…dar  nu de greutate,

la amiază,

spicul  de grâu

se apleacă  argilei

și nici de povara de rază

a minutarului.

Nimeni nu i-a zămislit

cunoașterii

clipa  ce  și-o clipește cântarului

când către tină  își coboară

genele de fecioară.

Ce face atunci  –  se închină?

Au e răpită în note înalte de cleștar

nașterii  de lumină?

“… poate fi, poate fi…”,

peste  umăr șoptește duhul din glie

zvârlind  până  la cer,

din crengile  singuraticului păr  –

o ciocârlie.

Apoi tace

ca  sâmburele  morţii în gutuie.

“… o,  nu e!   o, nu e !”,

în  cele din urmă duhul

și-a desfoiat pergamentul,

văzduhul.

“O, nu-i ! … descalţă-te  întâi

ca să-mi   citești  bucoavna  de ţărână

cu-atingere sfioasă de călcâi,

ca umbra scuturată pe obraz.

Nu cizme, nu copite, ci-ascultă:

Spicul își pleacă într’o parte capul

să-audă  nevăzute stele în amiaz’

vibrându-și   lacrima’n amar ca roua.”

Era la ora a noua,

dar  vorba e ascunsă  de norod,

că nu e sunet, ci frământ luminii

ce-a mai rămas  de la potirul Cinii

când spicul de grâu

îi slujea  cu al inimii rod.

Numai  în clopotnița  paiului

mai pâlpâiau  grelele,

pe care le desferică

stelele,

nopţilor noastre zicu-le.

Spicule,

când bobului dai formă

și-l faci biserică,

Mirelui care te aduce,

să-i amintești  că ne-am cunoscut

la frângerea   Pâinii

pe cruce.