PRIMA  ZI  LA  AZIL

Vecinul de pat la azil

tăcuse ascuns după perdea

până spre seară,

apoi, din senin, cu o voce slabă

șovăind mă întreabă:

”Mai ai vreun copac pe afară?

(Nu-ți fie graiul împins să răspunză,

necunoscutule domn.)

Aici copacii de-afară se vând

până la ultima frunză

pe împrumuturi albe de somn.

 

Numai noi am rămas

ce stăpânii lumii nu știu,

că suntem, cu steme nescrise,

cei mai liberi copaci

pe malul acesta pustiu.

Pentru somn mai așteaptă…Și taci

până-n ultimul strop de târziu.

RUGUL APRINS AL LUI IOV

Stinge-mă, Stăpâne,

nu mă lăsa de tot ca să mor,

ca să ard,

chiar dacă spinii mei spre coroană

Te dor.

Puișorii cuvintelor Tale,

din locul ascuns al cuibului meu,

numai de trei ori au văzut

soarele.

Stinge-mă, Doamne,

nu mă lăsa de tot ca să mor,

ci doar ca să ard,

până la primul lor zbor.

TRECEA MORARUL PE UN DRUM CU IOV

Cu părul alb de făină,

oprește-te, morarule!

Puțină zăbavă

și culege-mi

fiecare boabă de grâu

din pleavă,

din paiele rupte cu copita, toiagul,

din risipiri de neghină;

oprește-te și umpleți desagul.

Nu știi cu El că am să fiu la Cină?

După frământul greu,

în două inima lui Iov va frânge

zicând: Acesta este Trupul meu!

IA-MI DOAMNE UMBRA, ZISE IOV

Chiar și pământul

a început să-mi huiduiască umbra

și spune că

degeaba îl întunecă.

Poate că are dreptate.

Ori de câte ori o îmbrac,

simt că mi-a rămas mică

pe la subțiori și în spate.

Doamne,

nu de pământ mi-e frică

și nici de moarte,

da’ mi pare rău

că umbra-i de la Tine

și e aproape nouă –

cineva ar putea s-o mai poarte.

NEVASTA LUI IOV

Intâi l-au părăsit dușmanii.

Apoi prietenii.

Ultimul dintre cei trei

parcă șovăia.

Să fi fost remușcare ? Istov?

Părerea de rău l-o fi’nvins?

”Așteaptă-mă!”  țipă femeia,

răgușită,

zăbavnicului ins.

Apoi către Iov:

” Ți-am repetat de o mie de ori;

ce mi-a rămas de spus e  atât:

De piciorul Dumnezeului tău

leagă-ți ștreangul de gât,

spânzurat  visătorule

ca un diamant.”

Apoi bărbătește, cu mâna în șold,

îl chemă șuierând

pe  amant.

ISPĂȘIND VINA SOARELUI

De ce n-am moștenit de la soare

ca zestre –

aripi, ca el, – deschise ferestre –

ca să-l zburăm undă cu undă?

Lumina rotundă,

rotundă lumină,

crudă genunii din noi

sporind limpezimi, transparențe,

cum ne-am ales doar cu zdrențe?

Și mai presus de toate  – refuzului sferic –

ne-visul ca umbră,

lipsa – ce pasul ne  lunecă

pe furiș și ne-ntunecă

jumătatea noastră de ulcioare

cu vinul amar de-ntuneric?

De ce-am pierdut prin școli, seminarii,

anii arzând fără milă,

când nimeni n-a fost să ne-nvețe

limba luminii

și – ascunsul de cheie de sub clorofilă?

 

… și totuși  nici cirta și nici iota n-o știe,

că vina lui doar noi i-o ispășim

tăcând, pedeapsa umbre-i târâim,

că dacă umbra nu i-am duce,

precum o cruce

în spinare,

credeți c-ar mai putea să fie soare?

PRE-IZVODUL

” Cum poate norul cătrănit de negru

să ningă-atât de pur, de alb,

ca nici un fulg să nu dea greș

tăcerii  neiertat de albă ,

zbor alb – sfială de cireș –

cum poate norul cătrănit de negru ?”

”Zău că nu știu și nici nu am habar.

Poate cum eu frământ

rodirea negrului pământ,

pân’ ce-aluatul de făină

cuvântu-l umple de lumină.

Zău că nu știu și nici nu am habar.

Sunt doar un biet brutar!”

A MURI CORECT GRAMATICAL

Născut am fost la timpul imperfect

și nimic

nu a rămas în mine

( măcar un tril de borangic)

să nu se vândă,

în afară de

propria mea neștiută osândă,

ca un vid

ca să păzească alt vid

pentru care va trebui să fiu împușcat

plătind pentru taxa de zid.

De ce nu ne naștem cu zidul în noi?

Ar fi perfect simplu.

Sau oare n-am găsi undeva

să-l împrumutăm

și apoi

după trecerea vămii

să-l dăm înapoi?

Dar aceasta e mai greu de spus

când perfectul tău

cu îndoiala din altu-i compus.

Nici să murim nu știm

după reguli de-adevăratelea,

ci pe dos, de-a-ndaratelea,

deși cu moartea ne spălăm

în fiecare dimineață,

pentru fiecare rid –

o lacrimă.

Și totuși cădem la ultimul examen.

Dar unde-i greșala?

Noi stăm cu spatele la zid

și nu invers.

Ce oare melcul ne-a-nvățat

o viață-ntreagă

predându-ne spirala?

Să mori cu zidu-n față,

măcar o singură dată – corectul,

că niciodată

n-o să-ți mai vină timpul

mai mult ca perfectul.

NU-I  CEASUL…

Ce o fi vrut să spună

ciocârlia

de a căzut fulgerată din cer ?

a întrebat floarea Soarelui –

Ioan, ucenicul iubit.

Arde aerul

că spicele grâului,

de foc și-au îndoit

vârful de ceară.

Nici un drum, nici măcar o cărare

nu sare

din lan către moară.

Ucenicii tac.

La fel și Iisus.

Ioan întreabă din nou:

Ce o fi vrut să spună

ciocârlia?

Ce a spus…

Invățătorul

își odihnește  zvâcnetul inimii

pe profeția

neînțeleasă a rănilor de mac.

Cu mâna răspunde

la salutul plecatelor spice.

Intors spre Ioan,

numai cu ochii îi zice:

(Cum ar putea îndrăznirea cu glasul?)

”Nu-i încă timpul. N-a sosit ceasul!”

ÎNARIPATELE    PIETRE

” Zi pietrelor din cale să se prefacă-n pâine”

insinuă Ispititorul.

Iisus zâmbi spre ele,

trezindu-le din somnul greu,

și le schimbă în păsări.

”Nu doar cu pâine

omul se hrănește,

ci-n primul rând din zborul

când piatra-și înflorește

aripile pierdute

din nou spre Dumnezeu.