noastră de ulcioare

cu vinul amar de-ntuneric?

De ce-am pierdut prin școli, seminarii,

anii arzând fără milă,

când nimeni n-a fost să ne-nvețe

limba luminii

și – ascunsul de cheie de sub clorofilă?

 

… și totuși  nici cirta și nici iota n-o știe,

că vina lui doar noi i-o ispășim

tăcând, pedeapsa umbre-i târâim,

că dacă umbra nu i-am duce,

precum o cruce

în spinare,

credeți c-ar mai putea să fie soare?