Toate zece stăteau la poartă
pe banca bătrânului tei ;
cinci înţelepte și cinci nebune,
dar toate aveau în candela lor
galben amurg de ulei.
A mea era spartă.
Am zis uneia :
‘’Spune-mi și mie de unde ia
omul târziu Mirelui semnul
de mugur ursitor
ce-aprinde slovei sacre untdelemnul ?
La punţi și pripoare
cuvintelor fecioare
le-am fost cerșetor.
Cu vorbele pe năsălie :
‘’Uscat răspuns mă văduie ;
Daţi-mi și mie
o creangă din luceafăr
adâncul să-mi tămăduie. ‘’
‘’Ti-e candela plesnită lângă toartă’’,
cele nebune îmi grăiră.
‘’Nu vezi că faţa ei e spartă?’’
Iar cele înţelepte
răspunsu-mi-au privindu-mă sus,
ca niște ciori pe care ciocul le
toacă din meliţa de os:
‘’Sărăntocule,
pleacă!”, dar nu am plecat.
Tineam candela uite așa
ca vârful de munte un schit,
ca steaua cu norul în taler,
privind candela
ca pe-o covată de pâine,
trebuie să fie și vreun mâine
care nu mă știe,
parcă simt miezul nopţii
pe inima’mi toiagă,
cum hematie cu hematie
se leagă
în candela crăpată.
Când a venit Mirele
stăteam deoparte
și candela de lacrimi
aproape se umpluse.
Si nu mai știu, dar parcă îmi păru
că Mirele turnă
dintr’un luceafăr untdelemn,
iar întorcându-se din nou îmi face semn:
“Hai, intră și tu “
dumitruichim 